Prins în lanul de secară

J.D. Salinger (1918 - 2010)

Când l-am citit pe Mircea Cărtărescu (în De ce iubim femeile, dar şi în REM) pomenind despre povestirea-obsesie Omul care râde, cuprinsă în Nouă povestiri, citisem deja De veghe în lanul de secară şi cărţulia cu povestiri. Recunosc că până ieri nu am ştiu că J.D. Salinger mai era încă în viaţă şi probabil că aş fi fost surprins dacă s-ar fi arătat la orizont cu vreo nouă carte. Cu toate că am citit De veghe în lanul de secară într-o adolescenţă puternic mânată de obsesia pentru cărţi, ea n-a reuşit să-mi devină o carte-cult, o carte de căpătâi – aşa cum e deseori prezentată. Am citit-o însă pe nerăsuflate iar Holden Caulfield mi-a rămas în minte ca un personaj pe care aş putea face la un moment dat o analiză a adolescenţei prezentă în cărţi. Reluând nişte notiţe luate în timpul citirii cărţilor constat că la momentul respectiv Ochii verzi şi gura mică mi s-a părut una din cele mai frumoase povestiri realiste; azi nu-mi mai aduc aminte nimic. Nu i-am cunoscut încă pe Franny, Zooey sau pe Seymour, iar Salinger n-a fost un scriitor la care să ţin în mod deosebit. Cu toate astea n-am ezitat să recomand cele Nouă povestiri şi De veghe în lanul de secară oricui ar fi vrut să se destindă cu o carte plăcută.

„Deşi e un lucru pe care-l descoperim întodeauna prea târziu, cea mai curioasă deosebire între fericire şi bucurie este că fericirea e solidă, pe când bucuria e lichidă.” (Nouă povestiri – Perioada albastră a lui de Daumier-Smith)

„Poeţii judecă întodeauna atât de personal vremea. Ei îşi pun întodeauna sentimentele pe seama unor lucruri lipsite de sentimente.” (Nouă povestiri – Teddy)

“[părinţii] nu par în stare să ne iubească aşa cum suntem. Par incapabili să ne iubească, dacă nu pot să ne schimbe mereu câte puţin. Ei iubesc raţiunile lor de-a ne iubi aproape la fel de mult ca şi pe noi, şi adesea chiar mai mult. O asemenea iubire nu-ţi aduce aceleaşi satisfacţii.” (Nouă povestiri – Teddy)

„Doar pentru că cineva este într-un anumit fel, în loc să se comporte într-alt fel, nu înseamnă că e un ignorant.” (Nouă povestiri – Teddy)

Despre cum se uita de viata

Şi nici n-am simţit când am îmbătrânit. Cu timpul am ajuns să consider impropriu a-mi mai asuma riscuri sau de a mă împotrivi ordinii naturale a lucrurilor. Mi-am uitat vârsta şi viitorul, m-am mulţumit să mă afund mult prea mult în trecut sub convingerea că aş avea ceva de învăţat de acolo. Nu ştiu, e posibil ca acele lucruri pe care le-aş numi interesante în ceea ce mi-ar fi trecut să fi reuşit să lase totuşi o urmă vizibilă în ceea ce mi-ar fi fost viitor. Am ajuns chiar să privesc sceptic acea ţigară pe care o mai fumam în acele clipe în care cu toate că nu ştiam de ce mi-o aprindeam, îmi satisfăcea cumva un orgoliu pe care, de asemenea, nu mi l-am putut înţelege. Apoi am uitat cum e să fii liber, cum e să ai timp să citeşti şi să cum e să le zâmbeşti străinilor de pe stradă. Am uitat că la urma urmei sunt propriul meu străin. Şi am ajuns să mă târăsc tot mai greu înspre o destinaţie tot mai îndepărtată, to another state of mind. Iar bătrâneţea asta (auto)dobândită are totuşi şi câteva avantaje. Am învăţat să ascult, căci nimic nu te învaţă mai bine să asculţi decât tăcerea. Am învăţat să tac, pentru că mereu tăcerea spune lucruri mai mari decât cuvintele. (şi “tăcerea nu e făcută din nimic altceva decât cuvinte niciodată rostite”¹) Iar apoi am învăţat că deşi oamenii îşi înfăptuiesc propriul destin, ei nu ştiu că de fapt şi destinul îi înfăptuieşte pe ei în acelaşi timp. Pentru asta nici n-a mai contat că am îmbătrânit.

_____________

1. Marguerite Yourcenar – “Alexis sau tratat despre lupta zadarnica”

 

Bonus:

despre cum se moare, de Liviu Tănase

m-am născut fericit şi am murit bătrân
şi am trăit într-o lume anexată acesteia
unde timpul era de piatră
şi unde am fost unul dintre cei puţini

mai târziu am crescut
şi din fericire mi s-a format o crustă
pe care am numit-o - în rând cu lumea -

şi mă mişcam greu
vorbeam greu
mă purtam în trei dimensiuni
ca-ntr-un lichid dens
şi nestatornic

şi cum spuneam
am murit bătrân
înconjurat de flori şi cuvinte frumoase
şi-n câţiva ani m-au lăsat
fără să ştie că aveam închisă în mine
muzica

in extrema

hm… nu ştiu dacă mai are vreun sens să spun că port după mine o teamă inexplicabilă, o lipsă, un sentiment straniu… că mă trezesc iarăşi din somn cu inima pulsându-mi la disperare, cu sufletul scurs pe covor… că mă simt tot mai slăbit, că deja îmi port cu greu zâmbetul… şi nu doar anticipam prăbuşirea, acum simt cu adevărat prăbuşirea… cu toate semnele ei, cu telefonul clincănind, cu ameţeala mea, cu lipsa poftei de mâncare…

şi acea mare singurătate care ajunge să te înconjoare în clipele în care cazi în vis, indiferent ce înseamnă visul ăsta…

acea singurătate în care te pierzi cu totul…

şi lumea întreagă nu-mi mai ajunge e suficientă pentru a mă împăca cu fericirea

Apoi nimic, decat lumina

Have you run your fingers down the wall
And have you felt your neck skin crawl
When you're searching for the light?
Sometimes when you're scared to take a look
At the corner of the room
You've sensed that something's watching you.

(Iron Maiden - Fear of the dark)

Ce ne rămâne de făcut atunci când nu mai putem comunica? Atunci când ne privim unul pe celălalt şi când întunericul minţii ne-a orbit puterea de a ne vedea sufletele... Tu spui câteva cuvinte ce se-ndreaptă cu viteza sunetului înspre mine însă ajung să mă rateze, nu m-au rănit, nu le înţeleg; eu de asemenea, cuvinte peste cuvinte, pe care le urmăresc apoi cum ating pământul fără a te ajunge. Sunt sunete stranii ce ne dau ocol, ce ne privesc cu ochii lor lucizi însă impasibili asupra tristeţii sufletelor noastre. Sunt sunete ce cad şi se sparg şi-apoi ne înţeapă mâinile când vrem să le ridicăm să ni le dăm unul altuia. Mi s-ar fi părut că vorbim aceeaşi limbă, că durerea nu are un cuvânt, dar nu-mi mai este nimic cu adevărat clar...

Respiră, respiră, ţi-aş fi spus, însă tu nici atât nu puteai să mă-nţelegi. Eram orbi amândoi, orbi până la carne, orbi până-n măduva oaselor, până acolo unde lumina prinde contur, unde ne desenam inimile pe pereţi şi le umpleam cu albastru de metil. Dar te încăpăţânai să deschizi gura în continuare, din care nu ieşeau decât nişte mici păsări ce-şi luau zborul, pe aripile cărora citeam cuvintele, citeam neputinţa de a închide în lacrimi simplul adevăr. Te-am legat atunci cu o sfoară, te-am strâns cu putere, şi plângând, ah, nu puteam să m-abţin, începusem să te târăsc prin viaţă, să te trag după mine prin gropi, printre pietre, îţi vedeam rănile luând forma realităţii, însă eram orb, ştii bine că nu puteam deschide ferestrele, aşa că mă credeam iertat, credeam că lacrimile îmi vor spăla praful de pe picioare.

Dar atunci, într-o clipă, n-am mai rezistat. Mi se părea înfiorător să duc două vieţi, să trag după mine speranţa, trecutul, prezentul şi viitorul în acelaşi timp, să mă ţin legat de un suflet ce vorbea în negru, în nonculoare, în nonsens... Am căzut atunci, am căzut pe spate, cu sufletul sfârâindu-mi sub soare, după ce-mi secase inima, după ce carnea îmi vânduse lacrimile. Te priveam atunci cum şopteai încet, din ce în ce mai încet, păsări ce ne dădeau rotocol, ce se amestecau cu praful, cu vântul, cu însăşi raţiunea ce mi se evapora încet din creştetul capului. Simţeam cum mă sting şi eu, până în clipa în care îmi dădusem seama de sfârşitul crud căruia mă dedam: vorbai în sfârşit cu mine, vorbeai prin pasărea pe ale cărei aripi se află cuvintele, vorbeai prin ciocul ascuţit ce-mi străpungea cristalinul trăgând fire transparente de ţesut. Vedeam în sfârşit, vedeam fericirea ascunsă atâta timp în spatele unei cortine, pe care tu - în sfârşit - te-ai hotărât să o ridici...

Cand moartea ma cauta...

... o lovesc. Nu fug de ea, nu o evit, pur si simplu ii zambesc.
... o salut. Ea nu va sti niciodata de ce. Nu va sti de ce nu ma tem de ea. Nu va sti ca am descoperi viata.
... ii rostesc un citat. Va afla atunci ca sunt puternic. Ca am o forta proprie. Ca sunt capabil sa o infrang.
... o ignor. Asa va sti ca nu sunt persoana pe care o cauta.

... si astfel, s-a intors inca o pagina din cartea vietii. Moartea a trecut de mine... Pentru moment.