What the fuck???

Incredibil dar adevărat!!! Cu cât îmi prelungesc existenţa de la o zi la alta ajung tot mai mult la concluzia că... lumea cealaltă e mai dereglată decât mine??? Şi mi se pare mare lucru să accept aşa ceva... Oare eu sunt singurul ce înseamnă mai nou să înţelegi că un termen fixat este un termen fixat şi că odată ce l-ai stabilit ar trebui să încerci (CEL PUŢIN) să-l respecţi? Că daca ne întâlnim la ora patru, patru nu înseamnă şase, sau că dacă am stabilit că peste două săptămâni urmează să facem ceva, e ridicol să vii cu cinci zile înainte de termen să demarezi toată acţiunea fără a-i consulta şi pe ceilalţi? Mi se pare că lumea are un cu totul alt timp de acţiune, altul decît cel cel comun, normal, logic... De ce nu ne putem respecta înţelegerile la care cădem de acord, de ce unii dintre noi sunt mereu căzuţi din cer? Şi nu, aici nu vorbesc de Dragoş - care e un caz fericit, ci de cazuri mult mai rele de a căror acţiuni haotice depind lucruri mai importante... Lumea este dereglată, funcţionează pe baza unui principiu de incertitudine pe acre eu însă nu-l pot accepta, şi căruia mă opun... Lumea se duce de râpă şi nu am nimic ce să fac  pentru a mă salva...

Despre durerea sufletului

Pentru a putea vorbi despre durerea sufletului ar trebui ca înainte de toate să stabilesc ce este aceasta. Prin ce diferă ea de durerea fizică şi ce o face mai specială? În primul rând lumea va fi interesată mai mult de cauzele şi modul de manifestare al reacţiilor ce au loc în interiorul sufletului lor decât să stea să analizeze motivul pentru care hazardul a hotărât ca respectivele persoane să simtă o durere fizică. Părerea mea e că durerea sufletului nu este nimic altceva decât reacţia personală pe care o resimţim fiecare în faţa unei imposibilităţi de a identifica fericirea. Totul se rezumă astfel la fericire. Şi totuşi de ce apelăm la această exprimare, durere a sufletului, când am putea spune mai simplu că suntem nefericiţi? Iată însă că totuşi pot face diferenţa... Nefericirea este o stare abstractă, căreia cu greu căreia cu greu i-am putea stabili nişte limite clare. Durerea sufletului însă ne macină, mănâncă din noi, ne taie forţa prin care ne ţinem pe picioare. Atunci când simţim aceasta ne pierdem pe noi înşine preţ de câteva clipe, oscilăm între raţiune şi sentiment, între claritate şi nebunie. Pentru că aşa cum trupul se zbate sub simţurile cărnii aşa şi sufletul este afectat de sfera sa de influenţă. Lumea consideră că simte această durere a sufletului prin nefericirea unei iubiri, prin moartea cuiva drag, prin orice altceva asemănător ce presupune un mare ataşament sentimental. E posibil să fie şi asta deşi cel mai probabil ne simţim scindaţi pentru că uităm să aruncăm o privire şi înspre interiorul nostru, să ne cunoaştem pe noi înşine, să recunoaştem că defapt nu există durere. Părerea mea actuală, a cuiva care a suferit destul de mult în trecut, este că toţi cei care se consideră neîndreptăţiţi (de către cine?) prin faptul că suferă sunt nişte proşti. Pentru că da, şi eu am fost. Nu pot însă să neg că există într-adevăr aceste durere şi că se resimte foarte puternic... Nu în ultimul rând... trebuie să o trăim cu toţii pentru a ne transforma. Nu este nimic nedrept în asta şi nu trebuie să ne revoltăm împotriva vieţilor ce le trăim, indiferent cât de mare ar fi durerea. Suferim pentru că este normal să suferim, la fel cum este normal să (pur şi simplu) trăim sau să iubim...

Dimineaţă

he, he... ce ca lumea e trezitul ăsta de dimineaţă. probabil că peste ani îmi voi dori să mă fi trezit pentru a pleca la liceu, însă din păcate un lucru precum acesta îşi va fi pierdut înţelesul pentru mine atunci. poate doar dacă nu aş fi profesor. e ciudat că nu mă deranjează să-mi sune alarma la ora şase şi că mă trezesc foarte lejer, indiferent de ora la care m-am băgat în pat să mă culc. este adevărat că uneori mă mai prinde oboseala în timpul zilei şi că întind capul pe bancă într-una din cele câteva ore ce-au ajuns să nu-mi prezinte niciun interes în clasa a XII-a, adormind complet până în clipa în care ceilalţi se ridică în picioare, agitând scaunele. acum... e dimineaţă. mi-e bine, sunt bine... e o nouă zi! soarele străluceşte... apoi în faţă se află clipele zilei...

Despre importanţa modului în care arăţi

Care este relaţia dintre modul în care arătăm noi şi modul în care ne percep ceilalţi? Eu cel puţin nu sunt genul de persoană care să judece un om după felul în care arată, indiferent cât de ciudat ar fi, chiar dacă ciudat este un cuvânt relativ ce variază de la individ la individ. Părerea mea e că aş putea fi prieten cu oricine, independent de felul în care arată, iar dacî personalitatea sa mă bucură suficient de mult, aspectul nu are nicio importanţă. Bineînţeles că societatea, Romania, oricine vreţi voi, nu e încă deschisă valului de influenţe occidentale în materie de trend, mai ales în ceea ce priveşte tinerii. Într-adevăr că ceea ce se întâmplă în ziua de astăzi nu mă bucură nici pe mine mai ales când văd că tinerimea se află la confluenţa a două generaţii dintre care nu mă atrage niciuna: copiii emo şi găştile de struţi pe care le pot vedea deja pe toate străzile. Diferenţa constă în muzică şi atitudine, chiar dacă aspectul îi apropie, deşi mai văd uneori că unii dintre ei nici măcar ei nu ştiu ce sunt. E nasoală chestia asta. Plecând însă de la ideea asta hai să mă întorc la aspect în general. Oare chiar infleunţează un pierce comportamentul sau atitudinea unei persoane? Părerea mea e că în unele cazuri nu este decât un mod de comunicare cu ceilalţi. În celelalte cazuri este trendul. În principiu nu mă deranjează nimic ce ţine de aspect deoarece nici eu nu prea sunt adeptul părului scurt, nici mie nu-mi place să cred că nu pot face unele lucruri doar pentru că ceilalţi spun că nu ar fi bine. Nu este decât o chestie de alegere, o opţiune ce ar trebui gândită cu atenţie... Îmi place viaţa pe care o trăiesc, nu-mi place însă lumea în care o fac pentru că oricum am întoarce-o ajungem la concluzia că nu există libertate absolută. Libertatea se opreşte atunci când suntem puşi în faţa judecăţii celorlalţi, atunci când gândurile lor se aruncă în vieţile noastre. Sunt de acord cu orice, atâta vreme cât are un rost. ..................

Vreau să înving obstacolele

Se pare că mulţi vor asta. Din păcate dorinţa este una iar faptul împlinit este cu totul altceva, şi de aceea cei mai mulţi se lovesc în final nu de alte obstacole, ci de o cruntă dezamăgire. Faptul că-ţi doreşti să învingi obstacolele nu te va ajuta cu nimic dacă nu faci nimic pentru asta. Presupunând prin faptul că "vreau să înving obstacolele" că îmi doresc să ajung într-un punct final cu un minim de efort ar trebui să dezbatem înainte mai multe puncte ale problemei. Mulţi dintre noi considerăm că este absolută nevoie de a învinge un absolut obstacol pentru a trece de el şi că dacă nu am reuşit să trecem înseamnă înseamnă că ne-am limitat şansa asupra fericirii. Fals! Obstacolul nu este un duşman, el este pus în calea ta pentru a-ţi impune transformarea. Ceea ce trebuie să ştii este că obstacolul nu îl învingi, ci îl depăşeşti. Nu trebuie să învingi obstacolul, iar aceasta este problema ce te face să consideri că nu poţi face asta. Atunci când l-ai întâlnit în drumul tău nu-ţi rămâne decât să te identifici cu acesta, să-l consideri parte din tine, să te consideri parte din el. Astfel sunteţi una şi nu trebuie să învingi nimic. Aşadar e cazul să ne oprim. "Vreau să înving obstacolele" nu-şi mai are rostul acolo unde omul are puterea. Eu unul nu aş mai sta să pronunţ asta. Dacă se află în drumul meu atunci are un rost şi trebuie să cred în asta. Şi-mi voi antrena gândurile, îmi voi flexa mintea, îmi voi provoca sufletul ştiind că sunt un  om, că am puterea de a depăşi tot ceea ce mi se împotriveşte, ştiind că am să pot trece peste orice chiar dacă este el om, lucru nematerial sau chiar timp. Obstacolele se dizolă la prima confruntare cu ele... înainte nu este decât viaţa noastră.

Un nebun prin zăpadă

În urmă cu trei seri, pe 15 februarie, a avut loc petrecerea în sala de sport cu ocazia Zilei Îndrăgostiţilor. Recunosc faptul că mai întodeauna nu rezist sfârşitului de orice fel aşa că m-am furişat încet afară apucând drumul corpului principal al liceului către biroul doamnei Pavelescu, unde îmi lăsasem mai înainte - pe neanunţate - rucsacul şi geaca. (...aici ar fi trebuit să se afle descrierea discuţiei pe care am avut-o cu toţii referitor la succesul pe care l-a avut petrecerea, la grijile pe care şi le făcuse Mihai referitoare la organizarea lui, etc..) Ne luasem cam cu vorba când ne-am dat seama că trebuie să plecăm şi acasă, şi că suntem chiar singurii doi rămaşi încă în liceu. Era cam trecut de şapte şi jumătate când închideam portiera maşinii scuturându-mă bine de zăpadă... Ningea nemaipomenit de frumos, ningea aşa cum doar un nebun şi-ar putea închipui că ninge. Ningea violent, cu viteza clipirii, cu frenezia extazică a gândurilor. Nu-i nimic. Am coborât din maşină alergând înspre 312-le aflat în staţie la Big, aruncându-mă repede pe un scaun... fără a mai face nimic altceva mi-am scos cartea şi am început să citesc liniştit, calm... Nimic nu se întâmplase. (... aici e timpul, incapsulat, timpul inchis in sferă...) Am coborât în staţie la Budapesta şi-am fost lovit. Lovit de farmecul ei... de farmecul zăpezii... Stratul aşternut depăşea cinci centimetri, iar în plus continua să ningă cu violenţa tornadelor, cu viteza luminii, cu puterea albului ce stabilea la scară moleculară puterea acestor fulgi de zăpadă. Ningea cu părţi din timp, ningea cu strângerile noastre de mână, ningea cu acele părţi din sufletele noastre pe care poate că n-am avut curajul să le rostim... Iar apoi... apoi... apoi am vazut linia dreaptă a suprafeţei acoperite de zăpadă, a trotuarului pe care nu se afla încă nimic... GATA!!! Trebuia să vin eu că accelerez entropia, să calc pe zăpada fantastică, să stric ordinea naturii absorbită de acest oraş amorţit... şi am călcat... iar apoi am zâmbit şi-am simţit fericirea în sânge de parcă mi-aş fi injectat-o... Şi m-am gândit că da...da...da...da...da... Şi m-am aplecat, şi cu mâinile goale m-am aplecat şi am ridicat pumni din acea zăpadă aşternută pe jos, pumni din alb... şi eram fericit... şi-am început să mănânc, să bag în gură şi să mestec minunata zăpadă, fulgii ce-mi intrau în ochi şi ce mi se topeau în suflet. Iar apoi din nou. Iar a treia oară am păstrat zăpada în mâini lăsând-o să-mi îngheţe carnea, să mă dezumanizeze, să-mi provoace gerul, să-mi transforme prezentul... Da, deveneam mai puternic... Da, incontestabil, descoperisem pentru-a-nu-ştiu-câta-oară fericirea ascunsă în spatele lucrurilor mărunte, chiar dacă asta însemna doar să mănânc zăpadă... Iar apoi am fugit să prind tramvaiul şi m-am lăsat iarăşi victima vieţii din care trebuie să mă ridic...

Ultima carte cumpărată

Am lansat astăzi împreună cu mai mulţi prieteni un nou blog intitulat "Ultima carte cumpărată" în care ne-am propus ca în momentul în care intrăm în posesia unei cărţi să-i anunţăm şi pe ceilalţi, să scriem pe blog... Ideea rămâne deschisă oricui doreşte să-şi anunţe achiziţiile în materie de cărţi, putând trimite prin email la ultimacarte@gmail.com în care să spui cum ai ajuns să cumperi/primeşti respectiva carte, şi cu fotografiile de rigoare... Nimic mai simplu! Este pur şi simplu o metodă de a vedea ce se cumpără şi totodată ce cărţi sunt în atenţia cititorilor...

Stumblecard

Everything

Prin furtuna de melodii aflată la mine în calculator am găsit această frumoasă baladă a lui Michael Bublé, de care mă bucur de fiecare dată când o aud. Minunat...

 

Michael Bublé - Everything

You're a falling star, You're the get away car.
You're the line in the sand when I go too far.
You're the swimming pool, on an August day.
And you're the perfect thing to say.
And you play it coy, but it's kinda cute.
Ah, When you smile at me you know exactly what you do.
Baby don't pretend, that you don't know it's true.
Cause you can see it when I look at you.
[Chorus:]
And in this crazy life, and through these crazy times
It's you, it's you, You make me sing.
You're every line, you're every word, you're everything.
You're a carousel, you're a wishing well,
And you light me up, when you ring my bell.
You're a mystery, you're from outer space,
You're every minute of my everyday.
And I can't believe, uh that I'm your man,
And I get to kiss you baby just because I can.
Whatever comes our way, ah we'll see it through,
And you know that's what our love can do.
[Chorus:]
And in this crazy life, and through these crazy times
It's you, it's you, You make me sing
You're every line, you're every word, you're everything.
So, La, La, La, La, La, La, La
So, La, La, La, La, La, La, La
[Chorus:]
And in this crazy life, and through these crazy times
It's you, it's you, You make me sing.
You're every line, you're every word, you're everything.
You're every song, and I sing along.
'Cause you're my everything.
Yeah, yeah
So, La, La, La, La, La, La, La
So, La, La, La, La, La, La, La, La, La, La, La

În ce film aş vrea să fiu

Pentru că mi se cere... am să răspund... :D Spadez mi-a trimis mai departe un tag în care sunt solicitat să spun în ce film mi-ar plăcea să fiu... după ce m-am gândit puţin mi-a venit şi răspunsul... şi probabil că mi-ar placea să fiu John Malkovich, în rolul cu acelaşi nume... motivul? Ce n-aş da să mă confrunt măcar o singură dată cu propria mea minte... :D Filmul: Being John Malkovich

The Truman Show

The Truman Show (1998) este un film în regia lui Peter Weir avându-l în rolul principal pe Jim Carrey.

All the world's a stage... cam aşa sună unul dintre sloganele filmului. Şi de faptul că toată lumea este o scenă ajunge să fie conştient în cele din urmă şi Truman Burbank, personajul interpretat de Jim Carrey, a cărui întreagă viaţă este difuzată non stop, 24 de ore din 24 la televiziune, fără ca el să fie conştient câtuşi de puţin.

Gândindu-mă puţin cred că am găsit cărei întrebări îi constituie acest film un bun răspuns... Cum ar fi să lipseşti din propria viaţă însă să fii tot timpul în viaţa celorlalţi? Ceea ce este uimitor în cadrul acestui film este reprezentat de de timpul în care Truman "joacă pe neştiute" rolul de actor în propria sa viaţă: 30 ani trecuţi de la naşterea sa, difuzată în direct la TV.

Preocupându-mă mai mult de latura filosofică a filmului m-aş referi mai mult la disperarea lui Truman atunci când ajunge să descopere că viaţa sa nu este decât un şir continuu de evenimente ce se succed de la o zi la alta. Constată astfel că lumea pare că-l priveşte tot timpul, că nevasta face reclamă chiar în faţa sa unor obiecte de uz casnic şi că din momentul în care ajunge să obiecteze asupra a ceea ce i se întâmplă, ceilalţi îl tratează într-un mod nepotrivit.

Reuşeşte în cele din urmă să evadeze în lumea reală, acolo unde îl aştepta iubirea reală, sfindând vocea dumnezeiască a regizorului şi impunându-şi dreptul de a trăi ca toţi ceilalţi oameni. Good morning, and in case I don't see ya, good afternoon, good evening, and good night!

Un film foarte bun cu o bună încărcătură morală. [Şi dacă The Truman Show ajunge la sfârşit, atunci să înceapă viaţa!]

Maniac

Nu mai conta. Aproape că nu mai ştiam ce să gândesc şi cum să-mi organizez gândurile pentru a putea totuşi gândi, considerând că e posibil ca acest lucru să nu-mi mai fie chiar la îndemână. Undeva lângă mâinile mele se aflau cele trei cărţi ce mă aşteptau calme; undeva în fundal era fereastra largă prin care pătrundeau lungi raze de lumină, prin care puteam vedea aerul distorsionat prin care se deplasau haotic miliarde de mici particule de praf cărora lumina le oferea proprietatea de a fi vizibile în acest timp clar delimitat pe care l-aş fi putut calcula în vreo problemă de fizică. Nu mai aveam gânduri. Eram eu însumi golit de un înţeles personal, era ca şi cum îmi pierdusem identitatea. Priveam cumva pierdut de jur împrejurul camerei căutând parcă un lucru dispărut, un acel ceva absolut necesar pentru a-mi regăsi liniştea. M-am ridicat însă brusc şi m-am îndreptat înspre calculator, unde am căutat parcă melodia de care aveam nevoie pentru a mă scoate din starea aceasta ciudată şi respingătoare în care mă regăseam. Bifasem opţiunea de repeat şi mă întinsesem apoi în pat, închizând ochii. Volumul era dat la tare şi sunetele începuseră deja să se arunce violent asupra timpanelor mele, însă eram pregătit să le primesc ; eram pregătit să-mi opresc lacrimile, eram pregătit să nu mai suport, să mă ridic brusc pentru a închide muzica pe care o adoram, eram pregătit să-mi iau haina pe mine şi să ies afară. Însă deocamdată trebuia să-mi suport chinul... She's a maniac, maniac on the floor / And she's dancing like she's never danced before / She's a maniac, maniac on the floor / And she's dancing like she's never danced before. Ştiam că nu am nicio explicaţie pentru toate astea... mai ştiam însă că imaginile mi se derulau violent prin faţa ochilor, că amintirile lucrau împotriva mea... Mai ştiam că aş fi privit-o mult şi bine până când aveam să ameţesc, până când eu însumi aveam să pierd în misterul paşilor ei. Nici eu nu eram mai prejos.

flash-back

de ce de ce de ce asta ar vrea să ştie dar eu nu şi nu de parcă n-aş avea speranţă să pot merge mai departe ne priveam reciproc în ochi şi ne ţineam de mână stăteam pe o bancă undeva în spatele unui bloc din vitan de ce de ce de ce cum ai ajuns la mine şi eu râdeam şi zic că cu autocarul şi zice că defapt am mers împreună dar nu gândesc eu era ca şi cum ar fi fost deja acolo am fost slab zice da asta era explicaţia am fost slab am cedat unui amărât de joc apoi îi răspund că şi ăsta este defapt un joc dar fără să rostesc cuvintele ci doar pronunţându-le în mintea mea nu nu dă-mi drumul de ce eu de ce nu tu la dracu ah ştii cum mă simt eu acum of îmi scapă trebuie să ne întoarcem la momentul potrivit aiurea ăsta este cuvântul

Dar ştiam că mai sunt multe de spus. Cuvintele nu se termină niciodată... iar aiurea este unul dintre cele mai potrivite cuvinte cu care să începi. Mă simt aiurea... Este OK. Sunt conştient că încearcă tot timpul să mă combată în idei însă asta nu ar fi o problemă... pentru că mă pot juca deasemenea şi cu ideile. Care e rolul lui Dumnezeu? E cel mai important... Însă nu-l voi lăsa pe Dumnezeu să-mi interzică propria viaţă...

Scurtă concluzie

Dialog între mine şi proful de istorie.

 

- Dar ce se întâmplă Liviu? Nu-ţi place istoria?

- Păi îmi place domn' profesor, dar... cu întrebări...

- Dar nu se poate întodeauna cu întrebări...

Linişte. Iar apoi tot profu'.

- Cu istoria e ca şi cu o fata... Degeaba îi spui c-o iubeşti dacă nu faci nimic pentru ea.

 

Da... aşa e, reconfirm concluzia. Chiar aşa e.

Nebunii au propria lor lume

Ce înseamnă că nebunii au propria lor lume? Înseamnă că alegi să fii fericit, în ciuda tuturor cauzelor care te împiedică! Înseamnă că merită să te lupţi pentru propriile-ţi gânduri şi păreri în ciuda tuturor celor care se zbat să te distrugă! Înseamnă să rămâi în picioare şi să înfunţi vântul ce stă să te doboare! Înseamnă să crezi în tine! Faptul că nebunii au propria lor lume nu înseamnă că ei se refugiază cumva din realitatea în care ceilalţi se petrec în fiecare zi; tot adevărul pe care ar trebui să-l extragem din această afirmaţie este că "lumea nebunilor" nu este altceva decât personalitatea exuberantă pe care oameni normali aleg să şi-o dezvolte. Nebunii şi lumea lor mie mi se par a fi singura cale posibilă pe care lumea actuală ar putea-o urma pentru a intra pe un făgaş natural... Lumea nebunilor nu înseamnă nici halucinaţie, nici vreun univers paralel, nici vreo altă explicaţie ştiinţifică... lumea nebunilor reprezintă curajul pe care ar trebui să-l aibă toţi oamenii, puterea de a crede în sine, insuflarea de a se recunoaşte pe sine, impulsul de a merge mai departe... de aceea nebunul mi se pare a fi supraomul lui Nietzsche, adevăratul om, cel deplin şi încadrat perfect în lumea ce i se potriveşte... Nebunii au propria lor lume? Asta nu pot să o neg. Da, nebunii au lumea pe care o văd prin intermediul ochilor lor, pe care o simt prin pipăit, pe care o simt prin gust, pe care o aud... Da, nebunii au lumea pe care o simt! Au lumea în care cred şi din care nimic nu-i poate răpi! Au lumea în care se simt bine... şi fiecare nebun are lumea lui... Ce-i face însă nebuni? Cruda ajungere la adevăr: lumea aceasta nu este făcută pentru ei. Astfel că prin luptă şi efort continuu ei reuşesc să-şi ridice din praf şi cuvinte o lume reală în care îşi revendică apartenenţa... Nebunul este omul aflat pe ultima treaptă a evoluţiei! Nebunul este omul pe care îl vezi citind, mergând la un concert de muzică clasică, teatru, cel care se aventurează într-o dezbatere... Nebunul este omul ce-ţi zâmbeşte din spatele ochelarilor aflat undeva în faţa ta în metrou... Lumea lui este şi lumea ta, doar că tu nu ţi-ai dat seama încă de asta...