Prieten-Soparla

Am nevoie de un un prieten-soparla. Caci bratele mi se incurca incercand sa imbratiseze aerul, se pierd prin ele si ajung sa recunoasca ca nu exista Adevar. Caci asa cum eu spun ca viata se opreste la o simpla senzatie asa si timpul se poate opri la un singur gand. Iar un prieten-soparla iti poate arata drumul pe care trebuie sa te ratacesti, drumul in care va trebui sa cazi si sa cauti in pamant, cu mainile slabite, Adevarul. Am nevoie de un prieten-soparla caci degetele mele si-au uitat limba pe care o vorbeau in timpurile in care oamenii isi ies din trup. Eu mi-am uitat trupul si nu mi-a ramas decat un gand si o dorinta.... vreau un prieten-soparla care sa ma salveze si sa ma ajute sa gasesc un drum. Nu ma intereseaza sa fie cel mai usor, nici cel mai scurt, ci pur si simplu drumul meu caci daca voi simti pamantul trimitandu-mi energie, si daca il voi simti soptindu-mi Adevarul intregii lumi atunci voi sti sigur ca acesta mi-e drumul si ca intr-adevar, omul acesta este prietenul-soparla pe care il cautam, cel adevarat, cel pur. Si voi sti ca bratele mele nu vor mai trebui sa se zbata singure asemenea unor tentacule ce nu-si gasesc prelungirile in fiinta unei alte caracatite, fiinta-de-vant ce-si poate urma drumul... Soparle sunt cu miile – ieri am aruncat una in lac, credeam ca e una de apa, dar poate ca nu era si am ucis-o. Prieteni nu ti-e greu sa ai impresia ca ai. Caci prietenul nu este oricine si oricum, si daca voi sta sa-ti descriu cine iti este prieten te vei stinge incet in inima ta, cuprins de tristul adevar al singuratatii. Dar prieteni exista chiar daca nu-i vezi si chiar daca nu-i auzi si chiar daca nu-s langa tine dar de cele mai multe ori ei iti zambesc si nu au nevoie sa-ti spuna nimic pentru ca tu sa stii cine sunt. Fericirea este minunata. Pentru ca mainile isi gasesc prelungiri, degetele au fericirea lor de a atinge alte degete iar buzele, ah... cat de fericite sunt buzele atunci cand li se ofera sansa de a saruta talpile acelor fiinte-de-nisip – putine, foarte putine..., fiinte in care esti totul, si care sunt totul in tine. Caci momentul nu este nimic altceva decat o sansa si o oferta. Daca ti se pare profitabila o accepti. Daca nu, o refuzi. Dar ajungi candva cand iti dai seama ca ai nevoie de o fiinta-soparla care sa mearga alaturi de tine pe un drum care inseamna ceva. Caci eu nu caut lucrurile in numele lucrurilor, nici cumva persoana in faptele ei caci imi dau seama in lumea asta ca oamenii sufera. Iar multi evita lumea. Si se imbraca in aparente, raman ei dar tu vezi o alta persoana si o judeci dupa ceea ce vezi. Dar eu am invatat ca o casa nu o judeci dupa cum arata in exterior caci atunci cand intri te loveste opulenta. Eu caut lucrurile in esenta lor, esenta ce se cheama suflet. Si caut sufletul in acel prieten-soparla care este in acelasi timp vant, bataie de clopot si apa. Caci sunt lucruri care intrec realitatea si vidul capata noi dimensiuni. Ceilalti sunt Lumea. Iar eu stiu ca daca le voi vorbi despre dragoste ei imi vor raspunde cu ura caci ma vor numi ingrat. Daca le voi vorbi despre pret imi vor raspunde ca nu valorez nimic iar daca le voi vorbi despre om ei imi vor raspunde ca nu stiu nimic despre acesta si ca n-am stiut niciodata. Imi vor raspunde ca n-am stiut ce inseamna cautarea asa cum n-am stiut ce inseamna cuvantul. Dar eu le voi raspunde ca nu exista lucru mai de pret decat un prieten-soparla, si ca nu exista cuvant care sa descrie asta. Caci esenta nu se afla in cuvinte ci in spatele lor. Caci Adevarul nu se afla in ei ci in tine. Ca nu exista fericire mai mare decat a-i saruta talpile acelei fiinte. Iar ei te vor condamna cum ca aduci blasfemie zeului lor, caci lui si numai lui merita sa-i saruti talpile. Iar eu le voi raspune: dar oare nu voi sustineti ca zeul se afla in toate, in om, in cuvant, in tacere? Nu este oare normal ca el sa se afle si in aceasta fiinta si sa merite cinstirea mea? Caci ce este mai puternic daca nu dragostea? Si ma veti intreba ce legatura au toate astea...