Parfumul

„Lumea era frumoasă dacă o priveai aşa, fără să cauţi nimic, aşa, simplu, aşa, copilăreşte.”
Hermann Hesse – „Siddhartha”

Astazi i-am tinut mainile in mainile mele… am putut atinge acea piele a unui inger, am putut simti caldura mainilor unei fiinte venite din Rai – dintr-un Rai pe care nu l-am vazut. Astazi ar fi putut fi o zi ca oricare alta, o zi cu niste pasi aleatori pierduti pe niste strazi in care oamenii au uitat sa diferentieze ingerii de ceilalti oameni care au pierdut adevaratul sens al Fiintei. Oare cine mai suntem noi, implacabile figurine de lut fara suflet, fara durere, fara sperante...? Ne mai aducem aminte ca in unele zile sa tinem in mainile noastre niste extensii ale unor ganduri ce ajung sa ne obsedeze zi si noapte, fara oprire, fara niciun pic de liniste... Mi-a fost de ajuns sa simt tensiunea cuprinsa in sangele ce curgea printr-un inger pentru a ma infiora... Iata viata in fata mea. Dar nu cred ca am mai avut in fata o fiinta cu mainile ude. Asta nu mai conteza; m-am convins de mult timp. Indepartandu-ma apoi de aceasta fiinta careia ii duc dorul din ce in ce mai mult imi duc intamplator mana la nas. Nu stiu de ce. Brusc am fost lovit de o senzatie indescriptibila, de un flash-back din nu stiu ce timp. Mainile imi imprastiau un miros atat de fin, un miros nepamantean, senzational... ceva mai presus de cuvinte. Acesta cred ca era parfumul fericirii, parfumul unui inger... Parfumul ce-mi intrase in maini, ce mi se imbibase deja in inconstient. Restul drumului, din doua in doua minute imi ridicam mainile pentru a mi le mirosi. Nu ma mai puteam desprinde de acel miros a carui putere ajunsese sa ma doboare. Ce puternica poate fi uneori ideea... M-am gandit chiar sa nu ma mai spal niciodata pe maini pentru a nu irosi acel parfum, pentru a nu-l imprastia... dar cred ca totusi am s-o fac doar in speranta ca mi se va mai oferi sansa sa simt acel parfum inca o data, si inca o data, si inca o data... pana cand timpul se va opri. 

Gandurile unei umbre

Destul de tarziu intr-o zi de marti... Ceasul arata ora 18 pentru a mai fi o ora normala de a ma intoarce acasa... Noaptea s-a lasat deja peste tot ceea ce denumim lumea noastra... un spatiu ciudat populat de creaturi ce-si uita sensul si se transforma in fiecare zi in niste monstri mecanici prinsi in plasa actiunilor monotone si deja plictisitoare ale vesnicului cotidian. O umbra stranie imbraca copacii aflati pe alocuri ne-a lungul soselei si se arata neclara ca intr-o oglinda prafuita si inghetata...
Un tip oarecare pe un scaun oarecare intr-un autobuz oarecare... In urechi o pereche de casti oarecare emitand o muzica oarecare. In maini, o carte oarecare. Din toate directiile ma lovesc gandurile exorbitante ale unor persoane oarecare, care asemenea mie s-au urcat in ceea ce numim viata catre un scop nu prea bine definit... Unul dintr-o parte, altul din spate, ganduri peste ganduri ma lovesc ingrozitor... ceilalti par iesiti dintr-un vis!
Cum spuneam... un scaun, un tip, niste casti, o carte... Asta pare a fi monotona mea viata din prezent. Citesc linistit cuvintele calme si tacute aducand in mine cantitati semnificative de evolutie spirituala. Muzica mi se zbate in urechi asemenea unui inger in lanturi ce-si plange durerea prin sunetul cristalin al unor lacrimi. Gandul mi-a parasit de mult capul ce si-a pastrat insa vesnicul loc, suspendat pe gatul meu intepenit. Gandul este prin cu totul alte parti, nicidecum la ceea ce constituie muzica sau cartea. Ma gandesc poate la ce m-a mai schimbat azi, la ceea ce m-a motivat, la ceea ce m-a bulversat... dar cu toate astea stiu perfect ce melodie ascult sau ideea la care am ajuns de-a lungul cartii.
Cine sunt? Unu’! Lumea se mai uita la mine cam ciudat pentru ca ma cam ia valu’ (in cele mai multe momente) si incep sa cant... Pur si simplu cant ce aud. Dar de ce mi-ar pasa? Eu asa ma simt bine!
Dar acum, pe scaun..., sub avalansa de ganduri straine si neclare, sub imprecizia temporara sub care ma aflu, ma intreb de ce eu? De ce tocmai eu? De ce sa stau eu aici? De ce nimeni nu ma ridica, nu ma trage la raspundere ca exist, de ce nimeni nu mi se mai plange? De ce stau asa citind niste cuvinte pierdute, ascultand niste melodii pe care cei de varsta mea le considera demodate... de ce par oare iesit dintr-un alt timp fara ca macar sa stiu cand m-am nascut? De ce trebuie sa fiu diferit?
De ce trebuie sa am atentia asta iesita din comun, de ce sa fac o mie de lucruri in acelasi timp, de ce sa fiu doar o sopata intr-o adiere de vant?
Stiti ce mi-as raspunde singur? PENTRU CA SUNT!
Pentru ca simt ca asta mi-e sensul si drumul... si complexitatea vietii mele de nimic. Pentru ca daca eu nu as fi atat de strans legat de anumite lucruri care pur si simplu e mai bine sa nu fie spuse, nu as mai fi eu, si nu as mai valorifica eul acesta...
Un drum este drum pentru a fi strabatut. O viata trebuie traita si chiar infruntata... Zambeste-le zeilor vorbindu-le pe limba lor!

Iar eu, in acest scaun, cu aceasta carte, cu aceasta muzica... nu-s decat o umbra intr-o oglinda ce s-a spart demult. O umbra ce inca are puterea de a gandi, de a spune ce simte... de a se valorifica. 

Cuvinte despre un inger

Doua aripi imaginare se alatura intr-un punct comun, la locul unde un singur sarut doare mai mult decat o sabie ascutita. Niste pene argintii stau zgribulite pe aceste aripi enorme si fascinante asemenea unor brazi singuratici pe un munte impunator. In fata lor se ridica , luand nastere chiar in acest moment, o fiinta carismatica, misterioasa, obsedanta... se naste dintr-un fluture rar, prins in mainile mele ca intr-o secunda inghetata ce e gata sa-i asigure moartea... mi-e mila...
Ma dau cativa pasi in spate sa arunc o privire catre proaspat metamorfozata fiinta scapata din crudul timp inchis in sine. Niste ochi inexplicabili asezati ca doua stele pe un chip asemenea unei harti a fericirii... Ochii sunt cei mai importanti din toata povestea asta... si chiar mai mult... aripile!
Acesta este un inger!
O minunatie de inger, ceva nemaintalnit, venit din alta lume se materializeaza dintr-un fluture... dar stiu ceva! Este ingerul meu, ceva ce vine la mine atunci cand focul se aprinde mult prea amenintator din niste cuvinte fara sens. Este ingerul meu ce s-a imbracat in culoarea puritatii si a iubirii, in ceva inexplicabil dar minunat...

Am si eu un inger! O minunatie de inger, ceva nepretuit, ceva de-a dreptul extraordinar... pentru care n-am nici macar un cuvant de a spune ceva cat de cat complet... este un inger material dar care are in el suflet din sufletul meu... nu stiu cum sa explic asta – de fapt nici n-am nevoie sa explic cuiva.
Tacerea se strange intre noi ca o vipera, insa nu ne doboara pentru ca noi n-avem nevoie de cuvinte pentru a ne tine in picioare... pentru a sta drepti... avem nevoie doar de inima, de sentiment...
Cateodata mai stau in fata acestui inger si ma simt imbracat, imprejmuit, inchis in aceasta pereche de aripi frumos farfumate, incat lacrima care se scurge din ochiul poleit cu platina nu mai este decat un pret sidefat a ceea ce este si va fi un cuvant inca nerostit cu adevarat insa niciodata uitat... un inger.
Si cat de multe as avea sa-i spun ingerului asta... nici eu n-as mai gasi vreodata ganduri pentru a cuprinde cat de putine cuvinte. Dar am invatat ca daca vreau sa-mi gasesc comoara pe care o numesc FERICIRE (altfel spus – ADEVAR, mi se pare ca sunt unul si acelasi lucru) trebuie sa sap nu doar prin niste inimi impietrite, ci si prin tacerile invizibile, si prin amintiri, si prin profetiile ce au fost aruncate peste noi de zeii nebuni care ne-au ispitit candva cu aripile fosforescente ale Timpului. Am atat de multe sa-i spun incat cuvintele fug de mine inspaimantate ca am sa ajung sa le condamn din cauza ca nu vor fi vreodata capabile sa exprime tot ceea ce eu am ajuns sa simt. Sunt chiar si eu insumi uimit de efuziunea de senzatii ce m-au acoperit din cap pana-n picioare...
Desi n-am gasit niciun cuvant disponibil cu adevarat... am constatat ca nici macar n-am nevoie de vreunul. Pentru ingeri nu exista cuvinte adevarate asa cum nici nu te poti astepta ca ei sa-ti ofere vreunul... ingerii nu fac decat sa-ti ofere ceea ce au ei mai bun... credinta in ceva... credinta in ei.
Eu cred in ingerul meu si cred in credinta lui fata de mine si fata de acea lacrima pe care o alung si astazi atunci cand mi se acumuleaza in coltul ochiului trist... Ingerul meu ma tine de mana si ma duce pe drumul catre Fericire, intr-o stare hipnotica pe care ceilalti nici macar n-ar putea-o banui, ce sa mai spun de a o intelege.
... dar e ingerul meu, bucuria mea, fericirea mea, partea mea din Rai, partea mea din ceea ce mi-a fost destinat de la bun inceput... O POVESTE CU UN INGER. O poveste ce incepe intr-un paradis tacut si se prelungeste intr-un vis somnambulic...
... dar e ingerul meu si-mi pasa mai mult decat oricand daca inca i se vad in oglinda unor cuvinte aripile zgariate de efortul de a ma duce pe drumul catre fericire...
E ingerul meu si nimic nu m-ar putea face sa-l parasesc, sa trec de partea cealalta... pentru ca doar un inger am, si pt. ca doar un inger ma intelege si imi mai zambeste din cand in cand... atunci cand nu se enerveaza :D.
Pentru ca doar un inger am si el este intreaga mea viata si intreaga mea putere. Pentru ca ingerului i se vede chipul iar mie mi se disting cuvintele...

... pentru ca povestile frumoase se afla in pasii oamenilor obisnuiti.
... pentru ca noi putem scrie o intraga istorie a doi oameni.
... Tu & Eu.
... Iar asta de fapt nu inseamna nimic.
... Pentru ca Tu&Eu este o singura persoana.
... Noi.
... si pt. ca nu mai pot forta pe nimeni sa ne inteleaga.

Iar aceasta nu este dacat o chestie despre un inger...
Oare unde-mi va fi ingerul cand noaptea ma va rapi?
 

Un pur si simplu drum

Dincolo de soare, dincolo de nori, dincolo de ploi, dincolo de vant… m-am aflat candva asemenea unei particule ratacite prin necunoscut tragand cu ardoare de sufletul meu, tragand de cuvinte mai mult decat de trup – pentru ca pana la urma astea dor mai tare, astea te preseaza si te chinuie...
Chiar daca astazi intregul meu trup simte efortul de ieri, eu ma simt mult mai bine decat ar fi trebuit pentru ca pana la urma eforul s-a alaturat altuia si ca pana la urma urcatul si coboratul, fie el pe munte sau pur si simplu in viata, ar trebui sa te invete ceva.
... si m-a invatat.
Chiar daca uneori este atat de greu sa schimbi gandirea cuiva (poate ca e chiar imposibil sa-l scoti din prapastia in care singur pluteste) poti incerca sa-l influentezi... nu sa-l schimbi (pentru ca asta e cea mai proasta varianta) ci sa-i ingropi in suflet parti ale sufletului tau... sa-i oferi posibilitatea sa te cunoasca, sa vada cu adevarat cine esti, sa stie cu cine vorbeste... Eu nu mi-am dorit niciodata sa merg pe o carare doar a mea si sa nu-mi pese de nimic... am vazut alaturi de mine si toate celelae variante pe care ma puteam abate si am vazut in ele posibilitati de a lasa o parte din mine pentru nemurire.
Mi-a placut ca am avut ocazia de a spune ceva... Pas cu pas se nasteau cuvinte peste cuvinte... pentru ca am vazut in momentul asta o sansa. O sansa de a rupe zidurile, de a sparge tacerile... si sper ca poate cat de putin am reusit...
Pe alocuri, in mijlocul padurii mai patrundea cate o raza de soare vie si acida ce ne lumina gandurile... desi copacii ne hraneau plamanii cu viata si ne faceau sa tresarim ascultandu-le scartaitul violent imbinat cu susurul apei.
Iar atunci cand simti ca trupul iti moare si cu toate astea inima iti este mai vie ca oricand vei gasi mereu puterea de a face un nou pas, da a spune ca vreau sa continui – de a vedea ca poti inca mult timp dupa ce ai spus ca nu... si vine un pas, altul si altul.... pana ajungi in Rai, pana simti ca eforul are in sfarsit un rezultat... bucurie.
Iar asta e doar inceputul...
Si niciun drum nu este de prisos... am rascolit gandurile, am gasit un sens al imaginatiei si am incercat sa coalizam... pentru ca mai exista timp.
Nu pot decat sa sper ca nu l-am pierdut.

Pana una alta eu stiu ce am de facut... si tin sa va reamintesc ca ma consider puternic. De ce? Pentru ca la capatul drumului ce este constituit de viata mea se afla o lumina iar in lumina asta se afla o credinta... inglobata pur si simplu in niste cuvinte. Am mai spus-o si o repet pentru a-mi consolida cauza : o lumanare nu pierde nimic daca aprinde alta lumanare. Iar pentru mine nimic nu este o cauza pierduta... nici macar „aia trei din fata”...

Iar daca spun acum ca asta a fost relatarea unei excursii probabil nu ma va crede nimeni... nu am spus nimic din ceea ce au simtit ceilalti... pentru ca asta am vazut eu. 

Scrisul si modurile sale

1. Scrisul ca mod de viata
In urma cu ceva timp am invatat (sau poate ca am stiut dintodeauna) ca scrisul, la fel ca si vorbitul poate linisti durerile sufletesti. Prin scris putem spune la fel de mult ca si daca am fi vorbit iar de cele mai multe ori este mult mai usor. Scrisul ne elibereaza...
Asa am ajuns sa scriu pagini intregi, am ajuns sa uit de mine cu mana pe pix sau in fata calcultaorului butonand de zor, doar de dragul de a simti ca exist. Asta-i pentru mine... scrisul este ceva care imi ofere un sens al vietii. Si cred ca nu doar mie... Atunci cand simtim ca avem ceva de spus si poate ca uneori nu putem, incepem sa scriem... un cuvant, doua, trei,..., milioane de cuvinte ce ne fac fericiti!
Si ma arde un foc, unul extrem, senzational... ce ma topeste... si nu mai pot rezista si scriu... scriu, scriu, scriu.... scriu incontinuu, fara oprire, fara ca macar sa beau un pahar de apa.... scriu! Atunci cand durerea sufletului imi este atat de mare scriu... atunci cand sunt fericit scriu! Atunci cand inima mi se zbate in piept doborata de atatea sentimente si emotii scriu! Asta e, scriu!
Chiar si acum scriu pentru ca simt nevoia sa scriu... si despre ce altceva as putea spune ceva daca nu despre scris?

Atunci cand simti... cand tone de sentimente te invadeaza si cand inima e ametita si epuizata simti nevoia sa scrii; pentru ca de multe ori este atat de greu sa spui un cuvant fata in fata... Dar oricum, asta nu inseamna ca ceea ce este scris nu are valoare... dimpotriva. Peste ceea ce este scris poti reveni, poti arunca o privire inapoi si sa te vezi pe tine asa cum esti si asa cum poate le place si altora sa fii.
Eu scriu nu pentru ca as avea vreun talent deosebit, nu asta e cheia aici... Talentul nu te face mai special daca nu este valorificat. Eu scriu pentru ca am pasiunea faptului de a scrie si pentru ca eu simt ca prin scris transmit mult mai bine ceea ce am de zis pentru ca nu ma lovesc de durerea inimii mele reflectata in ochii persoanei din fata mea. Scriu pentru ca simt nevoia sa scriu si pentru ca eu gasesc intodeauna ceva de scris... Scriu pentru ca exista in jurul meu persoane care ma fac sa scriu: unele ma intristeaza, altele ma fac fericit, altele ma strang in brate, altele imi vorbesc... unele poate fac toate aceste lucruri.

Scriu pentru ca exista cineva pentru care un text ma preseaza sa-l scriu... zi de zi, minut cu minut... Scriu pentru ca anumite persoane trebuie sa stie ceea ce eu simt , si cum altfel pot spune asta daca nu prin scris?

2. Rezultate & motive & cauze
Ce rezultate sa aiba chestia asta? Pai nu stiu... cateva agende pline de poezii, un fisier in calculator cu 110 pagini ce-l gandisem baza unui roman pe care cred ca nu-l voi mai termina niciodata: „Jocul nebunilor” ce m-a terorizat intreaga vara iar acum ma obsedeaza prin tacerea lui. Cateva incercari de proza scurta stau si ele pierdute prin calulator, niste experimente ciudate despre niste experimente reale din viata... despre cum mi-am permis sa tesez viata si limitele ei. Caci am facut asta si sunt inca hotarat sa o mai fac.
Totusi cel mai important dintre toate cred ca este caietul asta... Un Einstein neinteles scoate limba catre mine crezandu-ma poate la fel ca ceilalti... el nu stie poate ca eu il inteleg la fel de bine cum s-a inteles el... Mi-am permis sa astern in acest caiet (si in oglinda lui, despre care doar eu am stiu pana in acest moment) intreaga mea inima, intregul meu suflet, toate cuvintele mele ce ma tineau inca in viata pentru ca stateau ascunse, bine incurcate prin gandurile mele... dar le-am asternut in acest caiet si le-am oferit... pentru ca intreaga mea inima se afla acolo si indirect, intreaga mea persoana...
Ma bucur ca mi s-a oferit posibilitatea sa ma exprim asa cum n-am facut-o niciodata in viata mea si ma bucur ca viata nu m-a uitat... altfel n-as mai fi scris! Am ce sa scriu si am si pentru cine sa scriu si are si cine sa ma citeasca... ce altceva mi-as mai putea dori? Ce altceva si-ar putea dori o persoana ca mine pentru care scrisul este insasi un sens al existentei... iar atunci cand sunt si inteles imi ies din limita impusa de trupul meu neinteles si imi arunc ochii catre tine si mana catre pix si gandul catre inima ta... si scriu!
Si-i ofer lui Einstein intregul meu suflet asa cum si el mi-a dat mie candva parti ale intelepciunii sale. Iar tie ti-l ofer pe el ca un mediator intre inima mea si a ta, intre cuvintele mele si ale tale, intre ceea ce ne leaga si ceea ce ne desparte... Eistein acum, prin tacerea sa, va trebui sa-ti spuna ca eu sunt eu si ca nu am mai folosit niciodata cuvinte atat de pure pentru ca m-am depasit si nu m-am mai lovit de cuvite si pentru ca tu existi... pentru ca ai venit in viata mea, pentru ca te-am cunoscut, si pentru ca tu imi oferi un motiv de a scrie.
Si uite-asa ma eliberez... si de mine, si de tot ce ma tine inchis in mine. Invat sa fiu un alt om , ma schimb in bine, sunt dispus sa ma schimb si chiar am sa-mi tin promisiunile... chiar daca poate uneori am mai dat inapoi. Uite-asa scriu cuvinte peste cuvinte fara a ma putea opri, fara a mai intelege nimic din viata asta... punandu-mi intrebari de genu’ „de ce trebuie sa fie asa?”... dar nu prea mai conteaza!
Dar viata imi zambeste si stiu ca va veni momentul in care voi fi pus sa aleg... Sa aleg intre o viata umana, normala, logica sau una a exceselor, a sacrificiului, a nebuniei... o viata in care nimeni sa nu ma inteleaga iar eu sa fiu singur si sa sufar in singuratatea mea... o viata in care insasi viata ma va transforma in ceva rau, imoral, doar pentru ca nu a gasit in drumul lui fericirea.
Dar eu stiu ca am gasit-o si tocmai de aceea scriu... scriu pentru ca fericirea sa stie ca am vazut-o si ca i-am prins urma si ca uneori (atunci cand TIMPUL isi mai gaseste un motiv pentru a ne arunca unul inspre celalalt) o mai strang in brate si ii arat ca am gasit-o... Scriu pentru ca desi spun astea tot nu sunt fericit... exista distante, exista intrebari, cuvinte, lacrimi care inca ne tin asemenea unor statui ce nu pot sa se atinga...
Scriu pentru ca eu stiu ca nimeni nu este rau prin excelenta si ca poate desi avem noi diferite „impresii” ele se pot corecta... Ne putem schimba schimba. Avem nevoie doar de persoana potrivita! Putem deveni mai buni, mai altfel...
Eu scriu... tu ma citesti... din cand in cand mai vorbim.... din cand in cand mai ajungem la vreo concluzie... pas cu pas! Dar sunt pasii nostri si drumul nostru. Sunt cuvintele noastre, tacerea noastra, FERICIREA NOASTRA.
Fericirea e solida. Bucuria e lichida.
Cuvintele sunt trecatoare insa ceea ce spun ele este nemuritor. Si cel putin din partea mea nu va trece niciodata. Sunt absolut convins. Il am ca martor pe Einstein...
Scriu pentru ca simt... Scriu pentru ca traiesc... Scriu pentru sunt foarte aproape de a crede ca nu sunt viu degeaba...

Inchide ochii... si asuma-ti propria viata!
Inchide ochii... si imagineaza-ti ca nu ne-am fi cunoscut! Asa iti vei da seama ce simt si eu si ca tot ceea ce am spus este adevarat... Ceva s-a schimbat!
Eu... In bine!
Scriu... pentru ca desi am spus toate chestiile pe care simteam nevoia sa le spun... am uitat sa-ti multumesc! Sa-ti multumesc pentru faptul ca ai vrut sa ma asculti si sa ma intelegi si sa ma cunosti cu adevarat... pentru ca ai vrut sa faci parte din mine! 

Indiferenta

Cat de mare poate fi durerea pricinuita de sentimentul singuratatii? Cat de mult poti suferi in tine simtindu-te parasit si alungat de toti ceilalti? Dar nu... nu toti ceilalti conteaza... nu! Conteaza o singura persoana din randul tuturor!...
Iata cum mi-a trecut ziua incercand sa te gasesc... telefonul suna mereu a gol anuntandu-ma ca tu nu mai existi... Nu te-ai stins din viata, nu, n-ai murit, doar ca pur si simplu ti-ai pierdut urma... Durerea imi este din ce in ce mai mare gandindu-ma ca am fost abandonat... Ca am fost uitat... Indiferenta e cea mai grea pentru ca ajunge sa te faca sa nu mai stii ce se afla in mintea ta...
Am inrosit telefonul... Nu esti de gasit.... nu astazi! Am replica perfecta pe care sa ti-o dau cand ma vei suna chiar tu mai pe seara si sunt aproape precis de ceea ce-mi vei raspunde... Vei crede ca un cuvant rezolva totul dar din pacate o stii prea bine ca nu e asa... Dar oare ce s-a stricat? De ce? S-a produs intr-adevar ceva sau este totul doar o obsesie din mintea mea?
Sunt obsedat?
Cat de mare poate sa fie chinul pe care il simti atunci cand incerci sa adormi la ora 16:46 intr-o zi caniculara, stand ghemuit in pat doar intr-o pereche de pantaloni scurti? Telefonul imi sta in mana inert suportandu-mi saruturile... chiar si pielea mea s-a saturat de atatea saruturi...! cat de mare poate fi chinul? Cat mai pot sa astept?
Probabil ca peste vreo doua ore ma vei suna cerandu-ti iertare pentru o vina ce nu exista decat in mintea mea, pentru care ceilalti nu te-ar acuza... cerandu-ti iertare pentru uitare... pentru indiferenta...
Dar aceasta... asta... indiferenta doare cel mai rau... Ea este cea mai veninoasa dintre toate mijloacele de tortura ce se pot aplica asupra cuiva... Indiferenta! Mai ales daca... mai bine tac!
O cautare absurda pentru o comoara... O comoara indiferenta... nu ii pasa daca este a mea sau a intregii lumi sau a nimanui... Asta e ultima varianta... A nimanui nu se va lasa niciodata... Este o comoara careia ii place sa fie in posesia cuiva... Nu ii place singuratatea... dar... ma ignora!
Unde se va ajunge?
- se vede cat de mult iti pasa!, ma gandesc eu la replica pe care sa i-o dau...
v-am spus... stiu si ce-mi va raspunde...
- Termiiinaaaa! Stii ca nu-i asa...
Aici e problema... as fi vrut sa fi stiut... dar nu pot! Dar nu stiu! Cat de greu este totul... Cat poate fi de greu sa fii Cineva!

Scris canda in august 

Love

Uite-o! Priveste-o cu atentie! Incepi candva in viata ta sa-i simti prezenta, sa o vezi dominandu-te, posedandu-te, ametindu-te... Ii simti pasii insotindu-te peste tot, ii simti mana batandu-te usor pe umar, ii simti parfumul sec invaluindu-te ca intr-o haina de frunze... O perioada nu ai cum sa nu fii surprins, mirat de toate astea... Te uiti cu ochii unui copil curios si inveti... iar apoi te maturizezi si iti dai seama ca lumea poate fi frumoasa...
Dar sa revenim la inceputuri... si vine un moment cand te hotarasti sa iei soarta in maini si iei atitudine in fata chestiei asteia... Iti indrepti spatele, treci usor pana prin aer si intrebi... Cine dracu’ esti tu? De ce nu ma lasi in pace? De ce te simt mereu langa mine?
E... bune intrebari...!
Iar raspunsul este cu atat ma impunator... nicio voce nu rezbate pana la tine, nimic nu ma conteaza in lumea asta decat o soapta ametitoare ce vine fantomatica spre urechea ta... Si ce auzi? Ia zi... ce auzi?
The love! Iubirea! Chiar aici... chiar acum! Chiar asa...
Si auzind asta incepi sa imbratiseti aerul, sa asculti glasul vantului, sa privesti tacerea ploii si sa te arunci in sufletul tau si in Sufletul Lumii asemenea unor sirene nebune... Iti vine sa le zambesti tuturor si sa le spui ceea ce ai pe suflet.
Iar de atunci, chestia asta ce-si spune iubire, incepe sa-si faca si mai mult simtita prezenta... incepi sa vezi o forma, un trup, un ochi... o culoare! Incepi sa auzi un cuvant (nu mai e o soapta), sa simti atingerea unui lacrimi dar totusi sa fii fericit. Incepi sa vezi... cat, o, Doamne, cat de minunata, splendida, fascinanta e lumea asta...
Si la dracu’... ce conteaza ce spun ceilalti? Eu sa fac ceea ce trebuie sa fac... Azi, maine, poimaine... trebuie sa tii cont doar de inima ta... chiar daca asta inseamna ca uneori sa mai fii si ranit! 

Noaptea

Noaptea bate la usa mintii mele cu mainile-i schiloade si obosite... cu mainile indurerate de cat de multe gaturi au avut de strans de cand exista... de cand se lupta cu lumina! Eu imi astept somnul intr-o tacere infernala... nimic nu indrazneste sa se miste catusi de putin in jurul meu... noaptea sta la panda! Noaptea a iesit iarasi, pentru a nu stiu cata oara, la vanatoare de idei... Trebuie sa-mi bandajez capul pentru a nu lasa cumva vreun gand sa mi se prelinga nedorit prin urechea mijlocie si sa se lase victima acestei forte intunecate dar atat de puternica incat ea este singura care ma mai poate astazi ridica din marea de lacrimi in care ma scufund...
Imi intind si eu mana sa-i deschid dar... mi-e frica! Mi-a mai facut faze ca asta... Noaptea doar isi arata fata frumoasa – ea e intodeauna fermecatoare, dar cand colo nu e nimic mai mult decat o vipera translucida ce emana pur si simplu venin, ce miroase impunator a pericol... prind usor manerul si apas cu o forta pe care nu o gasesc in elementul meu dar care pe undeva exista... o simt!
Dintrodata, asa pe nepusa masa, Noaptea navaleste asemenea unei furtuni tropicale in capul meu si-asa zapacit de viata... Gandurile si tot ceea ce se mai gasea pe acolo sunt acum facute praf si ravasite de parca tocmai eu le-as fi luat la scarmanat... Nu mai stiu ce sa cred sau cum... Noaptea mi s-a aruncat atat de mult prin ochiul caprui inchis in lumea din care n-am putut iesi niciodata incat si-a schimbat pana si culoarea... nu mai este albastra (asa cum poate n-a fost niciodata) – acum este argintie... Argintie sigur... Sunt foarte precis! Noaptea argintie este mult mai frumoasa si mai fermecatoare, asemenea unei Cenusarese in noaptea balului Noptilor... Atat de frumos incat nici macar nu-mi pot permite sa merg cu gandul pana la frumusetea adevarata care stiu ca exista cu adevarat...
Zac in pat asemenea unui mort... Intins pe spate fara ca nici macar un gand sa mai fie acum la locul lui arunc o privire asupra Noptii ce se tot misca asupra mea... O privesc chinuindu-se sa-si mimeze extazul... Nu reuseste... Asa-s toate fortele astea pe care nu le intelegem... asa-s toate! Femeile, Noaptea, Mincinile! Cuvintele, Tacerea, Secundele! Despre toate chestiile astea ajungi candva sa spui ca nu sunt ceea ce par! Despre toate vei spune in viata ta ca te-au ranit! Ca te-au facut sa-ti regreti viata!
Doua carti stau inerte langa mine, geloase pana-n gat ca le-am abandonat pentru Noapte... Cartile astea, daca ar avea viata (cred ca au... se insufletesc chiar acum, in spatele meu) ar fi in stare sa ma ucida si pe mine si sa-mi ucida si Noaptea, amanta asta de imprumut cu care imi permit din cand sa mai incing cate-o partida... Si atunci unde vom ajunge?
Dar nu... cartile ma inteleg! Acum ele plang in tacerea cu care stau una peste alta, si ele aflate la randul lor intr-o unitate, dar stiu ca maine dimineata ma voi intoarce la ele si le voi iubi din nou asa cum nu voi putea iubi niciodata Noaptea. Noaptea moare! Noaptea moare in fiecare zi! Noapte se lasa invinsa mereu in lupta cu Lumina si este nevoita sa plece... Iar asa cum v-am spus... ea se preface. Este atat de dezagreabila atunci cand isi arata adevarata fata incat imi vine sa imi iau picioarele la spinare... Noaptea e perfida!
Cartile ma iubesc atat de mult, poate chiar mai mult decat le iubesc eu, si ma pot intelege... Si eu le inteleg pe ele... le pot simti durerea in acest moment in care eu ajung sa inchid ochii epuizat de amanta de imprumut... epuizat de placere!
Acum ma pot stinge... Acum imi pot da ultima suflare....!
Din pacate nu pot! Multe, prea multe alte chestii imi striga persoana din realitate... prea multe au nevoie de mine.... Prea multe Femei asteapta sa fie posedate, prea multe Nopti asteapta sa fie traite, prea multe Minciuni asteapta sa fie deconspirate! Daca nu eu atunci cine sa fac lumea mai buna? Daca nu eu trebuie sa ma lupt, atunci cine? Cine sa-mi smulga misiunea din mainile-mi tremurande de emotie si sa-si asume chinul intregii mele vieti...? Cine o sa-si doreasca sa lupte impotriva Sistemului? Cine sa se opuna Organizatiei? Eu am puterea! Eu o pot controla! Prea multe Cuvinte asteapta sa-si gaseasca eliberearea prin zborul din varful unei limbi putin mai ascutite... Prea multe Taceri asteapta sa fie ucise pentru a putea lasa libere intelesurile ce se ascund prin spatatele lor... Prea multe Secunde asteapta sa treaca prin fata mea ca printr-o inspectie generala pentru a stabili rostul lor... Daca eu nu voi lua in maini intreaga lume ce sta sa se prabuseasca atunci unde se va ajunge? Daca eu nu voi face nimic atunci ma voi duce in jos odata cu ea si ma voi pierde...
Dar pan’ atunci inchid ochii flexandu-mi trupul intr-o explozie de placere cu care Noaptea ma invredniceste inca o data. E si ea buna de ceva, la fel ca toate celelalte... Cartile se emotioneaza si intra sub patura in timp ce Noaptea cade fara niciun suflu asupra trupului meu... O imbratisez tandru , o sarut pe frunte si apoi ii asez capul exagerat de frumos peste pieptul meu impietrit de emotie... Imi ofer si eu ultima rasuflare de care mai sunt capabil si inchid ochii alaturi de Ea lasandu-ma prada unei conspiratii a stelelor ce stiu ca ma va dobora candva...
Trezeste-te, Draga mea! A venit timpul sa lupti din nou! Ziua imi bate la usa mintii cu mainile sale catifelate si parfumate a trandafir... E timpul sa te duci, dulcea mea Noapte, du-te! Ziua te va invinge, sunt sigur... nu vreau sa te vad sangerand! Du-te, Iubito, salveaza-te cat inca mai poti!
Eu ma ridic usor din pat si ma indrept catre usa lasand Noaptea zacand somnoroasa, sfarsita de orice vointa si putere in patul meu de cristal... Apas usor pe clanta si las Ziua sa intre lin si fermecator, asa cum o face intodeauna... Ma saruta tandru si aparte incat simt ca m-am trezit intr-o alta lume... Cand ma intorc sa mai arunc o privire asupra patului raman mirat... Noaptea s-a dus! Noaptea nu mai este, a disparut pur si simplu.... Sau poate a fost prea lasa pentru a mai lupta acum... Sau poate prea epuizata!
In pat cartile imi zambesc cu subinteles acceptandu-mi subtilitatea si tacerea... Dragele mele, acum sunt doar al vostru! Ziua s-a dus si ea la randul ei... si-a indeplinit misiunea! Haideti sa ne destindem... Sunt martorul vostru ... povestea voastra va fi a mea pentru ca acum si eu v-am oferit povestea mea... Multumesc, dulcele mele Iubite, spun eu aruncandu-ma din nou in patul de cristal ce scartaie ingrozitor... Le iau pe amandoua in maini si incep sa le sarut infocat...
Fereastra se lumineaza brusc... Soarele tocmai a rasarit! 

O mana de lacrimi...

Ce inseamna sa fii dezamagit? Buna intrebare...
Ce se poate intampla atunci cand ai incredere oarba in ceva si apoi vezi ca ai gresit, ca poate nu trebuia sa te increzi atat de mult? Ce se poate intampla atunci cand constati ca ai fost lasat pe dinafara si ca poate ai fost mintit? Ce poti sa mai faci? Singura varianta care iti mai ramane este aceea de a te inchide in tine si de a recunoaste in cele din urma ca nu esti pe pamant decat pentru a fi ranit... Pacat... Nu ai fost decat o alta persoana slaba ce s-a lasat pacalita... Rostul meu in aceasta lume pare a fi acela de unealta... ceva destinat de a fi folosit si apoi aruncat... se pare ca aruncat inainte de vreme... inainte de scopul final.
Ce inseamna sa suferi pentru binele altei persoane? Oare inseamna sa iubesti? Probabil ca da... Nu stiu sigur! Mi-e teama sa stiu!
Am observat foarte bine ca nu-ti mai pasa... NU-ti mai pasa de mine, nu-ti mai pasa de tine.... nu-ti mai pasa de noi. Acum stiu sigur lucrul asta! Nu ti-ai gasit timp sa te salvezi pe tine dar sa te pierzi ai timp berechet... Imi pare rau dar simt din ce in ce mai mult ca efortul meu este in zadar...
Si acum ce sa mai fac? Cum sa mai scap? Cum sa fac in viitor pentru a nu ma mai rani singur cand stiu ca voi face sigur asta? Cam ciudat... Lacrimile imi invadeaza obrajii fara ca macar sa fie nevoie de ele...
Pana la urma prezenta suferintei inseamna dezamagire... A fi dezamagit inseamna a observa intr-un final faptul ca ai fost facut sa suferi de catre o persoana de la care nu te-ai fi asteptat nici in ruptu’ capului... Imi pare atat de rau! Mi-as fi dorit sa nu ma fi nascut daca asta ar fi insemnat lipsa dureri... Dar durerea exista si eu nu pot face nimic pentru a o opri pentru ca eu sunt insasi durerea. Ce ciudat poate fi totul...! Si cum sa ma mai salvez acum? Mai pot oare?
Clipa exista pentru a fi traita. Momentul este o extensie a clipei incarcata cu emotie... Momentul cu totul si cu totul intamplator in care mi se releva adevarul este ceva deosebit... Momentul si locul s-au intalnit in viata mea exact acolo unde te aflai tu... Unde nu ma asteptam sa te gasesc... Unde am ramas dezamagit...
Maine ce vom face? Maine ce se va mai intampla? Maine... oare totul va fi mai bine sau mai rau? Maine vei regreta sau nu? Maine ma vei judeca pentru ca mi-am permis sa te judec?
Ce se va mai intampla? De ce? Pentru ca sufar...

Scris candva in August 

Om

Nu mai cred decat
In
Un simplu cuvant
Pentru ca sunt
O simpla carte
Pentru ca moarte
O simpla ceata
Pentru ca viata
Un simplu pom
Pentru ca om.
Cum adica?
Se spune ca cica
Cuvantul sunt eu,
Parte dintr-un zeu
Si moartea mi-e carte...
Iar ceea ce vezi ceata
Nu-i decat o alta viata,
Simbol al unui pom...
De ce?
Pentru ca om! 

Sarutul

Cantau porumbeii balade
Atunci cand ne visam sarutand
Pamantul cu palmele,
Vantul cu ochii,
Soarele cu parul
Iar pe noi intre noi
Ca niste salbatici nebuni
Fara reguli.

Ingerii ne zambeau
Fermecati de iubire,
Noi fermecati intre noi
Ca nebunii razand
Ne sarutam intre ploi...
Si nimeni nu ne credea
Cand le spuneam ametiti
Ca ploaia ne blestema
Si ne scuipa printre dinti.

Pe noi intre noi
Ne atingeam in noapte
Si tot ce ramanea in urma noastra
Din trupurile ude...
Un morman de soapte!

Ne sarutam zambind
Si ne rupeam cu dintii
Sufletul albastru...
Toti ne priveau ciudat...,
Singurii ce ne mai intelegeau
Erau mortii... 

Soarta

Cuvant intristat imblanzit de luna
Se scurge caprui in cupa vietii
Din care am sa beau
Atunci cand imi voi striga
Ceasul mortii...
Sarut inghetat amenintat de fluturi
Se naste viteaz pe buza ta
Din care am sa gust
Atunci cand glasul tau
Ma va striga...
Dar de ce?
De ce s-astept pana cand soarta
Va porni jocul
Si ma va arunca in el?
De ce sa mai astept?
Pana cand...?

Vantul

Eu nu sunt mort
Sau poate ca intre timp
Am murit
Parasit de timp si de aer
Si de mine.

Eu nu sunt viu
Sau poate ca sunt
Pentru ca simt inca durerea
De care se plange Pamantul.
Eu nu sunt liber
Sau poate ca sunt vantul. 

Ma gandesc la tacere

Eu nu ma gandesc decat la tacere
Si cum sa tac mai mult cand Ea ma cere,
Cand Ea ma striga,
Cand Ea ma soarbe,
Cand sunt al Ei
Si Ea este a lui,
Tacerea mea a nimanui
Iar eu aproape fara viata.

Cand Ea ma adoarme
Tacerea-mi zbiara intristata
Caci daca nu acum sau altadata
Tu ai fi fost
Tacerea mea ar fi zambit
Inca o data...

Eu nu ma gandesc decat la tacere
Si cum s-o sparg in pietre de credinta
Cand Ea ma striga,
Cand Ea-mi vorbeste,
Cand Ea este a mea
Iar eu al nimanui... 

Lovitura de ceata

Eu spun, tu taci...
Eu imi tai venele gandirii
Si ma adorm in Paradis,
Tu nici macar nu stii de mine,
m-ai parasit prin vreun abis...
Tu nici macar nu vrei sa stii cine sunt eu,
Tu nu stii cat imi e de greu
Sa mai suport in drumul asta
Povara grea....
Povestea mea...

Eu sunt, tu esti,
Eu spun, tu taci,
Nu pot sa cred ca eu conduc
Si-n ritmul asta nebunesc
Unde-am s-ajung?
Cand voi rade sincer mult?
Cand n-am sa plang?