Poveştile din care mă compun

Câteodată propria poveste ne scapă şi n-o mai stăpânim cu toate forţele pe care le deţinem, şi această poveste ajunge câte un pic în toate celelalte poveşti ale lumii în timp ce ele ne donează la rândul lor o parte din ceea ce s-ar vrea a fi o istorie comună. E vorba de fapt de povestea fiecăruia dintre noi, care este în acelaşi timp şi a tuturor celorlalţi, pe care o trăieşte unul dar o resimt şi toţi din jur, şi toţi din jurul lor, şi tot aşa, un fel de consecinţă a teoriei haosului care se manifestă peste tot, chiar şi în serialele de televiziune, chiar şi în cărţi, şi-n supermarketuri, şi-n cinematografe, şi-n frizerii, şi-n sălile de conferinţă. Trăim cu toţii povestea tuturor fără ca măcar să fim conştienţi sau să ne pese de asta fiind mult prea orbiţi de ideea că avem o poveste personală, suntem prinşi de ideea că avem un scop pentru care ne-am născut şi ne chinuim tot timpul încercând să-l găsim iar din clipa în care am avut impresia că am reuşit asta, să ne chinuim la limita puterilor să-l ducem la îndeplinire.

Am crezut mult timp că lucrurile care mi se întâmplă îmi aparţin, că-mi sunt menite, că au un rost. N-am ajuns să-mi demonstrez contrariul dar nici nu mai cred cu tărie c-ar fi aşa. Simt mai degrabă că eu aparţin lucrurilor care mi se întâmplă, că nişte mâini care n-au legătură cu mine scriu de zor o poveste pe care urmează să o trăiesc. M-am intersectat tot timpul cu povestea oamenilor de lângă mine, am trăit în acelaşi timp şi povestea lor şi până la un punct au trăit şi ei povestea mea, şi ne-am dus povestea împreună până la un alt punct în care alte poveşti au venit în torente şi ne-au dus cu ele către alţi oameni şi către alte poveşti, sau poate nişte drumuri încâlcite ne-au adus înapoi către oamenii de care trecusem cândva. Sunt o mulţime de posibilităţi şi o mulţime de poveşti în care să ne încurcăm şi pe care să ne chinuim apoi să le descurcăm. Târâm după noi o poveste. De cele mai multe ori ne luptăm cu ea, cu toate lucrurile care ni s-au întâmplat şi peste care doar pretindem că am trecut. Câteodată este imposibil să poţi merge mai departe fără să clarifici acele lucruri care nu te lasă să respiri; te suceşti noaptea în pat, ceaiul de dimineaţă se prepară gândindu-te la ziua de ieri în loc la ceea ce urmează să faci, telefoanele nu mai au niciun rost atunci când apelurile nu vin din direcţiile care ar putea oferi soluţii. Suntem noi înşine o poveste, una complexă şi complicată, una cu multe înţelesuri dar şi cu o grămadă de adevăruri posibile. În anumite momente nu ne înţelegem povestea pentru că nu ne înţelegem pe noi înşine, încercăm să găsim răspunsuri la îndemână fără să cunoaştem faptul că aşteptarea poate fi uneori un răspuns mai bun decât cele găsite în grabă. Câteodată povestea nu înseamnă decât stat pe loc, contemplare a lucrurilor existente, aşteptare a lucrurilor care urmează să vină. Povestea nu înseamnă nici fugă, nici grabă, nici dorinţa de a o împlini. După ce-am crescut adunând la povestea mea şi poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, după ce m-am hrănit cu zâmbetele lor, şi după ce apropierea lor mi-a oferit curajul să-mi duc povestea mai departe, trebuie să recunosc că oamenii din jurul meu sunt tot ceea ce mi s-a întâmplat mai bun, şi nici nu se putea altfel. Şi toţi oamenii, împreună cu toate acţiunile mele directe în raport cu ei, îmi constituie povestea. Şi într-un fel sau altul nu sunt nimic altceva decât toate istoriile comune desfăşurate cu oamenii pe care i-am cunoscut.

sandvişurile mâncate pe munte, satisfacţia din vârf, plânsul sub pătură într-o seară oarecare, ţipetele de pe hol, meditaţiile, apelurile din mijlocul nopţii, berea dintr-o vară călduroasă, aerul de sărbătoare de la serviciu, prietenia împărţită la o masă cu ceai, micul dejun, căldura biroului de la etajul unu, pregătire la geografie pe malul lacului, cărţi împrumutate, cana cu 3în1 de pe biroul de la etajul trei, frica de nimic, problemele puse la comun, vocea mărturisilor greoaie, prietenia pusă în comun fără rezerve, fumul unei ţigări pe balconul unei pensiuni de munte, jocul prostesc al unor copii, aşteptarea unui autobuz, o mână trecută peste păr, furia unui copil însingurat, bucuria revenirii la şcoală, castanele adunate din parc, ameţeala poveştilor care se întâmplă pe o bancă în parc, transpiraţia unei mâini care miroase a parfum, mirosul unui parfum care nu se uită niciodată, căderea simţită atunci când i-am văzut lacrimile, filmele văzute la cinematograf, oraşele simţite pe viu, fascinaţia unui prim lucru pe care îl faci, cerul înstelat văzut de la poalele muntelui, umbrela sub care am stat într-o zi ploioasă de vară

Sunt elemente care-mi duc povestea mai departe. Care deja fac parte din mine, care spun ceva despre mine, fără de care n-aş fi cel care sunt astăzi. N-am anticipat niciodată importanţa pe care or s-o aibă anumiţi oameni în clipa în care i-am întâlnit, nu m-am gândit niciodată că cineva anume ar putea avea vreun sens în viaţa mea. M-am prezentat pur şi simplu în prima zi de liceu şi am plecat din ultima trăgând după mine o infinitate de poveşti, m-am prezentat nepăsător să muncesc vreo două luni dintr-o vară şi ca un fapt aproape normal am rămas un an şi jumătate până când am cedat sub presiunea unui viitor incert, am făcut invitaţii la ceai din care am descusut poveşti care au ajuns să se continue fără oameni din simplul motiv că oamenii nu le mai fac faţă. Sunt un om care poartă după el o poveste complexă şi complicată, o poveste a începuturilor şi a sfârşiturilor dar fără a avea însă început şi sfârşit.

„Sometimes the past is something you just can't let go of. And sometimes the past is something we'll do anything to forget. And sometimes we learn something new about the past that changes everything we know about the present.” (Meredith (vocea de încheiere) – Grey’s Anatomy, S.6, E.09)

Timpul care se scurge

Anul trecut scriam un articol ce-şi propunea să reconstituie ultimele momente şi trăirile mele în ceea ce privea finalitatea unei perioade care însemnase totul pentru mine: liceul. S-a scurs de atunci mai bine de un an, an în care aşa cum îmi demonstrasem încă de mai demult, se pot întâmpla atâtea… Ei bine, între timp - ca şi cum timpul ăsta ar fi ceva infim – am mai trăit ceva lucruri cărora acum mă simt nevoit să le fac un rezumat. Şi da, urmând o logică simplă, dacă anul trecut terminam liceul se presupune că ar fi trebuit să mă şi înscriu la o facultate imediat după. Şi nu m-am înscris la una, ci chiar la două, iar până la urmă am decis să rămân să învăţ informatică la FMI, în defavoarea Facultăţii de Fizică. După ce m-am văzut admis la facultate (după un examen de al cărui rezultat am fost destul de mândru) mi-am găsit şi un loc de muncă, iniţial provizoriu (doar pe durata verii), la departamentul de logistică al unei firme de leasing. Mai apoi a început şi facultatea iar eu am luat decizia de a nu renunţa la serviciu. Aveam mai multe motive pentru asta: banii câştigaţi îmi confereau independenţă şi stabilitate, serviciul nu era chiar deloc extenuant şi cel mai important factor, de departe, era că mă simţeam incredibil de bine alături de colegii de acolo. Şi iată că timp de un an de zile am mers în paralel şi cu facultatea şi cu serviciul, timp în care mi-am putut forma nişte impresii şi-n care mi s-au decantat nişte concluzii. Mi-am dat seama, în repulsia pe care mi-o provoacă uneori lumea care mă înconjoară, că pentru mine o diplomă nu înseamnă nimic, că pentru a fi mulţumit de facultatea pe care o urmez trebuie cu adevărat să învăţ ceva, să-mi folosească ceea ce învăţ şi să-mi placă. Pentru că nu-mi place să copiez la examene şi mă resemnez cu faptul de a rămâne cu restanţă în cazul în care n-am învăţat. Dar aici, din punctul meu de vedere, multe lucruri treceau pe lângă mine, au trecut mai bine zis… logică matematică şi computaţională, arhitectura sistemelor de calcul (şi nu, a nu se citi hardware), limbaje formale şi automate… Aşa că între timp, după ceva alergătură pentru acte, m-am retras de la info şi m-am înscris acolo unde am ales să nu mă duc de prima dată, şi anume la fizică. Nu mă îndoiesc că am luat decizia cea mai bună. Uneori unele lucruri nu se potrivesc, uneori mai dăm înapoi pentru ca atunci când ne hotărâm să facem ceilalţi paşi în faţă să păşim mai bine. Nu există decizii greşite sau regrete. Sunt doar hotărâri potrivite la un moment dat cu care apoi ajungi la nişte înţelegeri… Doar că de data asta am mai luat şi decizia de a renunţa la serviciu pentru a mă putea dedica facultăţii. A fost de departe cea mai grea dintre toate, infinit mai grea faţă de aceea de a renunţa la o facultate despre care eu consider că nu mă reprezintă. Pentru că adevărul a fost acela că m-am ataşat de colegii de la muncă, că-mi plac, că mă simt extraordinar de bine alături de ei. Şi chiar şi cât am stat alături de ei am învăţat o mulţime de lucruri, mi-am format o deprindere aparte de a privi oamenii… iar de la Radu am învăţat de departe o mulţime de lucruri, mult mai multe decât m-ar fi putut învăţa facultatea în acest an. Lucruri care sigur îmi vor fi de folos mai târziu, lucruri care ţin de o inteligenţă socială, lucruri în aparenţă simple…

Astăzi a fost ultima mea zi la birou. O zi în care am muncit la fel ca în celelalte, în care mi-am băut ciocolata caldă şi-n care am râs şi-am glumit ca de obicei…  doar că astăzi în loc de salut le-am strâns mâna cu putere şi i-am auzit urându-mi succes… Ştiam că mâine nu mai revin, că voi pleca de acasă mergând într-o altă direcţie, într-un alt scop… Am ieşit grăbindu-mă din birou, n-am vrut să-i las să mă vadă lăcrimând… M-am grăbit până în staţia de autobuz, m-am urcat, mi-am deschis cartea şi am încercat să citesc… nu puteam… ochii mei încă lăcrimau.

Cinci pentru mine

1. Cât din ceea ce excavează către suprafaţa fiinţelor noastre ne reprezintă? Cât din noi lăsăm să spargă învelişul dur al epidermei pentru a se alibera în lumea întreagă, pentru a ne duce mesajul până în cele mai adânci conştiinţe? Nu suntem oare - în propriile noastre vieţi - decât nişte viermi ce se zvârcolesc în încercarea de a se face înţeleşi? Până la urmă... cât din ceea ce suntem se identifică a fi cu adevărat parte reală din noi?

2. Numele meu aproape că nu are nicio importanţă. Sunt un student oarecare cu un loc de muncă ce-mi asigură câteva sute de lei lunar, suficient cât să-mi ajungă să-mi cumpăr cărţile pe care le vreau şi să-mi asigure într-o oarecare măsură independenţa financiară.

3. Am ajuns la concluzia că pentru mine nu contează decât nivelul personal şi atât. Prin asta înţeleg că atât timp cât lucrurile sunt frumos aranjate înlăuntrul meu, cât masa de informaţii este stabilă, cât simt că sunt suficient de construit pe interior, atunci nu mi-ar mai păsa de nimic. Nici de părerea celorlalţi, nici de nivelul social.

4. Credeam că n-o să se termine niciodată. Însă aşa este întodeauna: lucrurile grele par că nu au sfârşit. Dar s-a terminat şi nu mai trag după mine decât amintirea unui timp. Niciun alt fel de sentiment, niciun regret, nicio speranţă absurdă.

5. E ceva în mine ce se târăşte înspre suprafaţă. E golul din mine, din stomac, e golul din torace care vrea să facă parte din golul mulţimii. Help me if you can, I'm feeling down / And I do appreciate you being round. /
Help me, get my feet back on the ground, / Won't you please, please help me?. Şi pentru un nume, şi pentru o identitate mergem până în pânzele albe? Revin la aceeaşi problemă... n-am mâinile tale... şi mi-e frig.

De vacanta

Să recapitulăm:

• de două zile muncesc la o firmă de leasing unde introduc date în calculator, aranjez hârtii  şi tot felul de astfel de chestii ce presupune o rămăşiţă a activităţii celorlalţi. mă simt minunat.
• între timp am fost de două ori până la munte. o dată la şapte scări şi în ultimul weekend am fost la avrig, unde am urcat pe făgăraş până la cabana bârcaciu.
• m-am reapucat de scris, în primul rând poezii, dar atunci când prind ceva mai mult timp liber mă mai arunc şi asupra proiectului narativ mai ales că tocmai am prins o idee super
• nu m-am oprit din citit. am terminat memoriile unei gheişe plus fric a lui agopian, despre care va trebui să scriu pe ultima carte citită. acum citesc aripa stângă a orbitorului şi sunt abia în prima sută de pagini. am mai trecut şi peste poeme în garanţie, un cdbook tot al domnului cărtărescu.
• sunt mai obosit decât de obicei

În rest toate bune şi frumoase, poate voi mai reveni cu ceva posturi proaspete.