Un nebun prin zăpadă

În urmă cu trei seri, pe 15 februarie, a avut loc petrecerea în sala de sport cu ocazia Zilei Îndrăgostiţilor. Recunosc faptul că mai întodeauna nu rezist sfârşitului de orice fel aşa că m-am furişat încet afară apucând drumul corpului principal al liceului către biroul doamnei Pavelescu, unde îmi lăsasem mai înainte - pe neanunţate - rucsacul şi geaca. (...aici ar fi trebuit să se afle descrierea discuţiei pe care am avut-o cu toţii referitor la succesul pe care l-a avut petrecerea, la grijile pe care şi le făcuse Mihai referitoare la organizarea lui, etc..) Ne luasem cam cu vorba când ne-am dat seama că trebuie să plecăm şi acasă, şi că suntem chiar singurii doi rămaşi încă în liceu. Era cam trecut de şapte şi jumătate când închideam portiera maşinii scuturându-mă bine de zăpadă... Ningea nemaipomenit de frumos, ningea aşa cum doar un nebun şi-ar putea închipui că ninge. Ningea violent, cu viteza clipirii, cu frenezia extazică a gândurilor. Nu-i nimic. Am coborât din maşină alergând înspre 312-le aflat în staţie la Big, aruncându-mă repede pe un scaun... fără a mai face nimic altceva mi-am scos cartea şi am început să citesc liniştit, calm... Nimic nu se întâmplase. (... aici e timpul, incapsulat, timpul inchis in sferă...) Am coborât în staţie la Budapesta şi-am fost lovit. Lovit de farmecul ei... de farmecul zăpezii... Stratul aşternut depăşea cinci centimetri, iar în plus continua să ningă cu violenţa tornadelor, cu viteza luminii, cu puterea albului ce stabilea la scară moleculară puterea acestor fulgi de zăpadă. Ningea cu părţi din timp, ningea cu strângerile noastre de mână, ningea cu acele părţi din sufletele noastre pe care poate că n-am avut curajul să le rostim... Iar apoi... apoi... apoi am vazut linia dreaptă a suprafeţei acoperite de zăpadă, a trotuarului pe care nu se afla încă nimic... GATA!!! Trebuia să vin eu că accelerez entropia, să calc pe zăpada fantastică, să stric ordinea naturii absorbită de acest oraş amorţit... şi am călcat... iar apoi am zâmbit şi-am simţit fericirea în sânge de parcă mi-aş fi injectat-o... Şi m-am gândit că da...da...da...da...da... Şi m-am aplecat, şi cu mâinile goale m-am aplecat şi am ridicat pumni din acea zăpadă aşternută pe jos, pumni din alb... şi eram fericit... şi-am început să mănânc, să bag în gură şi să mestec minunata zăpadă, fulgii ce-mi intrau în ochi şi ce mi se topeau în suflet. Iar apoi din nou. Iar a treia oară am păstrat zăpada în mâini lăsând-o să-mi îngheţe carnea, să mă dezumanizeze, să-mi provoace gerul, să-mi transforme prezentul... Da, deveneam mai puternic... Da, incontestabil, descoperisem pentru-a-nu-ştiu-câta-oară fericirea ascunsă în spatele lucrurilor mărunte, chiar dacă asta însemna doar să mănânc zăpadă... Iar apoi am fugit să prind tramvaiul şi m-am lăsat iarăşi victima vieţii din care trebuie să mă ridic...

Ultima carte cumpărată

Am lansat astăzi împreună cu mai mulţi prieteni un nou blog intitulat "Ultima carte cumpărată" în care ne-am propus ca în momentul în care intrăm în posesia unei cărţi să-i anunţăm şi pe ceilalţi, să scriem pe blog... Ideea rămâne deschisă oricui doreşte să-şi anunţe achiziţiile în materie de cărţi, putând trimite prin email la ultimacarte@gmail.com în care să spui cum ai ajuns să cumperi/primeşti respectiva carte, şi cu fotografiile de rigoare... Nimic mai simplu! Este pur şi simplu o metodă de a vedea ce se cumpără şi totodată ce cărţi sunt în atenţia cititorilor...

Stumblecard

Everything

Prin furtuna de melodii aflată la mine în calculator am găsit această frumoasă baladă a lui Michael Bublé, de care mă bucur de fiecare dată când o aud. Minunat...

 

Michael Bublé - Everything

You're a falling star, You're the get away car.
You're the line in the sand when I go too far.
You're the swimming pool, on an August day.
And you're the perfect thing to say.
And you play it coy, but it's kinda cute.
Ah, When you smile at me you know exactly what you do.
Baby don't pretend, that you don't know it's true.
Cause you can see it when I look at you.
[Chorus:]
And in this crazy life, and through these crazy times
It's you, it's you, You make me sing.
You're every line, you're every word, you're everything.
You're a carousel, you're a wishing well,
And you light me up, when you ring my bell.
You're a mystery, you're from outer space,
You're every minute of my everyday.
And I can't believe, uh that I'm your man,
And I get to kiss you baby just because I can.
Whatever comes our way, ah we'll see it through,
And you know that's what our love can do.
[Chorus:]
And in this crazy life, and through these crazy times
It's you, it's you, You make me sing
You're every line, you're every word, you're everything.
So, La, La, La, La, La, La, La
So, La, La, La, La, La, La, La
[Chorus:]
And in this crazy life, and through these crazy times
It's you, it's you, You make me sing.
You're every line, you're every word, you're everything.
You're every song, and I sing along.
'Cause you're my everything.
Yeah, yeah
So, La, La, La, La, La, La, La
So, La, La, La, La, La, La, La, La, La, La, La

În ce film aş vrea să fiu

Pentru că mi se cere... am să răspund... :D Spadez mi-a trimis mai departe un tag în care sunt solicitat să spun în ce film mi-ar plăcea să fiu... după ce m-am gândit puţin mi-a venit şi răspunsul... şi probabil că mi-ar placea să fiu John Malkovich, în rolul cu acelaşi nume... motivul? Ce n-aş da să mă confrunt măcar o singură dată cu propria mea minte... :D Filmul: Being John Malkovich

The Truman Show

The Truman Show (1998) este un film în regia lui Peter Weir avându-l în rolul principal pe Jim Carrey.

All the world's a stage... cam aşa sună unul dintre sloganele filmului. Şi de faptul că toată lumea este o scenă ajunge să fie conştient în cele din urmă şi Truman Burbank, personajul interpretat de Jim Carrey, a cărui întreagă viaţă este difuzată non stop, 24 de ore din 24 la televiziune, fără ca el să fie conştient câtuşi de puţin.

Gândindu-mă puţin cred că am găsit cărei întrebări îi constituie acest film un bun răspuns... Cum ar fi să lipseşti din propria viaţă însă să fii tot timpul în viaţa celorlalţi? Ceea ce este uimitor în cadrul acestui film este reprezentat de de timpul în care Truman "joacă pe neştiute" rolul de actor în propria sa viaţă: 30 ani trecuţi de la naşterea sa, difuzată în direct la TV.

Preocupându-mă mai mult de latura filosofică a filmului m-aş referi mai mult la disperarea lui Truman atunci când ajunge să descopere că viaţa sa nu este decât un şir continuu de evenimente ce se succed de la o zi la alta. Constată astfel că lumea pare că-l priveşte tot timpul, că nevasta face reclamă chiar în faţa sa unor obiecte de uz casnic şi că din momentul în care ajunge să obiecteze asupra a ceea ce i se întâmplă, ceilalţi îl tratează într-un mod nepotrivit.

Reuşeşte în cele din urmă să evadeze în lumea reală, acolo unde îl aştepta iubirea reală, sfindând vocea dumnezeiască a regizorului şi impunându-şi dreptul de a trăi ca toţi ceilalţi oameni. Good morning, and in case I don't see ya, good afternoon, good evening, and good night!

Un film foarte bun cu o bună încărcătură morală. [Şi dacă The Truman Show ajunge la sfârşit, atunci să înceapă viaţa!]

Maniac

Nu mai conta. Aproape că nu mai ştiam ce să gândesc şi cum să-mi organizez gândurile pentru a putea totuşi gândi, considerând că e posibil ca acest lucru să nu-mi mai fie chiar la îndemână. Undeva lângă mâinile mele se aflau cele trei cărţi ce mă aşteptau calme; undeva în fundal era fereastra largă prin care pătrundeau lungi raze de lumină, prin care puteam vedea aerul distorsionat prin care se deplasau haotic miliarde de mici particule de praf cărora lumina le oferea proprietatea de a fi vizibile în acest timp clar delimitat pe care l-aş fi putut calcula în vreo problemă de fizică. Nu mai aveam gânduri. Eram eu însumi golit de un înţeles personal, era ca şi cum îmi pierdusem identitatea. Priveam cumva pierdut de jur împrejurul camerei căutând parcă un lucru dispărut, un acel ceva absolut necesar pentru a-mi regăsi liniştea. M-am ridicat însă brusc şi m-am îndreptat înspre calculator, unde am căutat parcă melodia de care aveam nevoie pentru a mă scoate din starea aceasta ciudată şi respingătoare în care mă regăseam. Bifasem opţiunea de repeat şi mă întinsesem apoi în pat, închizând ochii. Volumul era dat la tare şi sunetele începuseră deja să se arunce violent asupra timpanelor mele, însă eram pregătit să le primesc ; eram pregătit să-mi opresc lacrimile, eram pregătit să nu mai suport, să mă ridic brusc pentru a închide muzica pe care o adoram, eram pregătit să-mi iau haina pe mine şi să ies afară. Însă deocamdată trebuia să-mi suport chinul... She's a maniac, maniac on the floor / And she's dancing like she's never danced before / She's a maniac, maniac on the floor / And she's dancing like she's never danced before. Ştiam că nu am nicio explicaţie pentru toate astea... mai ştiam însă că imaginile mi se derulau violent prin faţa ochilor, că amintirile lucrau împotriva mea... Mai ştiam că aş fi privit-o mult şi bine până când aveam să ameţesc, până când eu însumi aveam să pierd în misterul paşilor ei. Nici eu nu eram mai prejos.

flash-back

de ce de ce de ce asta ar vrea să ştie dar eu nu şi nu de parcă n-aş avea speranţă să pot merge mai departe ne priveam reciproc în ochi şi ne ţineam de mână stăteam pe o bancă undeva în spatele unui bloc din vitan de ce de ce de ce cum ai ajuns la mine şi eu râdeam şi zic că cu autocarul şi zice că defapt am mers împreună dar nu gândesc eu era ca şi cum ar fi fost deja acolo am fost slab zice da asta era explicaţia am fost slab am cedat unui amărât de joc apoi îi răspund că şi ăsta este defapt un joc dar fără să rostesc cuvintele ci doar pronunţându-le în mintea mea nu nu dă-mi drumul de ce eu de ce nu tu la dracu ah ştii cum mă simt eu acum of îmi scapă trebuie să ne întoarcem la momentul potrivit aiurea ăsta este cuvântul

Dar ştiam că mai sunt multe de spus. Cuvintele nu se termină niciodată... iar aiurea este unul dintre cele mai potrivite cuvinte cu care să începi. Mă simt aiurea... Este OK. Sunt conştient că încearcă tot timpul să mă combată în idei însă asta nu ar fi o problemă... pentru că mă pot juca deasemenea şi cu ideile. Care e rolul lui Dumnezeu? E cel mai important... Însă nu-l voi lăsa pe Dumnezeu să-mi interzică propria viaţă...

Scurtă concluzie

Dialog între mine şi proful de istorie.

 

- Dar ce se întâmplă Liviu? Nu-ţi place istoria?

- Păi îmi place domn' profesor, dar... cu întrebări...

- Dar nu se poate întodeauna cu întrebări...

Linişte. Iar apoi tot profu'.

- Cu istoria e ca şi cu o fata... Degeaba îi spui c-o iubeşti dacă nu faci nimic pentru ea.

 

Da... aşa e, reconfirm concluzia. Chiar aşa e.

Nebunii au propria lor lume

Ce înseamnă că nebunii au propria lor lume? Înseamnă că alegi să fii fericit, în ciuda tuturor cauzelor care te împiedică! Înseamnă că merită să te lupţi pentru propriile-ţi gânduri şi păreri în ciuda tuturor celor care se zbat să te distrugă! Înseamnă să rămâi în picioare şi să înfunţi vântul ce stă să te doboare! Înseamnă să crezi în tine! Faptul că nebunii au propria lor lume nu înseamnă că ei se refugiază cumva din realitatea în care ceilalţi se petrec în fiecare zi; tot adevărul pe care ar trebui să-l extragem din această afirmaţie este că "lumea nebunilor" nu este altceva decât personalitatea exuberantă pe care oameni normali aleg să şi-o dezvolte. Nebunii şi lumea lor mie mi se par a fi singura cale posibilă pe care lumea actuală ar putea-o urma pentru a intra pe un făgaş natural... Lumea nebunilor nu înseamnă nici halucinaţie, nici vreun univers paralel, nici vreo altă explicaţie ştiinţifică... lumea nebunilor reprezintă curajul pe care ar trebui să-l aibă toţi oamenii, puterea de a crede în sine, insuflarea de a se recunoaşte pe sine, impulsul de a merge mai departe... de aceea nebunul mi se pare a fi supraomul lui Nietzsche, adevăratul om, cel deplin şi încadrat perfect în lumea ce i se potriveşte... Nebunii au propria lor lume? Asta nu pot să o neg. Da, nebunii au lumea pe care o văd prin intermediul ochilor lor, pe care o simt prin pipăit, pe care o simt prin gust, pe care o aud... Da, nebunii au lumea pe care o simt! Au lumea în care cred şi din care nimic nu-i poate răpi! Au lumea în care se simt bine... şi fiecare nebun are lumea lui... Ce-i face însă nebuni? Cruda ajungere la adevăr: lumea aceasta nu este făcută pentru ei. Astfel că prin luptă şi efort continuu ei reuşesc să-şi ridice din praf şi cuvinte o lume reală în care îşi revendică apartenenţa... Nebunul este omul aflat pe ultima treaptă a evoluţiei! Nebunul este omul pe care îl vezi citind, mergând la un concert de muzică clasică, teatru, cel care se aventurează într-o dezbatere... Nebunul este omul ce-ţi zâmbeşte din spatele ochelarilor aflat undeva în faţa ta în metrou... Lumea lui este şi lumea ta, doar că tu nu ţi-ai dat seama încă de asta...

De ce să continui?

... pentru că timpul trece şi valurile şterg urmele aşternute pe nisip... pentru că aşa cum vin, gândurile pleacă... pentru că zâmbetele se scurg asemenea stropilor de rouă şi pentru că noi uităm să credem în noi...

... pentru că uneori mai scriu câteva cuvinte pe care le împart... pentru că simt nevoia să strâng mâini şi să îmbrăţişez... pentru că zâmbesc şi pentru că citesc... pentru că am prins curajul să spun cine sunt şi pentru că nu uit cine sunt... pentru că m-am făcut cunoscut în liceu, pentru că "tot liceu mă ştie", pentru că nu pot să stau...

... pentru că am obsesii şi pentru că vorbesc şi scriu despre ele... pentru că încerc să le arăt celorlalţi ce înseamnă fericirea... pentru că uneori sperii... pentru că ascult jazz între Metallica şi Celine Dion... pentru că îmi place Leonard Cohen...

... pentru că iubesc... şi deşi am iubit incă mă tem să iubesc... pentru că dragostea întodeauna aduce ceva nou... pentru că scriu... pentru că nu mă mai tem că m-ar putea vedea lumea... pentru că sunt eu...

... pentru că sper... pentru că uneori dansez singur... pentru cu vreau să fiu cineva... pentru că vreau să fiu eu...

... pentru că am 19 ani şi niciun timp în care să mă scufund... pentru că îmi place fizica şi matematica dar le-aş trece în plan secundar dacă aş putea merge înainte cu literatura...

... pentru că vreau să ajut...

... şi pentru că întodeauna există cineva...

... şi pentru că vreau să spun că oamenii se iubesc... oamenii...

Dialog cu mine insumi

• Ce înţelegi printr-un "om pierdut"?
  
• Nu ştiu exact…
  
• Astăzi l-am revăzut. Era în staţia de troleu; mă strigase. Nu găsesc decât o singură descriere a sentimentului pe care l-am avut atunci când s-a aflat în faţa mea: milă. Eram terifiat. E jalnic sufletul aceluia în care iubirea se tranformă în milă.
  
• Adică vrei să spui că încă mai ţii la el?
  
• Nu ştiu... am luptat atât de mult cu mine în ultima vreme încât nu mai sunt sigur de nimic. Mi-am impus însă să fiu indiferent, iar asta până la urmă mi-a reuşit. Era ca şi cum nu mai era el, nu mai era persoana care mă fascinase. Cu cât eu mă regăseam cu atât mi se părea că el se pierduse, şi cu cât îl priveam mai mult cu atât desopeream că nu mai am nimic să-i spun.
  
• Asta ar fi de bine...
  
• Dacă ar fi să fiu egoist, da... acum mi-e milă... Însă ştiu că trebuie să recunosc că nu mai am ce să fac. Luptăm, luptăm, iar la un moment dat îngropăm toate armele fără a ne mai păsa de război. Renunţăm la lupta noastră pentru o singură idee: pacea.
  
• Ce vrei să spui cu asta?
  
• Oricât de greu ne-ar fi, trebuie să trecem peste orice. În iubire e cel mai greu, pentru că nu poţi să-ţi smulgi inima din piept. Şi pentru că nu te poţi chinui la infinit trebuie ca la un moment dat să poţi privi şi în alte direcţii, să vezi că mai există mâini de care să te ţii, braţe care să te îmbrăţişeze şi zâmbete pe care să le primeşti. Şi timpul este polivalent, asemenea nouă; şi el încearcă să ne ajute.
  
• Şi ce-ai făcut până la urmă?
  
• I-am întins mâna şi i-am spus pa! M-am simţit atât de puternic făcând asta... În zilele acestea fericirea mea nu se mai află la el. M-am urcat în autobuz şi m-am gândit că mi-e milă, că arată jalnic, că s-a pierdut. Dar eu nu mai aveam ce face, fusesem nevoit să trec peste...
  
• Aşadar...
  
• Aşadar există cel puţin o dată în viaţă când murim şi când renaştem. Există cel puţin o dată când ne înşelăm crezând că viaţa noastră s-a oprit într-un punct. Nu este adevărat. Există însă şi o parte de realitate aici... că trebuie să ne rupem în acel punct, să ne scindăm sufletul lăsând o parte acolo. Trebuie să ne continuăm drumul zâmbind chiar dacă semnul rănii nu va dispărea niciodată. Mi-am băgat căştile în urechi şi mi-am deschis cartea. Aveam să scriu despre asta şi totul urma să treacă...
  

 

18 decembrie 2007

din ploaie, sunete

lumea – întreaga lume-n autobuz,
strivită de sine pe scaune şi-n picioare
iar eu râdeam.
ploaie peste mine, peste ochii fierbinţi,
şi-n gura deschisă strâng fericirea
– aceasta e libertatea –
nu mă urc, nu, nu acum,
şi-n pumnul strâns ascund cuvinte
ce le presar arareori câte unul, câte două,
prin lumina asta surdă;
ridic capul, ploaie prin păr,
zgomot în ochi,
dar eu dansez învârtindu-mă fulger
aici, lângă 311 prea plin pentru mine
sau pentru fericirea pe care o ţin închisă în rucsac.
nu ploaia e de vină, nicidecum
căci acolo e groapa, aici e lumina,
şi lumea de la un capăt la altul,
de la minus până la plus infinit,
de la cer până la pământ.
s-au închis uşile şi-am plecat
apoi: aceeaşi poveste.

mocca

cafeaua fierbinte pe masa din colţ,
pe scaun buchetul de frezii
şi unde aiurea de jur împrejur
mirosind a calm absurd şi pregetat.
tu – prelinsă pe podea –
sorbeai încet cuvântul
şi-n gând doar lupta
mai stătea în picioare.
îngerul meu plecase ochii
înfricoşat de gândul că-ţi voi scuipa în cafea
şi făcând un pas întors eu voi pleca
şi peste trupul tău, şi peste amintirea
pe care parfumul – şi ochii –
o închideau în cuvânt.
dar beau licoarea, o dau peste gât,
fierbinte, amară,
otrăvită-n esenţa sa de cuvânt.
devenind rece, din ce în ce mai anost,
îmbrăcându-mi haina,
fiind în sfârşit focul din chibirit
din care ardea aragazul
cu care ne pregătisem cafeaua.
iar tu – ameţită – rămâneai în urmă
precum regina uitând că e stăpână...

în plus: s-a dus cafeaua cu tot cu mirosul ei, cu tot cu whisky şi cu ţigara aprinsă; cu ochii inceţoşaţi, cu lacrimile strânse în scrumieră, cu tot cu zâmbetele noastre ce nu –şi spuneau nimic, dar absolut nimic, iar noi nu ne dădeam seama că sub mânile noastre se roteau sunetele, se închideau în nimic particule fără masă, particule fără şansă; nu le-ai lăsat să-ţi intre în inimă, n-ai avut curajul să-ţi introduci degetul sub piele şi să tragi de masca sub care te ascundeai; mi-am aşternut haina pe spătarul scaunului şi-am izbucnit în plâns (niciodată cafeaua nu mi s-a părut atât de rece).

memoria unu

în stânga ta pălărierul îşi pierduse meseria.
nimic mai mult şi o lumină în spate
aceasta erai tu
două puncte iar apoi soţia lui te ţinea de mână
pe braţul tău curgeau liane de iederă
putrezite şi uscate, mirosind a parfumul cu care te dădeai
atunci când te-am cunoscut, acum un an,
apoi ar fi fost punct
dar eu nu cunoşteam însă aceste semne
şi te-am smuls din mâinile lor,
din pălăria sub care te-ascunseseşi
de teamă de ochiul meu de frigul revărsat
şi niciodată de atunci n-a venit nimeni să te caute
punct şi virgulă
nu pălărierul, nu soţia lui
nu umbra pe care ai uitat-o întinsă pe gresie în bucătărie.
erai a nimănui acum, rujată imperfect,
fără nume, fără prefix...
nu mai conta c-ai fost cândva iubita mea
erai prizoniera acestui transfigurant abis

în plus: ce ploaie e-afară... ce ploaie... vântul te rupe în ploaie te stinge în apă te-nfige cu totul în timp ce eu îmi plâng de milă spărgându-mi geamul memoriei. se apropie anul trecut cu zilele lui de tăceri, cu sunetele lui mute, cu mine şi cu tine, cu texte prinse în cuvinte, cu fotografii suspendate pe lângă propoziţii. erai şi tu eram şi eu şi amândoi ne colindam anul în speranţa unor timpuri altfel. mi s-a dus vremea, tu-ţi cauţi vremea ta, cred că ştii deja prea bine draga mea că din speranţe nu iese nimic. ce ploaie e-afară... ce timp e acesta în sufletul meu...