Reconcilieri de sfârşit

Să tragi de timp cu disperarea cu care ai trage de viaţă. Să ştii că nimic nu se termină. Să ştii că nu laşi nimic în urmă...

Pentru că spiritul liceului îl porţi întodeauna în tine, mereu adevărat. Nu-l pierzi niciodată.

Emoţia şi lacrimile sunt calea către înţelegere. Către acceptare. Deşi mi se pare îngrizotor de greu să accept faptul că sunt nevoit să plec dintr-un loc ce-a însemnat atât de multe pentru mine, pot spune că plec împăcat. Din cele mai multe puncte de vedere.

În mod sigur nu se va sfârşi aici. În mod sigur voi face vizite mai mult decât dese. În mod sigur mă va chema.

Ciudat poate în contextul acestor patru ani, nu însă şi acum, când m-am despărţit de diriga am simţit presiunea câtorva lacrimi zgâriindu-mi interiorul ochilor. Mai mult, am simţit nevoia să o îmbrăţişez. Şi-am încercat. Să rup bariera aia afurisită ce face oamenii să creadă că mai există în ziua de azi raporturi temperate între oameni.

N-aş fi crezut niciodată că voi termina liceul; nu pentru c-ar fi existat cumva şansa să nu-l termin, dar pentru că am trăit un timp ce părea interminabil. În care, o spun fără niciun regret, am trăit tot ceea ce se putea trăi. Absolut. Fiecare sentiment. Fiecare rupere de om. Fiecare revenire la raţiune.

Acesta este motivul pentru care, mai mult decât orice, divizat la limită, spiritul liceului se află în fiecare dintre noi. Pentru totdeauna.