Ceea ce rămîne din tot e ceea ce vine după fericire

Bonul de la Cărtureşti, aşezat în bibliotecă pe o carte, reuşeşte să scoată în evidenţă faptul că ultimul ceai băut împreună s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, fix pe treizeci şi unu ianuarie, fix în timpul în care acum scriu aceste cuvinte; la fel şi ultima clipă de intimitate, şi ultima atingere blândă, şi ultimul efort de a-mi aşeza fruntea pe umărul împietrit. Am fost nevoit să accept că timpul se duce odată cu poveştile fără să înţeleg cum nu există nicio posibilitate de a interveni în propriul creier şi de a răsturna cumva tăcerea depozitată în inimă. N-am înţeles, iarăşi, în ce fel relaţionează aceste două elemente şi de ce nu mă pot lăsa în pace să-mi citesc liniştit cărţile, să-mi visez liniştit visele, să-mi depozitez liniştit amintirile. După un an de zile în care pot număra liniştit pe degete numărul de ori în care ne-am văzut m-am trezit bându-mi ceaiul, de data asta singur, de data asta acasă, de data asta purtând după mine o muzică care poate spune mai multe, chiar şi fără cuvinte, decât reuşesc să o fac eu. Nu ştiu cum bonul ăsta nu s-a pierdut până acum şi de ce a continuat să-mi iasă în cale în decursul timpului care s-a scurs, ieşind de prin cărţi, sustrăgându-se de prin maldăre de hârtii pregătite să fie aruncate. Toate astea pentru ca astăzi să mă gândesc eu că şi punctul din care se naşte nimicul se poate sărbători dacă l-ai considerat la un moment dat o sursă a fericirii. E o contradicţie aici numai dacă nu cunoaştem de dinainte faptul că fericirea se află prima pe lista generatorilor de nimic. În continuarea observaţiei că e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial, mi-aş pune în gând astăzi ca atunci când mă voi face mare voi inventa maşinăria care conservă fericire, care va face ca fericirea să nu mai dureze o clipire a ochilor, să nu mai fie cât o sorbitură de ceai sau cât atingerea a unor degete. Am împlinit între timp douăzeci şi unu de ani, o vârstă în care viitorul pare tot mai aproape şi-n care identitatea mi se prefigurează a se construi din însingurare. Am piticii mei pe creier, pitici ce-ar trebui să se hrănească cu atenţie primită şi cu căldură, cu ceai-pentru-doi; din cauza asta sunt flămânzi, groaznic de înfometaţi, iar atunci când prind vreun moment în care un element oarecare se interectează cu porţiunea mea de viaţă trăită în decurs de douăzeci şi patru de ore, muşcă cu disperare din sufletul meu, îmi întunecă mintea, îmi provoacă insomnii şi căderi din timp. É tão estranho... Aveam cumva o tradiţie pentru a bea un ceai acolo şi tocmai de aceea asimilez locul acum cu singurătatea, chiar dacă merg împreună cu altcineva sau chiar dacă merg singur şi sunt fericit. Fericirea asta păleşte imediat. Nu are nicio valoare... Vai ser a noite mais longa; uma noite cheia de nada! Telefoanele pe care nu mi le doresc şi la care totuşi răspund mă adâncesc în întuneric; cărţile pe care nu le mai citesc, dar aş vrea, mă îndepărteză de mine. Muzica pe care o ascult obsesiv, în lipsa unei voci anume, îmi constituie întreg universul senzației. I don’t know what It’s all about, the only thing I believe in it’s just que c’est juste une question d’amour. C’est tout.

Poveştile din care mă compun

Câteodată propria poveste ne scapă şi n-o mai stăpânim cu toate forţele pe care le deţinem, şi această poveste ajunge câte un pic în toate celelalte poveşti ale lumii în timp ce ele ne donează la rândul lor o parte din ceea ce s-ar vrea a fi o istorie comună. E vorba de fapt de povestea fiecăruia dintre noi, care este în acelaşi timp şi a tuturor celorlalţi, pe care o trăieşte unul dar o resimt şi toţi din jur, şi toţi din jurul lor, şi tot aşa, un fel de consecinţă a teoriei haosului care se manifestă peste tot, chiar şi în serialele de televiziune, chiar şi în cărţi, şi-n supermarketuri, şi-n cinematografe, şi-n frizerii, şi-n sălile de conferinţă. Trăim cu toţii povestea tuturor fără ca măcar să fim conştienţi sau să ne pese de asta fiind mult prea orbiţi de ideea că avem o poveste personală, suntem prinşi de ideea că avem un scop pentru care ne-am născut şi ne chinuim tot timpul încercând să-l găsim iar din clipa în care am avut impresia că am reuşit asta, să ne chinuim la limita puterilor să-l ducem la îndeplinire.

Am crezut mult timp că lucrurile care mi se întâmplă îmi aparţin, că-mi sunt menite, că au un rost. N-am ajuns să-mi demonstrez contrariul dar nici nu mai cred cu tărie c-ar fi aşa. Simt mai degrabă că eu aparţin lucrurilor care mi se întâmplă, că nişte mâini care n-au legătură cu mine scriu de zor o poveste pe care urmează să o trăiesc. M-am intersectat tot timpul cu povestea oamenilor de lângă mine, am trăit în acelaşi timp şi povestea lor şi până la un punct au trăit şi ei povestea mea, şi ne-am dus povestea împreună până la un alt punct în care alte poveşti au venit în torente şi ne-au dus cu ele către alţi oameni şi către alte poveşti, sau poate nişte drumuri încâlcite ne-au adus înapoi către oamenii de care trecusem cândva. Sunt o mulţime de posibilităţi şi o mulţime de poveşti în care să ne încurcăm şi pe care să ne chinuim apoi să le descurcăm. Târâm după noi o poveste. De cele mai multe ori ne luptăm cu ea, cu toate lucrurile care ni s-au întâmplat şi peste care doar pretindem că am trecut. Câteodată este imposibil să poţi merge mai departe fără să clarifici acele lucruri care nu te lasă să respiri; te suceşti noaptea în pat, ceaiul de dimineaţă se prepară gândindu-te la ziua de ieri în loc la ceea ce urmează să faci, telefoanele nu mai au niciun rost atunci când apelurile nu vin din direcţiile care ar putea oferi soluţii. Suntem noi înşine o poveste, una complexă şi complicată, una cu multe înţelesuri dar şi cu o grămadă de adevăruri posibile. În anumite momente nu ne înţelegem povestea pentru că nu ne înţelegem pe noi înşine, încercăm să găsim răspunsuri la îndemână fără să cunoaştem faptul că aşteptarea poate fi uneori un răspuns mai bun decât cele găsite în grabă. Câteodată povestea nu înseamnă decât stat pe loc, contemplare a lucrurilor existente, aşteptare a lucrurilor care urmează să vină. Povestea nu înseamnă nici fugă, nici grabă, nici dorinţa de a o împlini. După ce-am crescut adunând la povestea mea şi poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, după ce m-am hrănit cu zâmbetele lor, şi după ce apropierea lor mi-a oferit curajul să-mi duc povestea mai departe, trebuie să recunosc că oamenii din jurul meu sunt tot ceea ce mi s-a întâmplat mai bun, şi nici nu se putea altfel. Şi toţi oamenii, împreună cu toate acţiunile mele directe în raport cu ei, îmi constituie povestea. Şi într-un fel sau altul nu sunt nimic altceva decât toate istoriile comune desfăşurate cu oamenii pe care i-am cunoscut.

sandvişurile mâncate pe munte, satisfacţia din vârf, plânsul sub pătură într-o seară oarecare, ţipetele de pe hol, meditaţiile, apelurile din mijlocul nopţii, berea dintr-o vară călduroasă, aerul de sărbătoare de la serviciu, prietenia împărţită la o masă cu ceai, micul dejun, căldura biroului de la etajul unu, pregătire la geografie pe malul lacului, cărţi împrumutate, cana cu 3în1 de pe biroul de la etajul trei, frica de nimic, problemele puse la comun, vocea mărturisilor greoaie, prietenia pusă în comun fără rezerve, fumul unei ţigări pe balconul unei pensiuni de munte, jocul prostesc al unor copii, aşteptarea unui autobuz, o mână trecută peste păr, furia unui copil însingurat, bucuria revenirii la şcoală, castanele adunate din parc, ameţeala poveştilor care se întâmplă pe o bancă în parc, transpiraţia unei mâini care miroase a parfum, mirosul unui parfum care nu se uită niciodată, căderea simţită atunci când i-am văzut lacrimile, filmele văzute la cinematograf, oraşele simţite pe viu, fascinaţia unui prim lucru pe care îl faci, cerul înstelat văzut de la poalele muntelui, umbrela sub care am stat într-o zi ploioasă de vară

Sunt elemente care-mi duc povestea mai departe. Care deja fac parte din mine, care spun ceva despre mine, fără de care n-aş fi cel care sunt astăzi. N-am anticipat niciodată importanţa pe care or s-o aibă anumiţi oameni în clipa în care i-am întâlnit, nu m-am gândit niciodată că cineva anume ar putea avea vreun sens în viaţa mea. M-am prezentat pur şi simplu în prima zi de liceu şi am plecat din ultima trăgând după mine o infinitate de poveşti, m-am prezentat nepăsător să muncesc vreo două luni dintr-o vară şi ca un fapt aproape normal am rămas un an şi jumătate până când am cedat sub presiunea unui viitor incert, am făcut invitaţii la ceai din care am descusut poveşti care au ajuns să se continue fără oameni din simplul motiv că oamenii nu le mai fac faţă. Sunt un om care poartă după el o poveste complexă şi complicată, o poveste a începuturilor şi a sfârşiturilor dar fără a avea însă început şi sfârşit.

„Sometimes the past is something you just can't let go of. And sometimes the past is something we'll do anything to forget. And sometimes we learn something new about the past that changes everything we know about the present.” (Meredith (vocea de încheiere) – Grey’s Anatomy, S.6, E.09)

Călătoria prin nimic şi urmările ei directe

Trecuse atâta timp şi încă nu ştia ceea ce urma să facă exact. Asista trist la modul straniu în care nimicul în care trăise până atunci începea parcă să-și piardă conturul. Se obişnuise cu nimicul, deja nu-l mai afecta, nimicul însemna în acest moment linişte, iar liniştea îi era de ajuns. Ar fi vrut ca în acest timp să găsească vreo lege fizică care să demonstreze faptul că timpul se degradează întodeauna atunci când acţionează asupra a două persoane, dar fizica nu se ocupă din păcate cu persoanele aşa cum nu poţi urmări timpul fără să vorbeşti de o scurgere a lui. Dar după un nimic atât de mare, atât de apăsător, după un nimic cu care se obişnuise şi în care putea deja să respire într-un ritm normal, aparenţa ultimelor zile amestecată cu un sentiment prevestitor venit de undeva din adânc îi spuneau că nimicul acesta începe să se tulbure iar acest lucru îi provoca o teamă aparte. Ştia că urma să scormonească cu degetele minţii printr-un timp trecut aşa cum oamenii fără adăpost caută prin gunoaie uitându-se după lucruri refolosibile şi care le-ar putea fi de folos. Probabil că asta avea de făcut şi el, scormonind prin amintirile pe care le are din urmă cu un an, cu doi ani sau poate chiar şi trei, căutând lucruri încă întregi, care nu miros încă urât (sau care pot fi curăţate de eventualele murdării), din care s-ar putea construi altceva mai frumos. Se teme că înlăturând acest nimic aproape (deja) abstract, va reveni la tulburările de somn din nopţile de vară şi la frigul pătrunzător din cele de iarnă, se teme ca va ajunge să scrie o viaţă întreagă despre întuneric şi despre cum inima o ia razna în prezenţa unor factori generatori. Intuind aşadar că timpul care apare între două persoane se degradează odată cu scurgerea ... (a ce?), el se vede aflat într-un spaţiu al realităţii care-l ameninţă cu sfârşitul nimicului, adică tocmai cu acele lucruri care vin după nimic. Nu-şi pune mari speranţe că după nimic va veni ceva bun, tocmai de aceea priveşte rezervat mişcările care se fac în jurul său dar şi pe acelea pe care le face singur; uneori este doar un simplu actor în propria sa viaţă. Se teme de situaţii alambicate, fără soluţii clare, îi e frică de intervale. Ar vrea să pună punct nimicului (o soluţie bună, de altfel) dar ezită sub impresia că nimicurile se succedă şi ele la fel ca orice altceva în viaţă. Mai bine gol, îşi zice, mai bine gol decât mocnirea sălbatică a inimii, decât braţul înfrigurat, decât insomniile prelungite până în orele dimineţii. După ce şi-a înşiruit în faţa ochilor toate acele lucruri recuperate din timp ştia deja că nu are nicio şansă pentru a trece mai departe în regulă. Dar îşi asuma riscul, îşi asuma aşteptarea, sfârşitul nimicului, furtuna de apoi, celălalt nimic, şi tot aşa, dar în cazul în care lucrurile ar fi luat totuşi o altă întorsătură şi s-ar recupera din acel viitor şi câteva bucăţi de fericire concretă, atunci probabil că toate astea ar fi putut oferi în timpul acestei călătorii o părticică de absolut. Şi pentru asta era mulţumit, doar cu un gând al unei posibilităţi care nici măcar nu era probabilă şi în care refuza să creadă. Nu-şi putea pierde însă speranţa.

De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru ea aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea? Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni. Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastat, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte. Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltat că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.

Sa porti dupa tine un vis si sa nu-ti foloseasca la nimic

Fiecare om din viaţa mea are o poveste aparte, o poveste care-mi aparţine doar mie şi care este până la urmă diferită de cea pe care ar istorisi-o el însuşi, într-o seară răcoroasă de toamnă, la o cafea. Întâmplarea face ca acea cafea să fie doar o simplă probabilitate, un dor personal de a-mi împărţi cafeaua cu cineva drag. Fiecare are o poveste ţesută din zâmbetele şi afecţiunea mea, din îmbrăţişări şi cuvinte frumoase, din gesturi mărunte şi amintiri pe care le port tot timpul după mine, compactate frumos şi ambalate în cutiuţe imaginare din care dau uneori pe dinafară. Fiecare om se bucură cumva de sensibilitatea mea, de acelaşi lucru care mă face să fiu mai puternic, pentru că eu, la rândul meu, ridic din fiecare om – pentru mine însumi exclusiv – o poveste.

Nu ştiu exact de ce, cu ceva ani în urmă, am început să prind o pasiune pentru castane, fructele astea care odată cu venirea toamnei încep să invadeze aleile. Este o fericire de nedescris atunci când le urmăresc prin iarbă sau căzute pe la marginea bordurilor, când întind mâna după strălucirea aparte care mă cheamă, care mă hipnotizează. Şi e atât de frumos atunci când mă iau la întrecere cu copiii veniţi cu bunicii prin parcuri, unde eu într-o tăcere aparte îmi umplu rucsacul cu aceste metafore aparte, în timp ce fetiţele aleargă prin iarbă cu o punguţă umplută pe jumătate. Ajuns acasă mi-am umplut unul dintre sertarele şifonierului. Cu castane. Castane de toate mărimile, unele mai bombate, altele mai late, dar toate la fel de strălucitoare şi exasperant de frumoase.

Pentru că încă nu am spus cât de mare este legătura simbolică între castane şi oamenii din jurul meu. Cât de mare este această nebunie bine construită parcă pe un model matematic… Pentru că mai demult obişnuiam să aleg cele mai frumoase castane pentru ca mai apoi să le ofer persoanelor care însemnau ceva pentru mine, ceva care astăzi este atât de complicat de pus în cuvinte în raport cu timpul de atunci. Iar cum de trecerea timpului n-ai cum să scapi aşa şi eu m-am văzut asaltat de grămezile de castane, grămezi de dragoste disponibilă, pregătită, la îndemână, dar fără nicio posibilitate de a face ceva pentru buna evoluţie a sănătăţii mele sufleteşti.

…

După un timp se decantează totul: emoţii, senzaţii, trăiri, sentimente. Oamenii pe care i-ai întâlnit cândva rămân doar poveşti pe care să ţi le spui ţie însuţi, atunci când îţi bei singur cafeaua, după ce te-ai întors după o zi ploioasă având în buzunar cele mai frumoase castane pe care le-ai găsit în toată viaţa ta. După un timp oamenii încep să devină perioade de timp, puncte marcante în viaţa ta, bucăţi din totul care te compui, dar prin asta încetează să fie ceea ce-au fost cândva în clipa în care i-ai preţuit: oamenii pe baza cărora ţi-ai dezvoltat poveştile. Şi-n tot timpul ăsta, aproape apocaliptic în calmul ce l-ar caracteriza, m-aş gândi aşa cum o fac şi astăzi că orice abandon în timp este de fapt o deconstrucţie a unui timp-real pentru a permite fiinţarea unei astfel de poveşti-amintire. Şi când mi se va fi răcit cafeaua mă voi fi retras apoi la măsuţa mea de scris şi-mi voi fi pus ochelarii, nu înainte de a a fi aruncat la gunoi cele trei cele-mai-frumoase-trei-castane-adunate-în-viaţa-mea. Ce rost să mai porţi după tine un vis?

[va urma, despre abandon]

Post-silence

Zilele care treceau erau de fapt, ascunse în spatele unei aparente plictiseli, semnele unei căderi. Cafeaua nu mai avea gustul de altădată, muzica devenise din ce în ce mai acidă în exprimare şi mai dureroasă, sunetele se simţeau mai incisiv – chiar şi cele care se scurgeau atât de lin încât îţi mângâiau inima. Cărţile se întindeau pe ani întregi, Cartea nelinştirii nu se mai termina, ca de altfel toate neliniştile şi neliniştirile mele, ca toate dimineţile în care mă trezeam şi nu înţelegeam de ce frigul de dincolo de fereastră mă afectează şi pe mine însă pe dinăuntru, şi toate castanele pe care le-am strâns în rucsac nu se mai terminau nici ele, te aşteptau, fiecare cu strălucirea ei, cu propria-i frumuseţele…

Aveam atât de multe lucruri de făcut dar nu aveam şi un înţeles al lucrurilor pe care le aveam de făcut. Nu înţelegeam ce înseamnă toate aceste semne ale lumii exterioare, ale celor care mă înconjurau, eram incapabil să înţeleg preocupările celorlalţi, pasiunile lor, cuvintele pronunţate clar şi firesc… Ajunsesem în stadiul în care singurele cuvinte pe care le mai înţelegeam erau doar acelea rostite de mine, şoptite, inflamate de o sensibilitate în care mă adânceam şi din care mă ridicam consecvent ca un copil care nu poate înţelege acolo unde greşeşte.

Lumina mă rănea. Cu toate cele trei sute de milioane de metri pe secundă, din toate direcţiile, lumină mă ataca violent lăsându-mă inconştient. Sunetul trecea prin mine lăsând urme care nu se pot descrie prin câteva cuvinte, sunet armonios, jazz pustietor… Nu mai am nimic de pierdut decât timpul cel din urmă, timpul care se pierde singur, timpul care se fiinţează inconştient, timpul care nu este timp.

Despre niste imprejurari si despre niste consecinte

Dacă toate aceste lucruri aveau vreun rost, niciunul dintre noi nu putea preciza exact. Simţeam cum ne învârteam în interiorul unei stări pe care deşi noi nu o puteam înţelege ea părea a ne înţelege pe noi. N-aveam nicio certitudine, niciun adevăr nu era mai presus decât noi. Puteam bănui cum vor decurge lucrurile, puteam spera la un anumit drum, puteam trage nişte sfori încât lucrurile să evolueze într-o direcţie care mi-ar fi convenit. Dar am făcut exact contrariul şi-n loc să mă îndrept înspre o prelungire a fericirii eu n-am reuşit decât să creez o prăpastie peste care n-am mai reuşit să sar. Există situaţii şi persoane când pentru a putea primi ceea ce ne dorim în singurătatea inimii noastre trebuie să ni se impună nişte limite, nişte reguli de cele mai multe ori nescrise şi doar rareori rostite în cuvinte, limite în care trebuie să te roteşti şi – constrâns – să creşti pe direcţia cea optimă. Dar dacă la un moment dat, cândva, ai avut impresia – în nebunia ta – că poţi trăi prin intermediul tuturor acelor momente sfâşietoare... ei, bine, te-ai înşelat! Atunci când se stinge lumina şi voci vibrânde încep să-ţi acompanieze noaptea ajungi să te întrebi cât din ceea ce-ai trăit mai are în ziua de astăzi vreo semnificaţie; vocile şoptite din noapte, simţământul timpului stătut, echilibrul fragil al unei mâini sprijinită de un alt trup, un sărut rapid pe obraz – şi o adiere de vânt, ploi, zăpezi şi iar ploi, şi veri interminabile şi iarăşi ploi... Şi dacă toate astea au dus la ceva bun, niciunul dintre noi n-ar fi putut preciza exact. Ştiusem poate (sau avusesem impresia) c-am însemnat ceva fiecare în viaţa celuilalt, că ne-am găsit un rost privind în ochii ce ne priveau, că am fost găsiţi, c-am scăpat. Dar cum să poţi controla fie şi cel mai mic eveniment când de undeva din spate te asaltează o avalanşă de multe altele...? Aşa că am căzut. M-am împiedicat la un moment dat, apoi m-am mai împiedicat o dată, şi probabil că m-am mai împiedicat o dată. Şi n-a avut cine să mă ţină de mână, şi n-a avut cine să mă îndrume să pun piciorul bine pe pământ, şi n-a avut cine să-mi spună câteva cuvinte care să mă izbăvească... iar de atunci tot merg, fără sens şi fără direcţie, continând să mă întreb (oarecum resemnat) unde fuge cineva când se sperie de noi, unde te-ascunzi când întreaga adunătură de oameni nu te mai mulţumeşte, unde să pun capul şi să adorm visând lumină...?

Oh take this longing from my tongue,
whatever useless things these hands have done.
Let me see your beauty broken down
like you would do for one you love.

Golul

Şi e încă atât de ciudat când ne vedem întâmplător şi ne comportăm ca şi cum am fi total străini şi cu toate că ştiu c-am mai scris despre asta nu mă pot opri, pentru că după secunda în care pasul pe care îl faci te îndepărtează de mine mă invadează golul şi rămân clipe în şir în acelaşi loc lângă care mai înainte te aflai tu. E ca un cântec de jazz: angoasa, golul, neliniştea, silenţiozitatea dau toate bine împreună dar e atât de încurcat când se nimeresc toate înăuntrul meu. Şi e încă atât de complicat fără a simţi însă nevoia de a da înapoi…

Şi cu cât te îndepărtezi cu atât tragi timpul după tine de parcă l-ai avea prins cu un ac de siguranţă de marginea pantalonilor, cu atât pari că tragi lumea după tine, că mă sorbi de conştiinţă, de adevăr. Şi-n clipa asta e ca şi cum n-aş fi avut nimic toată viaţa, ca şi cum n-aş fi cunoscut fericirea, ca şi cum n-am carne şi sânge pe dinăuntru, ca şi cum mi-ai fi tras după tine şi organele, şi puterea, şi voinţa…

.căderea

cum sa recastig timpul pierdut

… oameni invizibili îşi beau ceaiurile invizibile la mesele din jurul meu. la una dintre ele un eu-trecut împreună cu un tu-trecut îşi beau şi ei ceaiul, invizibili pentru ochii celorlalţi dar atât de vizibili mie, celui care vede în timp ca-n propria sa carne…

şi aşa m-am văzut şi peste câţiva ani, la aceeaşi masă privind în gol într-o altă ceaşcă de ceai şi gândindu-mă poate la unul dintre acele lucru care mie nu mi-au dat pace niciodată. cum să recâştig timpul pierdut, cum să învăţ să comunic cu tine – indiferent cine ai fi tu, şi mai ales cum să mă ridic din visul (frumos) în care m-am scufundat cândva.

şi după ce-mi voi fi terminat tot ceaiul îmi voi fi făcut curajul de a păşi în stradă, iarăşi, printre oamenii indiferenţi şi dezordonaţi, printre maşinile în goană şi reclamele lipite pe toate zidurile, şi nici atunci toate astea nu vor fi avut nimic în comun cu mine, nici eu cu ele, şi atunci voi vedea un eu-trecut mergând alături de un tu-trecut fără să-şi spună nimic dar purtând cu ei acea pulsaţie sălbatică pe care o are inima şi care într-un mod straniu trecuse până în corpul meu şi care avea puterea să mă adâncească în timp, să mă prăbuşească iarăşi în vis, în visul acela nebun care părea a fi viaţa pe când eram tineri.