Poveştile din care mă compun

Câteodată propria poveste ne scapă şi n-o mai stăpânim cu toate forţele pe care le deţinem, şi această poveste ajunge câte un pic în toate celelalte poveşti ale lumii în timp ce ele ne donează la rândul lor o parte din ceea ce s-ar vrea a fi o istorie comună. E vorba de fapt de povestea fiecăruia dintre noi, care este în acelaşi timp şi a tuturor celorlalţi, pe care o trăieşte unul dar o resimt şi toţi din jur, şi toţi din jurul lor, şi tot aşa, un fel de consecinţă a teoriei haosului care se manifestă peste tot, chiar şi în serialele de televiziune, chiar şi în cărţi, şi-n supermarketuri, şi-n cinematografe, şi-n frizerii, şi-n sălile de conferinţă. Trăim cu toţii povestea tuturor fără ca măcar să fim conştienţi sau să ne pese de asta fiind mult prea orbiţi de ideea că avem o poveste personală, suntem prinşi de ideea că avem un scop pentru care ne-am născut şi ne chinuim tot timpul încercând să-l găsim iar din clipa în care am avut impresia că am reuşit asta, să ne chinuim la limita puterilor să-l ducem la îndeplinire.

Am crezut mult timp că lucrurile care mi se întâmplă îmi aparţin, că-mi sunt menite, că au un rost. N-am ajuns să-mi demonstrez contrariul dar nici nu mai cred cu tărie c-ar fi aşa. Simt mai degrabă că eu aparţin lucrurilor care mi se întâmplă, că nişte mâini care n-au legătură cu mine scriu de zor o poveste pe care urmează să o trăiesc. M-am intersectat tot timpul cu povestea oamenilor de lângă mine, am trăit în acelaşi timp şi povestea lor şi până la un punct au trăit şi ei povestea mea, şi ne-am dus povestea împreună până la un alt punct în care alte poveşti au venit în torente şi ne-au dus cu ele către alţi oameni şi către alte poveşti, sau poate nişte drumuri încâlcite ne-au adus înapoi către oamenii de care trecusem cândva. Sunt o mulţime de posibilităţi şi o mulţime de poveşti în care să ne încurcăm şi pe care să ne chinuim apoi să le descurcăm. Târâm după noi o poveste. De cele mai multe ori ne luptăm cu ea, cu toate lucrurile care ni s-au întâmplat şi peste care doar pretindem că am trecut. Câteodată este imposibil să poţi merge mai departe fără să clarifici acele lucruri care nu te lasă să respiri; te suceşti noaptea în pat, ceaiul de dimineaţă se prepară gândindu-te la ziua de ieri în loc la ceea ce urmează să faci, telefoanele nu mai au niciun rost atunci când apelurile nu vin din direcţiile care ar putea oferi soluţii. Suntem noi înşine o poveste, una complexă şi complicată, una cu multe înţelesuri dar şi cu o grămadă de adevăruri posibile. În anumite momente nu ne înţelegem povestea pentru că nu ne înţelegem pe noi înşine, încercăm să găsim răspunsuri la îndemână fără să cunoaştem faptul că aşteptarea poate fi uneori un răspuns mai bun decât cele găsite în grabă. Câteodată povestea nu înseamnă decât stat pe loc, contemplare a lucrurilor existente, aşteptare a lucrurilor care urmează să vină. Povestea nu înseamnă nici fugă, nici grabă, nici dorinţa de a o împlini. După ce-am crescut adunând la povestea mea şi poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, după ce m-am hrănit cu zâmbetele lor, şi după ce apropierea lor mi-a oferit curajul să-mi duc povestea mai departe, trebuie să recunosc că oamenii din jurul meu sunt tot ceea ce mi s-a întâmplat mai bun, şi nici nu se putea altfel. Şi toţi oamenii, împreună cu toate acţiunile mele directe în raport cu ei, îmi constituie povestea. Şi într-un fel sau altul nu sunt nimic altceva decât toate istoriile comune desfăşurate cu oamenii pe care i-am cunoscut.

sandvişurile mâncate pe munte, satisfacţia din vârf, plânsul sub pătură într-o seară oarecare, ţipetele de pe hol, meditaţiile, apelurile din mijlocul nopţii, berea dintr-o vară călduroasă, aerul de sărbătoare de la serviciu, prietenia împărţită la o masă cu ceai, micul dejun, căldura biroului de la etajul unu, pregătire la geografie pe malul lacului, cărţi împrumutate, cana cu 3în1 de pe biroul de la etajul trei, frica de nimic, problemele puse la comun, vocea mărturisilor greoaie, prietenia pusă în comun fără rezerve, fumul unei ţigări pe balconul unei pensiuni de munte, jocul prostesc al unor copii, aşteptarea unui autobuz, o mână trecută peste păr, furia unui copil însingurat, bucuria revenirii la şcoală, castanele adunate din parc, ameţeala poveştilor care se întâmplă pe o bancă în parc, transpiraţia unei mâini care miroase a parfum, mirosul unui parfum care nu se uită niciodată, căderea simţită atunci când i-am văzut lacrimile, filmele văzute la cinematograf, oraşele simţite pe viu, fascinaţia unui prim lucru pe care îl faci, cerul înstelat văzut de la poalele muntelui, umbrela sub care am stat într-o zi ploioasă de vară

Sunt elemente care-mi duc povestea mai departe. Care deja fac parte din mine, care spun ceva despre mine, fără de care n-aş fi cel care sunt astăzi. N-am anticipat niciodată importanţa pe care or s-o aibă anumiţi oameni în clipa în care i-am întâlnit, nu m-am gândit niciodată că cineva anume ar putea avea vreun sens în viaţa mea. M-am prezentat pur şi simplu în prima zi de liceu şi am plecat din ultima trăgând după mine o infinitate de poveşti, m-am prezentat nepăsător să muncesc vreo două luni dintr-o vară şi ca un fapt aproape normal am rămas un an şi jumătate până când am cedat sub presiunea unui viitor incert, am făcut invitaţii la ceai din care am descusut poveşti care au ajuns să se continue fără oameni din simplul motiv că oamenii nu le mai fac faţă. Sunt un om care poartă după el o poveste complexă şi complicată, o poveste a începuturilor şi a sfârşiturilor dar fără a avea însă început şi sfârşit.

„Sometimes the past is something you just can't let go of. And sometimes the past is something we'll do anything to forget. And sometimes we learn something new about the past that changes everything we know about the present.” (Meredith (vocea de încheiere) – Grey’s Anatomy, S.6, E.09)

Cum mi-a purtat concertul Urma noroc la examen

Aproape nici nu mă mai miră ritmul în care se succed lucrurile în viaţa mea, viteza pe care o capătă uneori şi haosul în care se succede totul. Ei bine, văzând cu ochi lacomi un concurs pe Twitter organizat de iConcert, m-am băgat repede să particip şi eu fără să mă gândesc măcar în ce zi va fi concertul, dacă n-am altă treabă sau alte asemenea lucruri. De fapt nu luasem nicio clipă în seamă posibilitatea că aş putea să câştig. Asta până când, întors acasă, am găsit mesajul care anunţa faptul că am câştigat o invitaţie la concertul Urma ce urma să aibă loc în Silver Church. Toate bune şi frumoase până în clipa în care a trebuit să mă uit şi la ziua în care urma să aibă loc: 21 ianuarie, adică fix ziua imediat următoare. N-ar fi fost nicio problemă dacă pe calendarul meu n-ar fi stat scris şi altceva privitor la dimineaţa zilei de 22 ianuarie: examen mecanică! Deci da! Câştig şi eu o dată în viaţă bilet la un concert şi e fix în noaptea dinaintea examenului! Ca să nu mai zic că şi alte persoane dispuse să meargă cu mine erau fix în aceeaşi situaţie. Însă asta nu m-a oprit să nu merg! Astfel că seara dinaintea examenului meu la mecanică m-a găsit la concertul Urma, primul dealtfel în care îi văd şi-n care îi ascult live. Şi chiar dacă Ionuca (căreia îi mulţumesc frumos că m-a primit să stau împreună cu ea şi prietenul ei) tot susţine că tipa nou-venită în trupă face melodiile vechi să sune prost, mie tot mi-au plăcut întru totul şi-am rămas plăcut impresionat de acest exemplu de alternativ românesc care nu doar că e bun, dar care e mişto şi live. Aşa cum mi-am arătat încă de mai demult, un punct esenţial pentru mine îl constituie şi publicul pentru a simţi un concert la adevărata sa valoare. Aici ar trebui să zic că trupa a fost mult mai bună decât publicul, care nu m-a impresionat cu nimic. După concert am ajuns acasă la 1:30 dimineaţa, asta în condiţiile în care la 7:00 trebuia să mă trezesc pentru examen, examen la care, apropo, am luat 10. Se poate până la urmă să te bucuri şi de un concert mişto, să fii şi presat de timp şi de oboseală şi să şi reuşeşti să-ţi strângi energia pentru a face ceva bun, asta dacă nu te bazezi să înveţi în dimineaţa de dinainte.

Oameni şi oraşe

Am observat cum de-a lungul timpului oraşele pe care le-am vizitat rămân în mintea mea ca un beculeţ fantastic care se aprinde din când în când răscolind anumite sentimente care mă fac să-mi aduc aminte de acel oraş. Şi pentru că aproape întodeauna rămân marcat de oraşele prin care trec, era imposibil să nu mă opresc câteva clipe să scriu şi despre Timişoara. Este oraşul în care mi-am petrecut ultimul revelion şi-n care mi-am redescoperit o parte din istorie, din care am plecat cumva mai frumos şi mai împlinit. Alesesem Timişoara pentru că auzisem câteva lucruri interesante despre oraş, pentru că tot citeam de librăriile ei frumoase, pentru că-mi părea un oraş cu un aer deschis, occidental. Aş fi vrut totuşi să-l vizitez vara, când n-aş fi fost constrâns de temperatura de afară şi de starea oamenilor cuprinşi de spiritul sărbătorilor. Însă oraşul mi-a plăcut chiar şi aşa, în felul în care l-am văzut, cu căsuţele târgului de sărbători, cu ghirlandele, cu scena instalată în faţa operei. Împreună cu toţi prietenii cu care am fost am încercat să descoperim la pas străzile, limitând folosirea taxiului sau a transportului în comun cât mai mult cu putinţă. Şi am găsit câteva lucruri care mi-au captat atenţia: arhitectura bisericilor (pe alocuri masive, cu turnuri impunătoare) şi a altor clădiri cum prea puţin mai reuşeşti să vezi în Bucureşti, este de asemenea ceva special şi-n felul în care ajungi să priveşti străzile după ce ai mai trecut o dată de-a lungul lor. Sunt lucruri frumoase în Timişoara şi mai ales sunt lucruri pline de istorie, o istorie care se simte parcă mult mai bine decât cea pe care o povesteşte ţepuşa din Piaţa Revolţiei de la noi. Catedrala mi-a plăcut mult atât pentru silueta sa măreaţă cât şi pentru frumuseţea din interior şi mi-a rămas în minte plăcuţa de la intrare care consemnează moartea primului om ucis la revoluţie, un tânăr de douăzeci şi unu de ani cântând Deşteaptă-te române!. N-am găsit Cartea de nisip dar am trecut pe lângă o librărie destul de măricică care era însă închisă. Nota zece pentru localurile prin care am mâncat, chiar dacă ne-am cam permis să intrăm şi prin cele mai extravagante. În rest aş mai putea spune că vreau să revăd Timişoara şi pe timpul verii iar că abia atunci îmi voi putea face o impresie deplină. Mai mult, Timişoara mi-a adus şi un prieten bun (deci da) chiar dacă până în clipa în care să ne vedem recursesem la un joc al minţilor tari. Chiar dacă, din punctul meu de vedere, Timişoara nu egalează Sibiul, mi s-a făcut însă un oraş drag în care voi reveni cu plăcere şi despre care voi avea ce îmi aminti. E primul oraş în care am mers la cineva străin şi i-am sunat la interfon, şi i-am zis bună. Mă aştepta. Ca şi oraşul, de altfel.

Gânduri şi concluzii despre nimic

Odată cu trecerea anilor sesizezi în tine anumite transformări care se petrec încet şi care par a te duce într-o anumită direcţie pe care n-o vei înţelege niciodată. Te mulţumeşti să trăieşti clipa prezentă, să te bucuri de ceea ce se întâmplă acum, să-ţi duci existenţa într-un singur punct în care să te arunci inconştient. Acum eşti cumva mai liber faţă de tine însuţi, îţi oferi mai multe oportunităţi, răspunzi doar în faţa ta. Ai crescut suficient încât să observi cum suficient de multe lucruri se leagă între ele astfel încât să se închege o şansă a fericirii. Mi se pare că cel mai mult timp din viaţă ni-l petrecem în încercarea de a socializa cu propria persoană, de a coexista cu sinele, cu ceea ce se află închis în cutia craniană, cu ceea ce pulsează puternic sub stern. Restul par a fi fleacuri, lucruri fără importanţă, nesemnificative. Abia după ce ai trecut într-o anumită măsură de asta, după ce ai habar de ceea ce porţi cu tine în fiecare zi poţi spune că eşti pregătit să porneşti în lume.

După ceva timp ajungi la nişte concluzii radicale care nu te caracterizează dar care presimţi că-ţi vor face bine. Îţi dai seama că trăieşti pe seama multor iluzii, c-ai visat de prea mult timp cu ochii deschişi, ajungi la complicatul rezultat că nu te poţi opri să crezi în lucruri imposibile în ciuda faptului că ştii foarte bine de imposibilitatea lor. În primul rând ajungi la concluzia că grupul acela al prietenilor cei mai buni este o minciună, motiv pentru care începi să-i muţi dintr-o parte în alta pentru ca apoi să nu mai rămână nimeni. Şi observi cum lucrul ăsta nu te mai doare atât de rău, cum parcă ai reuşit până acum să te obişnuieşti cu acest gol pe care l-ai acceptat abia în clipa asta. Acum în acest loc stă scris doar Best friends (0/0). E un lucru înţeles de la sine, e ceva înspre care ai obosit să te mai îndrepţi, este extenuant să fii tu prietenul-cel-mai-bun şi să nu găseşti un corespondent în nimeni. Chiar e o iluzie să crezi în cel-mai-bun-prieten când trec luni întregi fără să primeşti niciun semn de viaţă, fără să se intereseze cineva de tine, fără să-i pese cuiva de existenţa ta. Din păcate şi eu cad în extrema asta, şi eu dispar uneori din vieţile celorlalţi fără a mai da niciun semn, aşadar chestia asta e mai mult o constatare decât un reproş.

Iar din acest punct ar trebui să se lămurească anumite lucruri esenţiale pe care totuşi aleg să le las neelucidate, ceea ce nu e neaparat în regulă dar e cumva mai sănătos. Mă scapă de multe aşa-zise complicaţii şi dureri de cap dar mă adânceşte şi mai mult într-o stare care nu-mi place dar care-mi oferă un cât de mic sentiment de securitate. Fac următorul pas cunoscând că nu există prieteni-cei-mai-buni şi mă simt mai liber şi mai sigur pe mine. Şi mai ştiu că nu poţi să mergi mai departe dacă nu treci peste fantome fără să-ţi fie frică de ele, că în ciuda faptului că porţi după tine trecutul poţi privi foarte bine şi în depărtare. Începutul de an a fost cum nu se poate mai bun, am început acest an cu o exorcizare, cu o golire a creierului, cu o linişte îndelung aşteptată. Un singur pas mi-ar mai rămâne de făcut, acela de a-mi educa inima să nu-mi mai sară din piept atunci când un nume îşi face apariţia pe ecranul telefonului mobil sau pe monitor, de a-mi impune să nu mai fiu atât de slab în circumstanţele astea când în realitate pot face faţă unor situaţii mult mai complexe. Va trebui să accept până la urmă, indiferent cât de greu mi-ar fi, că indiferenţa se învaţă. Că în ciuda faptului că nu încetezi să iubeşti niciodată, poţi totuşi să scufunzi sentimentele astea nebuneşti undeva atât de adânc încât să nu mai dai peste ele niciodată. Ca să te vindeci de dragoste îţi trebuiesc în primul rând promisiuni solemne faţă de tine însuţi, promisiuni că n-ai să mai visezi în neştire şi n-ai să mai aştepţi să se înfăptuiască nimicul.

Înăuntru e o linişte pe care o merit. În exterior vine o perioadă care nu-mi va permite măcar să respir. Dar toate astea se completează atât de bine, totul e atât de blând, totul se reaşează pe un drum care-mi oferă linişte. N-aş vrea nimic mai mult chiar dacă, aşa cum îmi stă în obicei, voi face ceva pentru a perturba liniştea. Oamenii au nevoie să trăiască lucruri complexe (pe care nu le înţeleg) pe care mai târziu ajung să le preţuiască. Nu e nimic rău în a purta după tine o poveste care ţine ani şi-n care se întâmplă nimic dacă la un moment dat reuşeşti să pui punct şi să închizi textul acela într-un sertar. Acesta sunt eu iar aceasta îmi este povestea.

Prietenul cel mai bun

Sunt cel mai bun prieten al tău. M-ai căutat o viaţă întreagă fără să ştii, m-ai aşteptat o viaţă întreagă să apar de nicăieri fără să ştii cine sunt, fără să mă doreşti, fără să te gândeşti la mine, fără ca măcar să ştii că exist. Doar că într-o bună zi m-ai găsit orbecăind prin viaţă şi într-un fel mi-ai zâmbit. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel pe umărul căruia vii să-ţi pleci capul şi cel ce ascultă în tăcere şi închide în sine cuvintele tale. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel care îţi răspunde la telefon în mijlocul nopţii şi stă la telefon, pentru tine, până dimineaţă; sunt cel care în întunericul nopţii îţi ascultă vibraţia vocii. Sunt cel mai bun prieten al tău, sunt cel care stă lângă tine imaginându-şi cine vei fi peste zece ani, sunt cel ce-ţi oferă timp fără menajamente – iar timpul e cel mai greu de oferit.

Sunt cel ce ştie ce e mai bine pentru tine, şi cel ce-ţi doreşte fericirea, sunt prietenul care nu seamănă cu ceilalţi prieteni. Sunt prietenul rănit de fumul ţigării tale, uneori sunt prietenul care tace. Sunt cel mai bun prieten al tău, privesc în perspectivă şi acţionez contrar perspectivei. Uneori nu par a fi cel mai bun prieten al tău, mi se mai întâmplă şi mie aşa ceva. Dar atât timp cât exist fie că sunt în lumină sau în umbră, fie că mă apropii sau mă îndepărtez, sunt cel mai bun prieten al tău şi statutul ăsta nedeclarat îmi face bine.

Sunt cel ce tremură lângă tine atunci când iei o decizie importantă, sunt cel ce se bucură atunci când reuşeşti, sunt cel căruia i-e teamă atunci când te pierzi. Sunt prietenul tău cel mai bun; sunt cel ce îţi acceptă fuga şi cel ce înţelege nevoia de libertate, sunt cel care te aşteaptă oricând vei avea nevoie. Sunt cel care nu se (mai) supără pentru tăcerea îndelugată şi cel care a ajuns să-şi poarte de asemenea suferinţa în tăcere, sunt un punct din trecut, abandonat undeva într-un mijloc al timpului şi uitat acolo, rănit… Şi sunt totuşi prietenul tău cel mai bun doar pentru ceea ce reprezinţi tu pentru mine. În realitate nu mai suntem prieteni de mult, în realitate am clădit distanţe cărora a trebuit să mă supun. Tu nu eşti prietenul meu cel mai bun cu toate că încă îmi fac iluzii că ai fi. Eu nu sunt prietenul tău cel mai bun, pentru că din diferite motive în realitatea asta nu pot să fiu. Dar sunt un posibil cel-mai-bun-prieten, cel care aşteaptă înţelegător scurgerea timpului, cel care tace, cel care… nu mai ştiu.

Pauză de gândit

Sunt multe feluri de orice. Sunt multe feluri de fericire, sunt multe feluri de dragoste, multe feluri de muzică, de îngheţată. Există bineînţeles şi multe feluri de prieteni. Sunt prieteni de petrecut vremea, prieteni de văzut filme, sunt prieteni de băut ceai, prieteni de mers pe munte, prieteni de vorbit despre cărţi, prieteni de mers la cumpărături, uneori sunt prieteni de mai multe astfel de feluri sau pot fi de un singur fel şi totuşi să fie de ajuns. Care este totuşi pragul dincolo de care suntem prieteni şi nu doar simple cunoştinţe, ce ne face mai mult de atât şi ce ar trebui să ne confere importanţă în astfel de legături? DEXonline defineşte frumos cuvântul prieten: „Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune.” Chestia asta mi se pare până la urmă logică şi de bun simţ, cam asta înţeleg şi eu, şi probabil că tocmai faptul de a fi intuit şi eu o definiţie apropiată m-a făcut să mă apuc să scriu acest articol. Urmând firul definiţiei ajung la deplorabila concluzie că dacă îţi petreci mai mult timp cu cineva nu înseamnă că îţi este prieten, aşa cum nici existenţa acestei relaţionări doar dintr-un singur sens (din partea ta) nu te face prieten cu cineva dacă lucrurile nu sunt reciproce.

E OK să accepţi din partea celorlalţi acele bucăţi de critică constructivă pe care ţi-o oferă pentru că le pasă. Nu cred însă că e în regulă să accepţi glumele proaste şi pe cele şoptite aluziv. Şi chiar nu cred că esenţa unui prieten constă în a petrece câtva timp împreună din când în când. Mi se pare de ajuns ca acea persoană pe care o numeşti prieten să te facă să zâmbeşti şi să fii fericit alături de ea, care să se bucure de tine aşa cum eşti. Ajungi cumva să ai încredere mai mare în cei cu care te vezi doar ocazional şi care n-ar avea pretenţia să susţină c-ai avea ceva de împărţit cu ei. Poate doar ceva mandarine, dar o faci din plăcere, şi ştii că e un pas înainte. Dar prin alte părţi oboseşti să faci paşi înainte când ceilalţi nu-şi dau seama că te fac să faci şi paşi înapoi. E complicat de spus mai departe care-s motivele exacte pentru care am scris aşa ceva; ele sunt scufundate treptat în trecut, nu există nicio cauză directă să mă fi făcut să scriu asta. Nu fac decât ca la un moment dat să mă opresc puţin şi să mă gândesc ce e mai bine pentru mine...

Că de n-ar fi nu s-ar povesti

În mod real nu doar galaxiile se îndepărtează una de cealaltă. Se poate vedea cu ochiul liber că şi oamenilor li se întâmplă chestia asta, şi ei fug uneori unul de celălalt adâncindu-se pe nişte direcţii care se duc departe, mult prea departe. Există cândva un moment izolat în timp în care două persoane stabilesc de comun acord (chiar şi fără a folosi cuvinte) că există un ceai pe care îl pot împărţi, câteva priviri cât să cuprindă romane care nu s-au scris încă, o noapte de iarnă în care o pătură reuşeşte să acopere braţe reci, piepturi sfâşiate de tăcere, inimi pulsânde. Rămâne astfel o legătură aparte, cu greu exprimabilă în cuvinte.

Dar până la urmă oamenii fug unul de celălalt, fug orbeşte, haotic, instinctiv. După ce resimt atractorul, după ce interpretează legile fizicii cuprinse în propria lor viaţă, oamenii decid că au un cuvânt de spus şi o alegere de făcut, motiv pentru care aleg să fugă. Mai ceva decât alergătorii de curse, mai porniţi să ajungă departe decât un călător în jurul lumii. Oamenii aleg să fugă din diferite motive, iar fiecare motiv este bun. Nu are nicio importanţă dacă laşi un urma ta suflete în pragul pierzaniei, minţi pierdute care nu se pot gândi la altceva ani de-a rândul, la altceva decât la tine. Dar dacă drumul tău e bun şi fuga ta îţi conferă libertate atunci n-am dreptul să ridic fie şi un singur cuvânt împotriva ta.

Al doilea moment e disperarea târzie pe care ţi-o aduce conştientizarea faptului că drumul pe care fugi nu are niciun sfârşit. Că nu există fericire pe drum care să dureze mai mult de câteva secunde măsurabile şi că te poţi hrăni la fel de bine din iluzii aşa cum o puteai face din căldura degajată sub pătură. Din sunetul respiraţiei celuilalt. Din pulsaţia celeilalte inimi.

[şi toate celelalte lucruri care s-ar putea spune mai departe. se subînţeleg]

O bookătărie pentru copii mici şi mari (şi alte lucruri frumoase)

Cred că nu se mai miră nimeni dacă mă pun să-mi declar acum, o dată din multele dăţi când o fac, ataşamentul deschis faţă de nişte licori seducătoare precum ceaiul sau cafeaua, sau faţă de acele obiecte misterioase pe care le numim cărţi şi de ceea ce se află în ele, fascinantele cuvinte, sau cuprinzându-le pe toate într-un singur loc, îngrămădindu-le într-un singur cuvânt expansibil şi mobil, nu cred că mai surprind pe nimeni când spun că-mi plac foarte mult oamenii, oamenii în general dar mai ales cei care ştiu să-ţi zâmbească, şi cei care spun mereu chestii interesante dar şi cei care nu ştiu ce să spună, cei care te fac să râzi dar şi cei care au nevoie de cineva care să-i facă să râdă. Pentru că indiferent cât de bun ar fi un ceai sau cât de mult ai fi în stare să te bucuri singur de o cafea, ele sunt mult mai bune atunci îţi imparţi acest timp împreună cu nişte persoane.

Am fost ieri seară (02.12.2009) la Institutul Francez pentru a participa la lansarea unei cărţi colective de poveşti pentru copii, ba chiar mai mult, a unei cărţi ilustrate ce conţine poveşti colective pentru copii. Înaintea lansării le-am întâlnit la locul cu pricina pe Ionuca şi pe Oompa, ce poposiseră deja la una din mesele ceainăriei (ramură a Cărtureştiului, din interiorul Institutului). Am savurat împreună ciocolata caldă (ele) şi acel deliciu de cafea, da, nu e o metaforă – chiar aşa se numea… cafeaua, chiar aşa i-am cerut zâmbind tipului care ne servea. Apropo, da, chiar a fost foarte bun şi-l recomand cu plăcere dacă ajungeţi prin zonă, asta dacă va place cafeaua şi nu vă displace alcoolul (conţine din plin) şi nu vă deranjează ideea că veţi bea ceva mai mic decât o ciocolată caldă dar la un preţ ceva mai mare. Revenind… După ce ne-am băut ciocolatele şi cafeaua ne-am aşezat frumuşel pentru a asista la lansare. Lansare care, aşa cum am văzut, era mai mult un cerc restrând de oameni care au participat la realizarea cărţii, scriitori, ilustratori, oameni-cu-idei :). Cartea în sine e un produs interesant cuprinzând textele unor autori de renume şi nu numai (Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Simona Popescu, Doina Ruşti) şi ilustraţiile realizate de oameni talentaţi de la Clubul Ilustratorilor Români. Mai departe nu ştiu în ce măsură oamenii ăştia chiar au făcut o carte pentru copii, nu ştiu dacă n-au lucrat mai mult la ideea de a face o carte pentru copii, o carte inedită, frumos ilustrată, o carte de colecţie… Cel puţin cam asta a fost impresia mea… După ce voi citi cartea voi şti mai bine dacă un copil de cinci ani va putea să se bucure de text aşa cum se poate bucura de ilustraţii.

PS: Înainte să ajung la Institut am poposit vreo jumătate de oră în Parcul Ioanid, unde mi-am găsit locul sub un felinar şi unde am citit fericit. Parcul e minunat seara într-o toamnă târzie când vântul scutură frunzele uscate şi când încă nu e prea frig pentru a sta pe bancă, şi de ce nu… când un biet căţel maidanez îşi exprimă afecţiunea plimbându-se alături de o femeie ce şi-a scos bebeluşul la aerul serii.

PS2: Cartea cu pricina se numeşte Bookătăria de texte şi imagini, şi aşa cum aţi dedus până acum, NU este o carte de bucate ;))

Sa porti dupa tine un vis si sa nu-ti foloseasca la nimic

Fiecare om din viaţa mea are o poveste aparte, o poveste care-mi aparţine doar mie şi care este până la urmă diferită de cea pe care ar istorisi-o el însuşi, într-o seară răcoroasă de toamnă, la o cafea. Întâmplarea face ca acea cafea să fie doar o simplă probabilitate, un dor personal de a-mi împărţi cafeaua cu cineva drag. Fiecare are o poveste ţesută din zâmbetele şi afecţiunea mea, din îmbrăţişări şi cuvinte frumoase, din gesturi mărunte şi amintiri pe care le port tot timpul după mine, compactate frumos şi ambalate în cutiuţe imaginare din care dau uneori pe dinafară. Fiecare om se bucură cumva de sensibilitatea mea, de acelaşi lucru care mă face să fiu mai puternic, pentru că eu, la rândul meu, ridic din fiecare om – pentru mine însumi exclusiv – o poveste.

Nu ştiu exact de ce, cu ceva ani în urmă, am început să prind o pasiune pentru castane, fructele astea care odată cu venirea toamnei încep să invadeze aleile. Este o fericire de nedescris atunci când le urmăresc prin iarbă sau căzute pe la marginea bordurilor, când întind mâna după strălucirea aparte care mă cheamă, care mă hipnotizează. Şi e atât de frumos atunci când mă iau la întrecere cu copiii veniţi cu bunicii prin parcuri, unde eu într-o tăcere aparte îmi umplu rucsacul cu aceste metafore aparte, în timp ce fetiţele aleargă prin iarbă cu o punguţă umplută pe jumătate. Ajuns acasă mi-am umplut unul dintre sertarele şifonierului. Cu castane. Castane de toate mărimile, unele mai bombate, altele mai late, dar toate la fel de strălucitoare şi exasperant de frumoase.

Pentru că încă nu am spus cât de mare este legătura simbolică între castane şi oamenii din jurul meu. Cât de mare este această nebunie bine construită parcă pe un model matematic… Pentru că mai demult obişnuiam să aleg cele mai frumoase castane pentru ca mai apoi să le ofer persoanelor care însemnau ceva pentru mine, ceva care astăzi este atât de complicat de pus în cuvinte în raport cu timpul de atunci. Iar cum de trecerea timpului n-ai cum să scapi aşa şi eu m-am văzut asaltat de grămezile de castane, grămezi de dragoste disponibilă, pregătită, la îndemână, dar fără nicio posibilitate de a face ceva pentru buna evoluţie a sănătăţii mele sufleteşti.

…

După un timp se decantează totul: emoţii, senzaţii, trăiri, sentimente. Oamenii pe care i-ai întâlnit cândva rămân doar poveşti pe care să ţi le spui ţie însuţi, atunci când îţi bei singur cafeaua, după ce te-ai întors după o zi ploioasă având în buzunar cele mai frumoase castane pe care le-ai găsit în toată viaţa ta. După un timp oamenii încep să devină perioade de timp, puncte marcante în viaţa ta, bucăţi din totul care te compui, dar prin asta încetează să fie ceea ce-au fost cândva în clipa în care i-ai preţuit: oamenii pe baza cărora ţi-ai dezvoltat poveştile. Şi-n tot timpul ăsta, aproape apocaliptic în calmul ce l-ar caracteriza, m-aş gândi aşa cum o fac şi astăzi că orice abandon în timp este de fapt o deconstrucţie a unui timp-real pentru a permite fiinţarea unei astfel de poveşti-amintire. Şi când mi se va fi răcit cafeaua mă voi fi retras apoi la măsuţa mea de scris şi-mi voi fi pus ochelarii, nu înainte de a a fi aruncat la gunoi cele trei cele-mai-frumoase-trei-castane-adunate-în-viaţa-mea. Ce rost să mai porţi după tine un vis?

[va urma, despre abandon]

Ploaie de vis

Există câteva persoane în lume pe care într-un fel sau altul aşteptăm cu ardoare să le întâlnim, fără a fi însă conştienţi de timpul scurs până în clipa întâlnirii. Aşa se face că într-una dintre acele zile când cerul parcă se prăbuşea peste pământ te-am văzut pentru prima dată; mă căutai cu privirea dar eu eram deja acolo, îţi făceai griji c-ai întârziat dar erai tocmai la timp. Iar pe parcursul celor câteva ore care au urmat n-am ştiut exact dacă tu eşti asemenea mie sau dacă ar fi mai corect să cred că eu sunt asemenea ţie… N-am ştiut dacă mă simţeam bine pentru că vorbeam despre lucruri care îmi plăceau sau tocmai pentru că stateam la aceeaşi masă cu tine, pentru că puteam aprecia momentul ăsta.

Iar apoi m-am lăsat purtat sub umbrela ta şi nu mi-a fost teamă. Ba chiar mai mult, în ciuda tuturor temerilor de care mi-ai vorbit, mi-am dat seama că-n realitate ai mult mai mult curaj decât aş putea avea eu acum. Mi-am dat seama că am multe lucruri de învăţat de la tine, lucruri de care poate că nu suntem conştienţi niciunul…

Mulţumesc.

Din noapte

Uneori nu există nici timp şi nici distanţe. Uneori laşi totul la o parte şi pentru o posibilitate tragi după tine uşa apartamentului şi o închizi cu cheia şi cobori cu liftul în timpul în care ceilalţi vecini abia încep să viseze destine încrucişate întinşi în paturile lor. Oraşul n-a adormit încă de tot, există viaţă prin unele locuri care aşteaptă să fie scoasă în joc. Timpul, de data asta, se dilată, nu-l mai simt şi nu mai are putere asupra mea. În douăsprezece minute ajung la Universitate şi-n câtva timp dau pe gât patru beri. Nu ştiu exact de ce toate astea, nu ştiu dacă îmi trebuie un de ce… Iar după ce m-am întors acasă pe la un timp în care vecinii probabil că se întorceau pe partea cealaltă, şi după ce m-am pus în pat am dormit o noapte întreagă în decursul a doar o jumătate de oră. Apoi m-am trezit. Şi tot n-am ştiut de ce, şi tot nu ştiam dacă am nevoie de un de ce dar per ansamblu am ştiut că a fost pentru mine, c-am blocat timpul, dar şi că urmează să mă prăbuşesc iarăşi.

Eu cine sunt azi?

Mi se pare deosebit de interesant cât de uşor ajungem uneori să recunoaştem că suntem ceva anume sau că am făcut ceva anume, doar pentru că “dă bine”, pentru că ni s-ar fi părut normal să fi fost sau să fi făcut acele lucruri care totuşi ne sunt străine. E de cele mai multe ori o chestie de moment, o înghesuială de cuvinte din care ţi-e mai uşor să ieşi cu răspunsul aşteptat, chiar dacă el nu este şi cel conform realităţii.

Dar m-am învârtit atât de mult în mijlocul oamenilor orientându-mi atenţia asupra nevoilor şi simţirilor lor încât ar fi aproape o groază de timp pierdut dacă n-aş fi ajuns să-i cunosc atât de bine, să le recunosc subterfugiile şi măştile pe care şi le adoptă pentru a adera la majoritate, căci sunt încă oameni care nu ştiu că a fi cu adevărat fericit înseamnă să fii unic, să fii tu, să te bucuri de tine exact aşa cum eşti.

Dar nu pot spune că nu înţeleg toate aceste temeri pe care oamenii le cresc în ei şi le afundă tot mai adânc într-o zonă a vieţii lor de care nu mai ajung să fie conştenţi. Înţeleg că e mai uşor să fii ca ceilalţi atunci când ceilalţi par sau pretind a fi un anume ceva dezirabil, înţeleg că uneori e mai uşor să nu dai explicaţii şi să alegi calea cea mai simplă…

M-am obişnuit deja să privesc o faţă de om dar să citesc o personalitate, am învăţat să ascult cuvinte dar să înţeleg cuvintele care n-au mai încăput printre cuvinte, cuvintele nule. Doar că şi eu, venit de undeva dintr-un colţ îndepărtat al unei alte lumi, şi eu am masca mea care-mi ascunde puterea asta şi care mă face să par detaşat de lucrurile lumeşti, pe alocuri ignorant, nebun, masca ce nu-mi lasă loc de încredere dar care, bineînţeles, îmi conferă integrare. Şi e o mască pe care ajung totuşi s-o îmblânzesc şi pe care reuşesc să mi-o dau jos atunci când doar doi ochi ar putea privi ceea ce le destăinuie ea. Pentru că deşi le cunosc temerile şi-i pot înţelege atât de bine, nici eu n-am scăpat din condinţia mea umană şi nici eu n-am găsit încă puterea de a vorbi liber, liber unei mulţimi de oameni care la un moment dat îţi par a fi întreaga lume.

Cine se trezeste de dimineata traieste mai mult(e)

În fiecare zi mă trezesc de dimineaţă şi tot nu pot înţelege de ce seara când revin în pat n-am ajuns şi eu departe, aşa cum tot aud că li se întâmplă celor care se trezesc de dimineaţă. Pentru că şi eu mă pregătesc de dimineaţă în felul meu, îmi încarc bateriile sufleteşti cu muzică, îmi beau ceaiul şi-mi pun cartea pe care o citesc în rucsac, şi toate celelalte lucruri mult prea comune ca să mai merite menţionate. Şi tot aşa îmi văd în continuare de viaţă trecând în goană pe la facultate, serviciu, parcuri, terase exclamând din când în când, spre stupoarea prietenilor, că ah, viaţa asta e bestială, e atât de frumoasă, şi între timp să dau pe gât berea sau cocktailul din faţa mea, câteodată cafeaua, şi să continui să zâmbesc ca şi cum totul ar fi atît de minunat încât viaţa n-ar putea cuprinde minunea asta. Şi după ce-au trecut toate astea şi mă întorc cu autobuzul la cămăruţa mea îmi dau seama că tot n-am ajuns nicăieri, că tot n-am ajuns departe, şi că de fapt singurul motiv real pentru care m-am trezit şi pentru care am ieşit pe străzi gonind prin metrouri şi autobuze a fost speranţa absurdă, adormită, a faptului şi tu erai pe acolo pe undeva şi că ar fi existat probabilitatea să ne găsim în acelaşi loc şi în acelaşi timp (ignorând marja de eroare) îndrăznind astfel să încălcăm legile fizicii. Şi astfel, seara, trăgând o linie şi îndrăznind să încerc să calculez o adunare pe care încă n-am învăţat-o la şcoală constat cu regret şi stupoare că rezultatul încă nu mă satisface, că încă nu mi-a revenit curajul de a încerca să-ţi mai dau un telefon, că încă nu mi-a venit posibilitatea de a-mi rupe inima în bucăţi şi de a accepta toate acele lucruri care pot aduce calmul între noi, că încă n-am ajuns nicăieri, că încă n-am ajuns departe. Probabil de aceea sunt obosit, pentru că m-am trezit de dimineaţă şi nici măcar n-a meritat efortul, n-am ajuns nicăieri…

Ziua in care am stiut ca se poate

În ziua în care mi-am dat seama că s-ar putea să fie totuşi ceva interesant la mijloc aruncasem pe geamul autobuzului primul şi singurul pachet de ţigări pe care mi l-am cumpărat în viaţa mea. Poate că nu era fumat nici măcar pe jumătate şi poate că-n prostia mea îmi dădusem ultimii bani din buzunar pentru a-l cumpăra. Nu mă ajutase cu nimic şi gândindu-mă acum nici nu mi-a provocat vreo satisfacţie mai mult decât impresia copilărească pe care probabil că o au toţi la începuturi.

ei bine, da!, am zis la un moment dat şi-am dus mâna la buzunar aruncând instantaneu conţinutul lui fără a privi măcar ce ţin strâns în pumn. A fost ceva straniu, aş putea spune acum, privind cum presat de câteva cuvinte care nu-mi interziceau dar mă făceau să privesc în direcţia în care eram fericit, iar apoi autobuzul făcu o curbă la stânga şi povestea se sfârşeşte aici. A fost scurt şi neinteresant.

De atunci s-au întâmplat atâtea, s-au schimbat preşedinţi de state, s-au calmat războaie şi cu acelaşi noroc de care s-a bucurat umanitatea întodeauna am reuşit să trecem şi peste un alt sfârşit al lumii. De atunci Lumea continuă să treacă vijelioasă pe lângă mine, pe lângă ceaşca de ceai şi pe lângă cartea de lângă tastatură, de atunci am devenit într-un fel mai liber şi pot striga Da!, şi mâine se întâmplă ceva, de atunci am mai stâns la piept câteva cărţi şi-am mai adormit visând la lucruri pentru care ar fi trebuit să lupt. Dar n-am mai întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă ruşinez ca un copil atunci când mă comport ca unul. Iar pe cine cunoşteam am lăsat în urmă ca pe nişte fantome în timp…

despre lucruri aproape imposibil de definit

... şi de atunci am tăcut fără a mai scăpa nici măcar un singur cuvânt, unul cât s-ar fi putut de nevinovat şi de normal, de atunci n-am mai zis nimic şi-am privit în gol până când am găsit curajul şi m-am hotărât să le spun lucrurilor pe nume, dar de data asta pe un nume pe care li-l dădeam chiar eu şi pe care lumea întreagă nu-l cunoştea, m-am hotărât să vorbesc într-un limbaj pe care eram în punctul de a-l defini în cele ce urmau. Dacă am putea vorbi mereu pe măsura a ceea ce avem nevoie să transmitem am fi cu adevărat oameni existând în propria lor libertate; dar ne-am învăţat să fim paraziţii unei stări de teamă continuă de adevăr şi de cuvinte, de cuvinte şi de probabilitatea unei clipe viitoare.

Într-un mod straniu încep să prind gândul faptului care face ca un grup de persoane, acest grup, să se considere prieteni. Încep să nu mă mai îndoiesc că ceea ce ne ţine într-o anumită legătură ar fi mai mult decât decât acel cuvânt simplu numit „prietenie” şi că ar fi ceva mult mai puternic. Poate că este tocmai acea asemănare nicidecum evidentă şi aproape răzvrătotoare... fiecare suferă în felul său de o anumită inadaptare la lume aproape imposibil de definit, de ceva ce strigă din sine înspre acelaşi eu care ne îngrădeşte libertatea. Apoi fiecare rămâne (singular) copil în propria copilărie, căzut dintr-un cer străin în propria familie, străin în viaţa sa. Iar mai apoi, ceva mai evident pentru ochii curajoşi, fiecare are ceva de ascuns, ceva ce ţine bine pentru el, ceva ce se luptă înăuntru pentru propriul întuneric.

Apoi se revarsă realitatea. Călătorii şi voie bună, paşi şi muzică, cuvinte peste cuvinte. Mă trezesc în toiul nopţii, transpirat, cu perna strânsă cu putere la piept. Îmi dau seama că sunt de fapt mai bolnav decât par, că tusea din timpul zilei nu este nimic, că ceea ce mă doare concret mult mai tare este ceea ce se află în vis şi un adevăr care-mi spune că nu există lucruri concrete şi că toate sunt de fapt umbrele unor impresii. Până şi prietenia, până şi fericirea.

În realitate acest articol este unul vesel, optimist. Orice altă impresie asupra lui reprezintă o distorsionare a realităţii venită din partea cititorului.

o intamplare binevenita de la miezul noptii

era înainte de miezul nopții și am avut revelația faptului că sunt cineva, că încă sunt cineva… exist, deci sunt cineva. dintr-un alt punct de vedere sunt cineva pentru că (privind dintr-o anumită direcție) sunt cineva pentru cineva. pentru că pot înțelege lucruri care în alte circumstanțe ar durea, pentru că nu mă las lovit de lucruri pe care le pot înțelege.

mă bucură lucruri despre care crede poate că nu mă pot bucura, mă bucură că dintr-o anumită perspectivă rămân aceeași persoană căreia într-o noapte suprareală i-a spus că sunt singurul în care poate avea încredere… mă bucură că sunt o poartă, ceea ce înseamnă că trăiesc pentru oameni; nimic nu mă poate mulțumi mai mult.

sunt conștient de lucruri ce din diferite motive  nu mi se vor spune niciodată. mă mulțumesc cu faptul că le pot percepe semnele. cumva ajung să prețuiesc tăcerile. simt cum o anumită parte din mine învinge cumva un ego plasat în trecut. e bine.

mă bucură că sunt o soluţie, sunt fericit că-ţi pot demonstra că te cunosc, nu doar că eşti cineva dar că eşti şi cineva care contează ceva mai mult. cineva ce gândesc. cineva care străluceşte în mine. o submulţime a gândurilor şi a trăirilor mele.

dacă aş vorbi aş strica multe lucruri. aş adânci tăcerea şi aş mări distanţele, aş scufunda munţi.

simţi nelinişte, simţi foc, simţi cutremur… nu-i nimic, toate astea-ţi fac bine şi te aruncă în viaţă… vrei să simţi fericire…

Omul antisocial

Mă lupt de câteva luni cu omul antisocial. Acesta, așa cum singur mărturisește, petrece în medie 14 ore pe zi în fața acestei devoratoare mașinării numită calculator, irosindu-şi timpul dedându-se unor activităţi ce nu-i aduc niciun beneficiu pe termen lung. El a ajuns să considere că ieşirile din casă au ajuns să fie un stres şi să accepte destins că se simte mult mai bine jucându-se cine ştie ce pe calculator decât să iasă în parc de exemplu, la invitaţia cuiva. Acesta este cumva tipul de om care se teme să aibă sentimente şi care-şi refuză sieşi posibilitatea de a fi real fericit, bazându-se pe faptul că fericirea este mai nou, în zilele noastre, de natură virtuală.

Cineva sa opreasca invazia de biti,
Cineva sa ne faca din nou fericiti.

Aceasta mai rămâne ultima chemare, conform melodiei Fericire de la fosta Vama Veche. Acesta mai rămâne ultimul strigăt de avertisment... Omul antisocial se uită pe sine... în sine. Uită să-şi acorde lui însuşi posibilitatea să deschidă ochii şi să întindă mâinile către ceilalţi. Cineva să ne facă din nou fericiţi...

de sfarsit

visul s-a terminat. greu, înfricoşător de greu, dar s-a terminat.

dacă înainte să cunosc ce înseamnă viaţa de liceu aş fi fost întrebat la ce sper aş fi răspuns probabil simplu: altceva. a fost însă mai mult decât altceva, a fost o parte din viaţă; adică: sentimente, simţuri, urcări şi coborâri, puncte de minim şi de maxim; a fost o viaţă într-o altă viaţă.

stai, nu pleca, mi-ar fi spus atunci cineva, şi n-aş fi avut nevoie să mi se spună. oh, sunt aici, acum, în timpul meu, la locul meu, în sufletul meu. dar nu plec, nicidecum, doar nu-mi pot opune trupul să dea disperat din picioare şi să mergă înspre viitor. sufletul meu e aici, în această clădire, e aici, pe acest hol, e aici, în acest birou. nu, nu plec, nu pot, nu vreau... nu credeam ca asta să mi se-ntâmple tocmai mie, aveam să spun peste câţiva ani, nu credeam că un spaţiu, că o clădire, că ...ceva ar fi avut vreodată puterea de a mă transforma într-un asemenea hal, până la transfigurare.

ce iubeşti tu, spune-mi ce iubeşti... eu Iubesc spiritul acestui liceu, eu sunt aici... chiar şi când nu voi mai fi. eu Cred că peste tot acest timp s-a aşternut doar visul. visul a luat sfârşit.

...

luni, 9 iunie 2008. ora 09:00. ultima oră de dirigenţie. se părea că reuşisem să ducem totul la bun sfârşit; florile se aflau pe masă, cadourile erau ambalate, discursurile pregătite. noi eram cumva aşezaţi pe scaune, pe lateral, în timp ce scaunele din centru se ocupau de către profesori. eram noi, nimeni n-ar fi putut fi mai personal decât noi atunci. totul era personal. discursurile scrise cu propriile mâini, programul aranjat tot de către noi - doar cu câteva indicaţii din exterior, cadourile îmbrăcate frumos cu o zi înainte. bineînţeles - ne-am mai încurcat, şi eu... n-a fost o problemă, eram eu însumi, eu ce simţeam că trebuie să transmit ceva. nu doar că trebuie să moderez o întrevedere finală. trebuia să transmit cu adevărat ceea ce simţeam. am făcut tot ce-am putut. cred c-am făcut bine. a fost o oră în care n-am făcut nimic altceva decât ce făceam noi în mod obişnuit: unii - literatură, alţii - dans... şi-am spus impresii. despre cât de bine ne-a fost. am fost noi înşine şi ăsta ne-a fost marele avantaj. am lăcrimat atât noi cât şi profesorii. ne-am spus că ne vom lipsi, că la anul ne va fi greu, ne va fi greu să nu ne întoarcem în aceeaşi clasă, cu aceeaşi oameni, să ne simţim aceeaşi. a trebuit să recunoaştem că e greu încă de pe acum...

...

marţi, 10 iunie 2008. ora 20:00. balul de absolvire al liceului. cercul militar naţional. aveam nevoie de acest eveniment pentru a ne da seama cât de mult suntem legaţi unii de ceilalţi. că ne simţim bine şi cu alte haine, că defapt suntem aceeaşi, că există fericire şi într-un alt mod de manifestare al colegialităţii. a trebuit să recunoaştem că ne suntem dragii unii altora şi că, în orice caz, păstrăm fiecare o mică influenţă din prezenţa celorlalţi.

...

azi, vineri, 13 iunie 2008. ora 09:00. festivitatea de închidere a anului şcolar 2008. ne-am îmbărcat în robe şi-am ieşit în curte. ne-am făcut apoi marşul de onoare prin faţa tuturor celorlalţi, ne-am fotografiat, ne-am luat premiile, ne-am aruncat tocile în aer. am intrat înapoi în liceu, unde doamna directoare (pe post de dirigintă) a ţinut să ne mai spună câteva cuvinte. să ne spună că orice am face trebuie Să fim noi înşine, Să fim unici, Să fim aşa cum simţim noi că trebuie să fim... atâta vreme cât asta nu înseamnă să le facem rău celorlalţi. Să ne gândim mereu la cei din jurul nostru. Şi să fim diferiţi... deja unii plângeau, deja unora unora le curgeau lacrimi, deja unii simţeau adevărul. acum mi-am dat seama cu adevărat cât de drag mi-a fost gabi, acum când i-am privit faţa spălându-i-se sub valul de lacrimi. plângea. era incredibil. era memorabil. dar plângea. plângea cu un chin, cu durere, cu sinceritate. repet, era cu adevărat incredibil, dar se întâmpla sub ochii mei, atunci şi acolo. aveam nevoie de asta, a fost finalul care ne-a unit. dacă el nu mai este limitat în a arăta ce simte, noi de ce ar trebui să fim...? peste ceva timp, la terasă, m-am dus şi l-am îmbrăţişat; sincer; nu se mai oprea din plâns. mă gândeam... acesta este cu adevărat liceul, este forţa ce-i poate schimba pe cei ce par a nu se putea schimba niciodată...

...

a trebuit să-mi iau cărţile şi să plec. să plec de parcă nici n-aş fi venit. să plec ca şi cum aş fi fost alungat. să plec fără inimă, fără suflet, fără trecut... totul rămânea acolo, pe acele holuri, în acele bănci... rămânea cumva în toţi oamenii pe care i-am cunoscut în acest timp. a trebuit să mă târăsc până acasă, până acolo unde a trebuit să par că sunt fericit... dar e un gol, un gol precum iubirea, dar defapt chiar asta e... e iubire. iubire prin timp.

a trebuit să accept că altcineva îmi face jocul. că mi-e dor... că mi-e tipul ăla de dor... ăla care te face să simţi că deşi mai eşti încă aici, nu mai aparţii locului. eşti exilat. e dorul ăla care-ţi spune c-ai fost părăsit... că nu mai ai ce face...

...

ăsta e liceul. şi sfârşitul. greu. ăsta e timpul. aş vrea să mă întorc şi să-i îmbrăţişez pe toţi.

Discurs la sfarsitul liceului

Am crezut dintodeauna că viaţa există ca să fie trăită. Acesta a fost şi motivul pentru care am considerat că multe dintre evenimentele vieţii mele îşi au rostul lor în întreg şi că nu are niciun sens să încerc să pun la îndoială un fapt deja împlinit. Aşa se face că în urmă cu aproape patru ani priveam lista repartizării computerizate, pe care se afla în dreptul numelui meu, denumirea cumva dezolantă şi insipidă a Grupului Şcolar Industrial Octav Onicescu. Deşi acest nume ar fi trebuit să-mi inspire din prima clipă eşecul, lucrurile n-au stat tocmai aşa. Am luat întâmplările ca fiind exact aşa cum erau şi m-am prezentat, ca oricare altul asemenea mie, la deschiderea anului şcolar. Dacă era ceva ce mi se părea intimidant atunci aceasta nu era atmosfera, întrucât acea festivitate nu avea nimic deosebit faţă de ce văzusem în şcoala generală; ceea ce era diferit însă, erau oamenii. Trecusem către un alt nivel. Clasa a IX-a mă adusese cumva la stadiul clasei a V-a: eram cel mai mic om dintr-o mulţime de uriaşi.

Viaţa însă îşi are regulile ei iar una dintre ele pare a consta în capacitatea de adaptare; începutul liceului te solicită vrând-nevrând să apelezi la aceasta. Pe fiecare zi ce trecea deveneam tot mai mult un liceean: nu doar cu numele, nu doar cu vârsta, ci tot mai mult cu spiritul. Conştientizam implicaţiile faptului de a mă afla în acest liceu în care, în ciuda faptului că mi-a fost indiferent de la bun început, lucrurile păreau a se mişca destul de bine. Profesorii, atmosfera, spiritul general.

Din acele clipe am ajuns să repet nişte cuvinte oricui mă întreba: nu, eu nu am vrut în Onicescu. Am avut media 8,86 şi am vrut la matematică. Onicescu a fost a 21-a opţiune. Asta ar fi povestea... Continuarea probabil n-ar mai avea nevoie să fie relatată: n-aş mai pleca de aici cu niciun preţ. Iată însă că timpul ajunge să facă preţul; să facă în aşa fel încât toată voinţa noastră să nu mai aibă nicio valoare... trebuie să plecăm, să ne strângem pentru ultima dată hârtiile, să ne strigăm prezenţa din băncile acestui liceu al cărui spirit ne-a transformat, şi de ce să nu recunoaştem că şi noi ne-am lăsat amprenta asupra istoriei sale...

Despre ceea ce a fost şi a devenit între timp clasa a XII-a A s-ar putea scrie bineînţeles multe. Însă cum întodeauna lucrurile în viaţă par a avansa cu viteza celui mai lent, atunci aceşti întregi patru ani par şi ei a căpăta un alt sens. Iniţial, în ciuda tuturor selecţiilor care au loc, o nouă clasă de liceu nu este decât altceva decât o bizară salată preparată la întâmplare de către Providenţă. Fiecare dintre noi, prin prisma personalităţii sale, aduce o aromă aparte; unii mai picantă, alţii ceva mai sărată. Altele poate că seamănă între ele. Cu timpul însă salata se amestecă omogenizându-se. Acesta este timpul în care începe să se vorbească despre clasă ca acel grup de oameni pe care-i găseşti cu uşurinţă în sala 11, etajul 1. Faptul că unele arome au fost însă mai tari cred că ni se poate trece până la urmă cu vederea, căci în ansamblul lor condimentele se ascund între ele, le camuflează pe celealte, astfel încât gustul să rămână, de ce nu... memorabil. De ce să nu recunoaştem faptul că, în ciuda tuturor diferenţelor, noi am reuşit să convieţuim şi să alcătuim un întreg. Un tot ce semnifică totul atât pentru el cât şi pentru cei patru ani ce s-au scurs. Am ajuns între timp să ne întrebăm dacă cei pe care-i vedem în fotografiile de la începutul liceului suntem chiar noi, dacă într-adevăr transformarea a putut fi atât de puternică. Rămânem descumpăniţi în faţa adevărului că da; majoritatea celor ce suntem aici nu mai sunt cei ce-au intrat pentru prima dată pe uşile acestui liceu.

 

Întrebarea cea mai grea însă vine atunci când ne confruntăm cu ce a însemnat acest liceu pentru fiecare dintre noi; nu doar pentru mine, şi nu doar pentru un grup. Pur şi simplu pentru fiecare, pentru fiecare clasă, pentru fiecare generaţie, pentru întregile serii de absolvenţi. Bineînţeles că în acest moment a însemnat totul, dacă acest cuvânt ar putea cuprinde cu adevărat toate ideile la care mă gândesc. Au fost patru ani ce-n acelaşi timp au fost şi copilărie, şi adolescenţă, şi maturitate; în care am parcurs un drum cât se poate de important, al afirmării propriei personalităţi, şi în care am dus – mai mult sau mai puţin voit, o luptă. Aceea în care a trebuit să ne folosim propriile capacităţi pentru a putea merge mai departe. Şi pentru că orice drum îşi preia simbolistica transcederii între elemente diferite, mă interesează în acest moment conştientizarea transformării. Din punctul meu de vedere, marele pas în viaţă tocmai a fost făcut. Dacă liceul are cu adevărat un sens atunci el ar fi să-l pregătească pe tânăr pentru viaţă, ceea ce de multe ori se întâmplă. Nu o dată, în interiorul acestor ziduri, am fost nevoit să-mi susţin punctul de vedere, să conving, să pledez pentru o cauză în care credeam. Nu o dată m-am gândit la adevărata valoare a fiinţei umane, într-o lume în care grija fiecaruia este să se individualizeze, să o ia pe un drum propriu.

Mi-ar fi părut cu adevărat rău să nu am ocazia să spun aceste cuvinte. Să nu spun că am asistat la transformarea liceului în timp ce eu însumi mergeam aproape orbeşte înspre un punct din viitor ce mi se pare astăzi îngrozitor de aproape, punct în care eu – omul – are să se ridice şi să-şi laude rădăcinile. Am intrat în acest liceu cu gândul straniu, chiar dacă nu şi revoltător, că voi urma un grup şcolar industrial. Probabil că-n puţin trecut peste o lună de zile de acum încolo voi ţine în mâini o diplomă pe care voi fi numit absolvent al unui colegiu naţional. În mintea mea e aceeaşi idee: eu, copilul, ajunge să plece acum eu, aşa cum spuneam mai înainte, omul mare. Şi nu doar atât; gândindu-mă şi mai bine conştientizez un fapt de o mare importanţă: că în comparaţie cu multe alte licee, Onicescu are o viaţă a sa. O viaţă de cele mai multe ori haotică însă în care fiecare element îşi duce la îndeplinire sarcina pe care ar fi avut-o. În timp ce multe alte licee construiesc enciclopedii, noi construim personalităţi; oameni. Pentru că în ciuda bagajului de cunoştinţe câştigat, nu asta voi avea în minte peste zece ani când mă voi întoarce din nou în postură de elev comemorant. Şi sunt convins că mulţi din cei ce pleacă vor avea de spus întodeauna un cuvânt de bine despre acest liceu. Pentru că defapt cu toţii suntem nişte produse, produse ale aceleiaşi mărci. Absolvenţi de Onicescu. (E ca şi cum ai spune Salam de Sibiu, nu-i aşa?) O marcă ce instigă permanent la calitate, modernitate, competenţă şi câte şi mai câte, mult mai mult decât bruta acumulare de informaţii, căreia m-am opus dintodeauna. Peste ani, când vom veni să ne etalăm realizările, mai mult ca sigur că ne vom mândri cu profesorii pe care i-am avut , cu liceul în care am învăţat şi indubitabil, cu spiritul acestuia. Atunci vom fi în stare să recunoaştem în noi sâmburele deja crescut a ceea ce-am sădit astăzi: un alt om.

Scurta istorie fara identitate

X se îndrăgosteşte de Y. Cândva, n-are importanţă. În acelaşi timp Z şi W îl iubesc pe Y.

Nimeni nu ştie cu adevărat ce simte sau ce gândeşte Y.

Din păcate haosul sistemului lor creşte. Nu pare a exista vreo şansă a fericirii între X şi Y.

X nu ştie ce să creadă despre W.

Haosul creşte în continuare: a doua variabilă iese din calcul; Z dispare.

X nu ştie ce să creadă despre W; rămas singur, Y cade în prăpastie.

Întrebări cu miile... Atât de multe lucruri pentru iubirile de la marginea prăpastiei...