Durerea sufletului

Cateodata viata ne doboara de-a dreptul... nu e doar o iluzie, nu e doar un cosmar, nu e doar o secunda... este ceva concret, ceva ce trebuie sa-l acceptam ca pe un simplu fapt si adevar, ca pe o incercare a sorti...
Cine spune ca inima nu poate ucide se inseala.... Cine spune ca dragostea nu poate ucide se chinuie pe sine insusi... este doar un indiferent ce se face ca nu vede adevarul ce trece pe langa el...
Cine nu s-a simtit niciodata distrus din cauza inimii poate sa spuna ca nu a trait. A fost viu degeaba. Cine nu a riscat macar o data in viata sa sa iubeasca complet si profund, sa iubeasca sincer, chiar daca exista posibilitatea sa fie ranit, sa fie crunt lovit de un vis spart, nu poate avea macar gandul sa spuna ca a trait...
Se spune ca durerea inimii, ca durerea sufletului, ca durerea ce vine ispititoare si puternica din adancul tuturor simtirilor noastre, ne poate ucide. Sunt sigur de asta. Nu ai trait complet daca nu ai fost macar o data doborat de inima ta... idee ce se concretizeaza fizic in corpul tau... Pun pariu ca macar o data ai zacut la pat, n-ai avut pofta sa mananci, ai simtit ca nu mai esti stapan pe corpul tau, si asta fara ca macar sa fi fost atins, fara sa fi fost afectat intr-un fel din punct de vedere fizic.
Dar atunci e ca si cum n-ai fost... dimpotriva... ti-ai fi dorit sa nu fi existat. Ai fi fost scutit de acest chin...
Dar n-ai fi trait... ai fi fost doar viu. Si chestia asta nu te ajuta cu nimic...
Dar durerea asta este cea mai frumoasa dintre toate... sunt sigur ca ea te poate chiar ucide. Iti poate lua viata in sensul propriu al cuvantului. Dar daca asta se intampla... n-as putea gasi o moarte mai frumoasa. (N-ar strica sa cititi „Un veac de singurate” de Gabriel Garcia Marquez).
Dar de ce ne asumam noi o astfel de durere? Pentru ca suntem oameni!
Totul cere sacrificii!