Despre cum se uita de viata

Şi nici n-am simţit când am îmbătrânit. Cu timpul am ajuns să consider impropriu a-mi mai asuma riscuri sau de a mă împotrivi ordinii naturale a lucrurilor. Mi-am uitat vârsta şi viitorul, m-am mulţumit să mă afund mult prea mult în trecut sub convingerea că aş avea ceva de învăţat de acolo. Nu ştiu, e posibil ca acele lucruri pe care le-aş numi interesante în ceea ce mi-ar fi trecut să fi reuşit să lase totuşi o urmă vizibilă în ceea ce mi-ar fi fost viitor. Am ajuns chiar să privesc sceptic acea ţigară pe care o mai fumam în acele clipe în care cu toate că nu ştiam de ce mi-o aprindeam, îmi satisfăcea cumva un orgoliu pe care, de asemenea, nu mi l-am putut înţelege. Apoi am uitat cum e să fii liber, cum e să ai timp să citeşti şi să cum e să le zâmbeşti străinilor de pe stradă. Am uitat că la urma urmei sunt propriul meu străin. Şi am ajuns să mă târăsc tot mai greu înspre o destinaţie tot mai îndepărtată, to another state of mind. Iar bătrâneţea asta (auto)dobândită are totuşi şi câteva avantaje. Am învăţat să ascult, căci nimic nu te învaţă mai bine să asculţi decât tăcerea. Am învăţat să tac, pentru că mereu tăcerea spune lucruri mai mari decât cuvintele. (şi “tăcerea nu e făcută din nimic altceva decât cuvinte niciodată rostite”¹) Iar apoi am învăţat că deşi oamenii îşi înfăptuiesc propriul destin, ei nu ştiu că de fapt şi destinul îi înfăptuieşte pe ei în acelaşi timp. Pentru asta nici n-a mai contat că am îmbătrânit.

_____________

1. Marguerite Yourcenar – “Alexis sau tratat despre lupta zadarnica”

 

Bonus:

despre cum se moare, de Liviu Tănase

m-am născut fericit şi am murit bătrân
şi am trăit într-o lume anexată acesteia
unde timpul era de piatră
şi unde am fost unul dintre cei puţini

mai târziu am crescut
şi din fericire mi s-a format o crustă
pe care am numit-o - în rând cu lumea -

şi mă mişcam greu
vorbeam greu
mă purtam în trei dimensiuni
ca-ntr-un lichid dens
şi nestatornic

şi cum spuneam
am murit bătrân
înconjurat de flori şi cuvinte frumoase
şi-n câţiva ani m-au lăsat
fără să ştie că aveam închisă în mine
muzica

cu chef

Pentru astăzi las vorbăria lungă la o parte în favoarea poeziei.

Dan Sociu

Toată mizeria creierului ăsta
a început
odată cu prima mea masturbare curată,
fără vinovăţii,
fără frică, pentru că
tocmai descoperisem
că nimeni nu poate şti
ce-i în mintea mea,
nici părinţii,
nici dumnezeu.

De-atunci
şi până la sfîrşit
voi fi liber şi,

pentru totdeauna –
un omuleţ singur,
într-un singur cap.

Liviu Tănase (adică tocmai eu)

mărturisesc

sunt bolnav, bolnav de scântei pe creier, bolnav de dragoste,
sunt bolnav de cuvinte ce-mi răsar ca niste ţepuse prin piele,
bolnav de numere de telefon, bolnav de cărţi pe care le mângâi necontrolat,
bolnav de călătorii imaginare, bolnav de apă de mare,
dar nici nu se compară, dragă, cu cât sunt de bolnav de tine,
căci tu esti însăţi o boală, una virală, periculoasă, detestabilă,
căci tu esti o boală a fericirii, căci numai de fericire si de dragoste
merită să fugi, căci după ele nu vine nimic bun, doar agonia,
si moartea.

sunt bolnav în cămasa în carouri, bolnav pe stradă,
sunt bolnav de faptul că mi-am încheiat socotelile cu timpul,
că sunt mare, că am viitorul înainte, sunt bolnav că am prea multă minte
si că pot produce bani, bolnav că n-am stare în durere,
că merg să beau ceai, si-n alte zile cafea, si-n alte zile bere,
la cărturesti, galanto, la prieteni,
dar cel mai bolnav sunt de tine, mărturisesc,
mi-e teamă să deschid e-egal-cu-em-ce-pătraturile
ca să nu cad în disperare văzând că n-am nicio sansă de a scăpa de tine,
căci tu esti în mine un virus, căci tu m-ai infectat până la sânge,
până la cuvinte, tu esti penitenciarul meu,
piesa mea de teatru, tu esti poezia mea, declaraţia mea de dragoste,
iar eu sunt bolnav, bolnav că nu mai sunt ce-am fost.