Discurs la sfarsitul liceului

Am crezut dintodeauna că viaţa există ca să fie trăită. Acesta a fost şi motivul pentru care am considerat că multe dintre evenimentele vieţii mele îşi au rostul lor în întreg şi că nu are niciun sens să încerc să pun la îndoială un fapt deja împlinit. Aşa se face că în urmă cu aproape patru ani priveam lista repartizării computerizate, pe care se afla în dreptul numelui meu, denumirea cumva dezolantă şi insipidă a Grupului Şcolar Industrial Octav Onicescu. Deşi acest nume ar fi trebuit să-mi inspire din prima clipă eşecul, lucrurile n-au stat tocmai aşa. Am luat întâmplările ca fiind exact aşa cum erau şi m-am prezentat, ca oricare altul asemenea mie, la deschiderea anului şcolar. Dacă era ceva ce mi se părea intimidant atunci aceasta nu era atmosfera, întrucât acea festivitate nu avea nimic deosebit faţă de ce văzusem în şcoala generală; ceea ce era diferit însă, erau oamenii. Trecusem către un alt nivel. Clasa a IX-a mă adusese cumva la stadiul clasei a V-a: eram cel mai mic om dintr-o mulţime de uriaşi.

Viaţa însă îşi are regulile ei iar una dintre ele pare a consta în capacitatea de adaptare; începutul liceului te solicită vrând-nevrând să apelezi la aceasta. Pe fiecare zi ce trecea deveneam tot mai mult un liceean: nu doar cu numele, nu doar cu vârsta, ci tot mai mult cu spiritul. Conştientizam implicaţiile faptului de a mă afla în acest liceu în care, în ciuda faptului că mi-a fost indiferent de la bun început, lucrurile păreau a se mişca destul de bine. Profesorii, atmosfera, spiritul general.

Din acele clipe am ajuns să repet nişte cuvinte oricui mă întreba: nu, eu nu am vrut în Onicescu. Am avut media 8,86 şi am vrut la matematică. Onicescu a fost a 21-a opţiune. Asta ar fi povestea... Continuarea probabil n-ar mai avea nevoie să fie relatată: n-aş mai pleca de aici cu niciun preţ. Iată însă că timpul ajunge să facă preţul; să facă în aşa fel încât toată voinţa noastră să nu mai aibă nicio valoare... trebuie să plecăm, să ne strângem pentru ultima dată hârtiile, să ne strigăm prezenţa din băncile acestui liceu al cărui spirit ne-a transformat, şi de ce să nu recunoaştem că şi noi ne-am lăsat amprenta asupra istoriei sale...

Despre ceea ce a fost şi a devenit între timp clasa a XII-a A s-ar putea scrie bineînţeles multe. Însă cum întodeauna lucrurile în viaţă par a avansa cu viteza celui mai lent, atunci aceşti întregi patru ani par şi ei a căpăta un alt sens. Iniţial, în ciuda tuturor selecţiilor care au loc, o nouă clasă de liceu nu este decât altceva decât o bizară salată preparată la întâmplare de către Providenţă. Fiecare dintre noi, prin prisma personalităţii sale, aduce o aromă aparte; unii mai picantă, alţii ceva mai sărată. Altele poate că seamănă între ele. Cu timpul însă salata se amestecă omogenizându-se. Acesta este timpul în care începe să se vorbească despre clasă ca acel grup de oameni pe care-i găseşti cu uşurinţă în sala 11, etajul 1. Faptul că unele arome au fost însă mai tari cred că ni se poate trece până la urmă cu vederea, căci în ansamblul lor condimentele se ascund între ele, le camuflează pe celealte, astfel încât gustul să rămână, de ce nu... memorabil. De ce să nu recunoaştem faptul că, în ciuda tuturor diferenţelor, noi am reuşit să convieţuim şi să alcătuim un întreg. Un tot ce semnifică totul atât pentru el cât şi pentru cei patru ani ce s-au scurs. Am ajuns între timp să ne întrebăm dacă cei pe care-i vedem în fotografiile de la începutul liceului suntem chiar noi, dacă într-adevăr transformarea a putut fi atât de puternică. Rămânem descumpăniţi în faţa adevărului că da; majoritatea celor ce suntem aici nu mai sunt cei ce-au intrat pentru prima dată pe uşile acestui liceu.

 

Întrebarea cea mai grea însă vine atunci când ne confruntăm cu ce a însemnat acest liceu pentru fiecare dintre noi; nu doar pentru mine, şi nu doar pentru un grup. Pur şi simplu pentru fiecare, pentru fiecare clasă, pentru fiecare generaţie, pentru întregile serii de absolvenţi. Bineînţeles că în acest moment a însemnat totul, dacă acest cuvânt ar putea cuprinde cu adevărat toate ideile la care mă gândesc. Au fost patru ani ce-n acelaşi timp au fost şi copilărie, şi adolescenţă, şi maturitate; în care am parcurs un drum cât se poate de important, al afirmării propriei personalităţi, şi în care am dus – mai mult sau mai puţin voit, o luptă. Aceea în care a trebuit să ne folosim propriile capacităţi pentru a putea merge mai departe. Şi pentru că orice drum îşi preia simbolistica transcederii între elemente diferite, mă interesează în acest moment conştientizarea transformării. Din punctul meu de vedere, marele pas în viaţă tocmai a fost făcut. Dacă liceul are cu adevărat un sens atunci el ar fi să-l pregătească pe tânăr pentru viaţă, ceea ce de multe ori se întâmplă. Nu o dată, în interiorul acestor ziduri, am fost nevoit să-mi susţin punctul de vedere, să conving, să pledez pentru o cauză în care credeam. Nu o dată m-am gândit la adevărata valoare a fiinţei umane, într-o lume în care grija fiecaruia este să se individualizeze, să o ia pe un drum propriu.

Mi-ar fi părut cu adevărat rău să nu am ocazia să spun aceste cuvinte. Să nu spun că am asistat la transformarea liceului în timp ce eu însumi mergeam aproape orbeşte înspre un punct din viitor ce mi se pare astăzi îngrozitor de aproape, punct în care eu – omul – are să se ridice şi să-şi laude rădăcinile. Am intrat în acest liceu cu gândul straniu, chiar dacă nu şi revoltător, că voi urma un grup şcolar industrial. Probabil că-n puţin trecut peste o lună de zile de acum încolo voi ţine în mâini o diplomă pe care voi fi numit absolvent al unui colegiu naţional. În mintea mea e aceeaşi idee: eu, copilul, ajunge să plece acum eu, aşa cum spuneam mai înainte, omul mare. Şi nu doar atât; gândindu-mă şi mai bine conştientizez un fapt de o mare importanţă: că în comparaţie cu multe alte licee, Onicescu are o viaţă a sa. O viaţă de cele mai multe ori haotică însă în care fiecare element îşi duce la îndeplinire sarcina pe care ar fi avut-o. În timp ce multe alte licee construiesc enciclopedii, noi construim personalităţi; oameni. Pentru că în ciuda bagajului de cunoştinţe câştigat, nu asta voi avea în minte peste zece ani când mă voi întoarce din nou în postură de elev comemorant. Şi sunt convins că mulţi din cei ce pleacă vor avea de spus întodeauna un cuvânt de bine despre acest liceu. Pentru că defapt cu toţii suntem nişte produse, produse ale aceleiaşi mărci. Absolvenţi de Onicescu. (E ca şi cum ai spune Salam de Sibiu, nu-i aşa?) O marcă ce instigă permanent la calitate, modernitate, competenţă şi câte şi mai câte, mult mai mult decât bruta acumulare de informaţii, căreia m-am opus dintodeauna. Peste ani, când vom veni să ne etalăm realizările, mai mult ca sigur că ne vom mândri cu profesorii pe care i-am avut , cu liceul în care am învăţat şi indubitabil, cu spiritul acestuia. Atunci vom fi în stare să recunoaştem în noi sâmburele deja crescut a ceea ce-am sădit astăzi: un alt om.