Despre autoanaliză

Marea întrebare ce ne-o punem cu toţii de-a lungul vieţii se rezumă doar la aceste cuvinte: CINE SUNT? Pentru a afla răspunsul la acestă întrebare (care dealtfel nu este decât o limită) suntem nevoiţi să trăim neîncetat, să ne depăşim trecutul, timpul, pe noi înşine în aşa fel încât să devenim acea putere de care orice om este capabil însă de care foarte puţini ştiu că se pot folosi. Autoanaliza nu este decât un proces pe care omul ar trebui să-l parcurgă pentru a ajunge cât mai departe în clarificarea acelei limite misterioase. Autoanaliza presupune o întoarcere către sine a gândurilor, o privire spre interior, un timp alocat eu-ului, în care ne construim spiritul şi ne clarificăm gândirea. Autoanaliza nu este ceva ieşit din comun iar una din cele mai comune practici ale aplicării ei este constituită de jurnalul intim. Acesta îl eliberează pe individ de demonii săi oferindu-i perspectiva iluzorie (însă nu în van) că şi-a găsit astfel o formă de comunicare. Nu ţin un jurnal iar cele câteva încercări în acest sens s-au dovedit inutile aşa că am renunţat la acestă idee. Poate că într-adevăr mă gândesc (pe mine) destul de mult şi fără a mă aşterne pe hârtie, iar faptul că gândesc înlocuieşte astfel însufleţirea hârtiei de a mă gândi pe mine. Este până la urmă autoanaliza bună de ceva? Mai mult ca sigur. Autoanaliza, diferită de autocunoaştere (prima este un proces, iar a doua o stare) consolidează personalitatea unui individ, pe baza experienţelor personale pe care le trăieşte şi cărora încearcă prin autoanaliză (în contextul vieţii personale) să le găsească o interpretare. Aşadar n-ar strica să ne oferim personal câteva minute de calm concret, când aşezaţi în fotoliu cu ceaşca de ceai sau cafea în mîini, şi lăsând la o parte toate toate distragerile lumii contemporane, ne-am putea gândi la modul în care ne transformăm sufletul şi la ceea ce devenim şi de ce nu... la cât de departe de aflăm de capătul limitei...