Well… după o săptămână înfiorătoare şi după o groază de lucruri simţite şi aproape imposibil de descris cumva, mă întorc. Revin la realitate, încep să cobor cu picioarele pe pământ.
N-ar fi intervenit eventimentul ăsta care m-a debusolat complet, ar fi trebuit să scriu despre concertul Chris Rea. Nu mă mai simt în stare să scriu acum despre aşa ceva.
În speranţa unui viitor bun, de azi înainte m-am mutat.
Să ne auzim cu bine!
Nu mai pot să scriu. Nu acum. Aparent fără niciun motiv, fără nicio cauză, mă uit la pagina albă şi privesc cum pe ea se aşterne acelaşi lucru: alb. Asta se revarsă din mintea mea, asta mi-a adus starea de linişte. Nu citesc şi nu scriu nimic, de dimineaţă până seara nu fac decât să ascult muzică. Nu înţeleg cum pot să mă mulţumesc cu atât; văd doar că altfel nu se poate. Nu mai pot să scriu. Nu acum.
„Adesea sufletul este cel mai mare duşman al trupului: nu lasă trupul să trăiască, nu-l lasă să se simtă bine atunci când ar vrea sau să se bucure de odihna de care are mare nevoie.” (Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric)
Acest blog ilustrează foarte bine ceea ce urmează să zic: că la 16 ani nu eşti acelaşi de la 17, că la 17 nu eşti acelaşi de la 18, că la 18 deja îţi mai lipseşte ceva din ceea ce vei avea la 19, iar momentan, la 20 de ani, te resemnezi cu cel care eşti, cu lucrurile pe care le faci, cu drumul pe care te afli. Pentru că ăsta eşti şi pentru că pe drumul ăsta mergi şi pentru că-i mai bine să le accepţi aşa cum sunt decât să mergi într-o direcţie pe care deşi ţi-ai dori-o, ea nu îţi aparţine.
Nu am fost dintodeauna un om om echilibrat, n-am luat mereu deciziile potrivite şi n-am ştiut mereu să ascult persoanele care contau la un moment anume. Iau asta ca pe o premisă în ceea ce aş avea să scriu, în ceea ce presimt că s-ar lăsa scris. Am încercat şi eu să-mi ating nişte limite pe care le conştientizam obscur şi de care totuşi nu fugeam; îmi păreau străine şi nu le cunoşteam dar le simţeam atracţia, nu puteam să dorm noaptea iar ziua nu mă gândeam la altceva decât să pun în cuvinte ceea ce trăiam. Sau ceea ce nu trăiam, ceea ce până la urmă în acea perioadă era acelaşi lucru. Adevărul e că nici acum nu am un echilibru deşi mă pot camufla foarte bine şi pot fi exact cine vrei să fiu, cine ai nevoie să fiu, fără a fi altcineva decât sunt eu cu adevărat. Şi între timp am reuşit să aud vocile ce-mi vorbeau în urmă cu vreo doi ani, am reuşit să mă trezesc dintr-un somn negru, adânc. Întind mâinile şi percep realitatea brutal, nu mă pot obişnui cu ea. Nici acum nu iau deciziile potrivite, sau dacă le iau ele par că nu mai au niciun sens, cel puţin pentru mine. La optsprezece ani nu ştii (sau crezi) că la douăzeci vei suporta consecinţele acţiunilor tale de atunci şi nici nu ai puterea să conştientizezi importanţa lor. Pentru că la douăzeci deja ai un suflet de patruzeci dar o inimă încă de şase. Şi vezi cum chestia aia metafizică din interiorul tău te trage în jos, cum doza de raţiune câştigată pe drum nu-ţi ajută totuşi la nimic.
Povestea asta s-ar vrea a fi (iarăşi şi iarăşi) o reconstituire, o analiză, o reluare a tuturor celorlalte. A celor două suflete pe care întunericul le prinde la acea masă de lemn din colţul ceainăriei, a tăcerii sanctificate deja în cadrul unui ritual profan copilăresc, a... a mult prea multe lucruri ca să mai fiu în stare să le înşir pe toate. Între timp ajung să înţeleg tot, să contrazic persoane care trăiesc contrariate situaţii pe care le-am trăit şi eu şi pe care acum le înţeleg resemnat dar care atunci nu-mi făceau bine. Încă un oftat... Mi se pare foarte greu să spui ceva când ai foarte multe de spus, când nu ştii de unde să începi, când ştii că un astfel de spaţiu nu este totuşi locul potrivit unde să le spui. Când ştii că blogul nu este decât o sită de senzaţii şi că păstrezi o groază de alte trăiri undeva adânc, sub stern... Pentru că dacă le-ai spune, locul ăsta şi tu v-aţi pierde întreaga semnificaţie.
Până la urmă toată povestea asta vorbeşte despre lipsuri, despre gesturi frânte în aer, despre mâini întinse şi retrase purtând după ele o tăcere rece. Povestea este despre două fantome care n-au părăsit scaunele de la masa de lemn cu geam de sticlă în mijloc, pe care eu le mai văd uneori atunci când trec pe acolo, este despre o conştiinţă a existenţei şi a lipsei, despre atât de aproape și atât de departe... Este o poveste despre tinerețe, o poveste pe care o trăiești când ai şaisprezece, șaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece sau chiar şi douăzeci de ani, e o poveste care nu te părăseşte pentru că tu nu ai ce să părăseşti. Există încă o persoană pentru care nu exişti decât cu intermitenţe, iar asta momentan nu-ţi dă pace.
[ideea titlului provine din Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa]
În urmă cu ceva timp aveam la drafts un articol pe care îl numisem simplu Despre intimitate; nu avea mai mult decât un simplu paragraf scris. Şi a stat acolo vreme de câteva săptămâni până când, acceptându-mi neputinţa de a-l mai continua, l-am şters pur şi simplu. Era unul dintre acele articole pentru care nevoia de a-l scrie depăşea cu mult capacitatea de a face asta, era unul din acele articole scris cu necuvinte, dar nu pot posta aşa ceva, un articol aparent incomplet doar din simplul motiv că restul rămas nescris se află întipărit cu litere nevăzute pe dinăuntrul corpului meu.
Mai nou în acelaşi folder de drafts s-a mai născut un articol al cărui titlu provizoriu este Prietenul cel mai bun. Acesta, în ciuda faptului că este aproape terminat, nu se lasă publicat. La urma urmei pe cât e de simplu pe atât am impresia că n-ar fi trebuit să-l scriu, cu atât mai mult cu cât nu e vorba despre altcineva ci tocmai despre mine.
Există în anumite momente nişte cuvinte cheie care ori că iau fiinţă ori că rămân ascunse printre fluxurile neuronilor ele reprezintă nişte evadări din propria noastră închisoare. Dar nu toate cuvintele se lasă eliberate (şi ele, din propria lor închisoare) aşa cum nu toţi oamenii ştiu să meargă pe un drum care să-i conducă la fericire.
…
Articolul despre intimitate aşteaptă încă să fie scris, articolul “despre cel mai bun prieten” (deşi am stabilit mai înainte că nu despre asta e vorba) aşteaptă mai întâi să se împlinească în viaţa reală, să îi asum realitatea, iar mai apoi se va putea adăuga liniştit în tulburea istorie a acestui blog. Asta aşa… ca să mai cobor puţin cu picioarele pe pământ.
Am vazut la femeia simpla o leapsa care m-a atras din start: care sunt canile mele si care e povestea lor.
Ordinea în care le-am aşezat nu are importanţă, n-am avut nimic în minte când le-am pus aşa.
Cana nr.1 o am din vară de la firma la care lucrez, primită cu ocazia primului teambuilding la care am participiat. Îmi place pentru că pe cealaltă parte care nu se vede are imprimat numele meu.
Cana nr.2, cea cu Regele Leu aproape că nici nu-mi aduc aminte de unde o am. Este şi cea mai veche şi cea pe care am purtat-o după mine prin toate locurile pe unde am locuit.
Cana nr.3, cea cu girafele este cana de lapte :D Pentru că da, noaptea la ore târzii beau lapte rece din frigider… Am cumpărat-o din Auchan pentru că am vrut să-mi iau o cană şi mi-a plăcut… şi chiar e draguţă :D
Cana nr.4, cea cu vidrele am cumpărat-o anul trecut de la Lisabona. Este de departe preferata mea şi cea la care ţin cel mai mult, nu pentru că este haioasă ci pentru că vorbeşte prin sine despre un oraş pe care îl iubesc. Vidrele le-am văzut live :D
De la o vreme m-am obişnuit cu noaptea, m-am obişnuit să adorm pe la 3-4 dimineaţa ŞI SĂ MĂ TREZESC LA 8-9, nu că ar avea vreo importanţă, dar doar aşa, ca fapt divers. Şi pentru că tot sunt la acest capitol aş putea spune că sunt proaspăt student la informatică, la universitetea din bucureşti, şi că iar toată lumea era sigură că am să intru doar eu eram scepticismul întruchipat. Acum beau lapte şi mă visez stând în pat dar n-am somn, e două jumate şi eu sunt pe drumul către OM, (nu mai vorbesc cu tine de când ne-am certat la telefon), mi-am comandat mult prea multe cărţi în ultima vreme şi vreau să plec în vacanţă. Citesc cât de mult pot şi beau bere (ziua) iar acum câteva zile am fost să beau un ceai iar săptămâna trecută am fost la şapte scări, şi-am să scriu despre asta când o să am puţin fler. Ştiu că n-am scris foarte multe lucruri inteligibile aici dar la dracu, ce sens ar avea să înţelegi, ce sens să descifrezi minţile condensate ale unui nebun?
Gramo au trecut în vizită şi pe la mine. Iată ce ne propun ei:
You might wanna try this. Fiindca e cald, in fine. Se ia un pahar (aproximativ curat). Se pun cateva cuburi de gheata in el:
Dupa aia o felie de portocala:
Iar apoi se toarna in pahar un deget de rom alb (nu neaparat Havana Club, dar neaparat rom alb). Ok, poate un deget si jumatate, do as you whish:
Apoi un deget de Martini Rosso (ok, puteti incerca si cu alt vermut rosu, dar o faceti pe raspunderea voastra):
Iar la sfarsit se umple restul paharului cu niste cola (daca vreti, puteti adauga si un strop de red bull la sfarsit, pentru aroma; asta in cazul in care nu va displace profund aroma de red bull, desigur):
Si asta e tot. Ati obtinut un Rum-Martini-Cola Cocktail (caruia i-am putea spune, din narcisism, Gramo Cocktail; asta tinand cont si de faptul ca n-am gasit nicaieri reteta asta):
[Gramo]
Duminică, 1 iunie, de la ora 15:00, va avea loc iarăşi, ca de obicei, Schimb de Cărţi, întâlnirea pasionaţilor de cărţi, lectură şi prieteni. Ne vedem în Lucky 13, pe strada Selari la nr.9-11. Se anunţă o ediţie foarte interesantă.
Citiţi mai multe aici: CITESTE DESPRE SCHIMB DE CARTI!
Doi dintre noi, Sala Rapsodia, Compania de teatru "Passe-Partout Dan Puric"
Aseară am avut ocazia să pot asista la un spectacol de teatru contemporan, inovator şi emoţionant prin reprezantaţie. Actorii, doi la număr: Ana Pepine şi Paul Cimpoieru, refac simbolic viaţa unui cuplu oarecare, printr-un mod ceva mai artistic, altul decât cuvântul.
Timpul, pe undeva la mai puţin de o oră, combină jocuri de culoare, muzică şi proiecţii de film, rezultând în final o adevărată epopee a povestii unui cuplu, interpretat minunat de aceşti doi tineri. Doi dintre noi este chiar aşa: povestea oricăror doi dintre noi, ce trec împreună prin euforia iubirii şi a balansurilor ei. Piesa are o simbolistică putern ică, descriind perioadele iubirii prin conexiune cu anotimurile: verdele primăverii, roşul interns al verii şi al maturităţii relaţiei, albul calm al iernii şi al împlinirii. La un moment dat predomină şi tente de albastru-mov, simbol al conflictelor, atât interioare cât şi ale cuplului, ce macină personajele.
... pentru ca până la sfârşit să ajungă să se susţină unul pe celălalt, femeia este crucea bărbatului, el este responsabil pentru ea, iar femeia trebuie să-i fie aproape bărbatului în momentele sale de cădere, când el are nevoie de grija partenerei de viaţă.
Deşi necesită puţin mai multă atenţie şi o minte deschisă interpretărilor, Doi dintre noi este un spectacol ce merită văzut. Dealtminteri trebuie sa mulţumesc şi eu mamei lui Dragoş pentru explicaţiile din care am mai expus câteva idei şi în acest articol.
Ascensorul Biça, ce leagă Rua de Boavista (din cartierul Santos) de Cartierul Barrio Alto. În ansamblul său este acelaşi vagon de tramvai, împărţit puţin altfel, ce călătoreşte însă în pantă, de-a lungul unei singure străzi.
În Praça Luís de Camões, denumită după un mare poet portughez. Se mai poate observa în poză formele grafice aflate pe jos, realizate în mozaic, un procedeu întâlnit de-a lungul celor mai multe străzi ale Lisabonei. Acesta este şi motivul pentru care nu se fac bălţi în urma ploilor dese, apa fiind foarte uşor absorbită de pavajul din mozaic.
În a doua zi de curs, învăţând grafică în Photoshop, alături de Luis.
Praça de Comerco, situată chiar la malul fluviului Tejo, cuprinde două mari monumente arhitecturale. Statuia regelui José I, şi vechea poartă a cetăţii, impunătoare prin măreţia şi arhitectura sa, prin care se făcea în trecut întrarea în oraş pentru cei ce veneau dinspre ocean.
Elevatorul Santa Justa este în adevăratul său sens un lift cu un dublu rol. El nu este doar un obiectiv turistic, fiind integrat în sistemul de transport local al oraşului. Odată ajuns în vârful său ai parte de o panoramă a oraşului, însă nu se mai presupune că ai dori să şi cobori. Printr-o punte de legătură, acest elevator face legătura cu străzi aparţinând aceleeaşi zone misterioase ale Lisabonei: Barrio Alto, PENTRU CARE ŢIN SĂ VĂ AVERTIZEZ: PE CÂT ESTE DE FRUMOS, PE ATÂT ESTE DE ÎNŞELĂTOR. CHIAR ŞI CU HARTA ÎN MÂNĂ TOT ESTE POSIBIL SĂ TE PIERZI, DEOARECE STRĂZILE SUNT MULT MAI SCURTE DECÂT PAR A FI PE HARTĂ. Există totuşi o scăpare: urmaţi indicatoarele ce vă îndrumă înspre Praça de Comerco, Rossio sau Praça Pedro IV, care sunt puncte cheie pentru centrul oraşului şi pentru care se află nenumărate indicatoare. Asiguraţi-vă că aceste puncte sunt primele pe care le veţi lua în calcul atunci când veţi vizita oraşul.
Praça da Figuira se află în zona Baixa, zona joasă, şi are în cuprinsul ei impunătoarea statuie ecvestră a Regelui Ioan I, ce se poate observa chiar şi din Praça de Comerco.
Rog cititoarea mea ce îndură aceleaşi chinuri la mate ca şi mine să mă contacteze de urgenţă, întrucât am rezolvat problema. :D
Am lansat astăzi împreună cu mai mulţi prieteni un nou blog intitulat "Ultima carte cumpărată" în care ne-am propus ca în momentul în care intrăm în posesia unei cărţi să-i anunţăm şi pe ceilalţi, să scriem pe blog... Ideea rămâne deschisă oricui doreşte să-şi anunţe achiziţiile în materie de cărţi, putând trimite prin email la ultimacarte@gmail.com în care să spui cum ai ajuns să cumperi/primeşti respectiva carte, şi cu fotografiile de rigoare... Nimic mai simplu! Este pur şi simplu o metodă de a vedea ce se cumpără şi totodată ce cărţi sunt în atenţia cititorilor...
