Showing posts with label events. Show all posts
Showing posts with label events. Show all posts

Friday, January 22, 2010

Cum mi-a purtat concertul Urma noroc la examen

urma Aproape nici nu mă mai miră ritmul în care se succed lucrurile în viaţa mea, viteza pe care o capătă uneori şi haosul în care se succede totul. Ei bine, văzând cu ochi lacomi un concurs pe Twitter organizat de iConcert, m-am băgat repede să particip şi eu fără să mă gândesc măcar în ce zi va fi concertul, dacă n-am altă treabă sau alte asemenea lucruri. De fapt nu luasem nicio clipă în seamă posibilitatea că aş putea să câştig. Asta până când, întors acasă, am găsit mesajul care anunţa faptul că am câştigat o invitaţie la concertul Urma ce urma să aibă loc în Silver Church. Toate bune şi frumoase până în clipa în care a trebuit să mă uit şi la ziua în care urma să aibă loc: 21 ianuarie, adică fix ziua imediat următoare. N-ar fi fost nicio problemă dacă pe calendarul meu n-ar fi stat scris şi altceva privitor la dimineaţa zilei de 22 ianuarie: examen mecanică! Deci da! Câştig şi eu o dată în viaţă bilet la un concert şi e fix în noaptea dinaintea examenului! Ca să nu mai zic că şi alte persoane dispuse să meargă cu mine erau fix în aceeaşi situaţie. Însă asta nu m-a oprit să nu merg! Astfel că seara dinaintea examenului meu la mecanică m-a găsit la concertul Urma, primul dealtfel în care îi văd şi-n care îi ascult live. Şi chiar dacă Ionuca (căreia îi mulţumesc frumos că m-a primit să stau împreună cu ea şi prietenul ei) tot susţine că tipa nou-venită în trupă face melodiile vechi să sune prost, mie tot mi-au plăcut întru totul şi-am rămas plăcut impresionat de acest exemplu de alternativ românesc care nu doar că e bun, dar care e mişto şi live. Aşa cum mi-am arătat încă de mai demult, un punct esenţial pentru mine îl constituie şi publicul pentru a simţi un concert la adevărata sa valoare. Aici ar trebui să zic că trupa a fost mult mai bună decât publicul, care nu m-a impresionat cu nimic. După concert am ajuns acasă la 1:30 dimineaţa, asta în condiţiile în care la 7:00 trebuia să mă trezesc pentru examen, examen la care, apropo, am luat 10. Se poate până la urmă să te bucuri şi de un concert mişto, să fii şi presat de timp şi de oboseală şi să şi reuşeşti să-ţi strângi energia pentru a face ceva bun, asta dacă nu te bazezi să înveţi în dimineaţa de dinainte.

Monday, January 11, 2010

Când timpul te prinde din urmă

CAM_068823 Unele persoane se nasc ca să fie exact cine sunt în timp ce altele duc o luptă continuă toată viaţa pentru a ajunge înspre nivelul unei persoane care nu vor putea fi niciodată. E o chestiune care are prea puţin legătură cu noi, oamenii de rând, şi căreia ne supunem fără să putem face altceva. Am susţinut mereu că nu cred în horoscop, asta în sensul că nu voi crede niciodată în predicţiile referitoare la viitorul apropiat şi alte lucruri asemănătoare. Cu toate astea cred totuşi că purtăm cu noi anumite trăsături care au legătură cu circumstanţele naşterii, cu momentul în care deschidem ochii şi luăm contact cu toată îmbinarea asta de dimensiuni distincte în care coexistăm şi-n care ne expunem fericirea şi tristeţea, râsetele şi tăcerea. Aş spune aşadar că m-am născut sub semnul capricornului, aproape de miezul nopţii, la cumpăna dintre zece şi unsprezece ianuarie 1989. S-au schimbat multe de atunci, suficient de multe încât să pot remarca şi eu anumite diferenţe. Am crescut de-a lungul timpului cu gume Turbo şi Saray cumpărate cu hârtii de 1000 de lei ce-aveau imprimat chipul lui Mihai Eminescu, am crescut cu emoţia coroniţelor care mi se puneau pe cap atunci când luam premiu, şi cu troienele prin care mă duceam la şcoală într-un mic sat de câmpie. Foarte aproape de momentul în care scriu cuvintele astea mă pândeşte însă un timp nervos, un timp care poartă numele vârstei de douăzeci şi unu de ani. O nimica toată. Lucrul pe care vreau să pun însă accent constă în zodia pe care am pomenit-o mai devreme, cel mai bun lucru pe care l-am primit de când m-am născut, cheia unui eu exact aşa cum mi-ar fi trebuit, un eu care să convieţuiască cu mine, care să respire aceleaşi gânduri şi aceleaşi cuvinte. Se spune despre capricorni că sunt ambiţioşi şi cu mare putere de muncă, dar şi materialişti, că-şi urmează cu orice preţ ţelurile şi că dacă au ceva de demonstrat, în primul rând trebuie să-şi demonstreze lor înşişi. Da, mi se pare adevărată şi faza prin care se spune că nu este una din cele mai sociabile zodii, că nu ştie să se comporte în societate şi cum să-i raporteze pe ceilalţi la sine. În cazul meu probabil că o influenţă exterioară acestei zodii mă face să-mi centrez atenţia şi asupra celorlalţi deşi recunosc că nu ştiu să socializez aşa cum ar trebui, mulţumindu-mă mai degrabă să-mi continui drumul de unul singur decât să port incapacitatea de a socializa cu cei din jurul meu. S-ar mai zice că duc până la capăt lucrurile în care se bagă deşi şi în cazul ăsta s-ar zice că n-am fost exact modelul de capricorn pe care-l arată cărţile. Mie însă nu mi s-a părut că renunţând la un lucru am căzut într-un eşec, ci că pur şi simplu a lua o decizie la un moment dat e mai bine decât să nu o iei deloc. Da, suntem responsabili şi ne asumăm consecinţele faptelor noastre crezând că asta e singura cale pentru a trece mai departe de un obstacol. Cică suntem de obicei independenţi şi avem un caracter puternic, şi poate tocmai de aceea urăsc cu desăvârşire perioadele în care trebuie să depind în vreun fel sau altul de ceva sau cineva. Total opus felului în care par eu a fi, se spune despre capricorni că sunt cât se poate de serioşi, rigizi, că au nevoie din când în când de o relaxare. Poate că sunt şi aşa, poate că tot amalgamul ăsta din mine ascunde multe chestii greu de descoperit toate odată.

Unii au norocul să se nască în ziua care trebuie iar eu cred că sunt unul dintre aceştia. Pare de data asta, bineînţeles, o lipsă de modestie şi poate c-ar fi dacă n-aş şti să apreciez toate lucrurile bune pe care le am. Plus că uneori am impresia că mulţi din oamenii mişto de pe lumea asta s-au strâns în viaţa mea şi-au trebuit să se întâlnească cu mine: oameni de la care am avut multe de învăţat, oameni care mi-au arătat un drum, care m-au îndrumat să fac lucrurile în maniera în care să-mi fie uşor şi să-mi meargă bine, chit că poate nu i-am urmat cu exactitate. Sunt un capricorn norocos, născut într-o zi norocoasă, născut să fiu eu întru totul, să ştiu să mă percep pe mine aşa cum ar trebui şi să văd mereu drumul pe care trebuie să merg. M-am născut să cunosc oamenii care au lăsat o urmă puternică în viaţa mea chiar dacă n-a fost atât de evident la momentul acela: învăţătoarea din clasa a III-a, diriginta din gimnaziu, directoarea din liceu, primul şef cu acte în regulă. Nu e o fatalitate că noi, capricornii, ştim să ne facem modele din persoane puternice şi să încercăm tot timpul să le egalăm, nu e nicio mirare că ajungem să ne acceptăm supunerea doar pentru că tindem neîncetat la un rol de conducător. M-am născut de fapt fără nicio menire, şi asta în ciuda faptului că trăiesc neîncetat senzaţia că la un moment dat voi schimba lumea. Fie ea şi o lume minusculă, redusă aproape la nimic, o lume care să-mi aparţină şi căreia să-i aparţin. Unii se nasc să umple goluri, alţii – ca mine – se nasc să poarte golurile după ei. Nu e nimic rău în asta, mai ales când poţi gestiona asta foarte bine, când te poţi strecura printre oamenii de pe stradă fără să laşi acea senzaţie stranie să pună stăpânire pe tine. M-am născut să fiu capricorn iar ideea asta îmi place la nebunie; m-am născut să mă caţăr atât prin pietrele de munte cât şi prin viaţă, m-am născut să duc un ritm alert şi să încerc mereu să ajung primul chiar dacă pot foarte bine să mă mulţumesc şi cu un loc mai în spate. M-am născut să fiu fericit într-un fel sau altul dar să tind mereu la nişte lucruri pe lungimea de undă a cărora nu voi putea fi niciodată. Chiar îmi pare rău dacă uneori chiar nu-mi dau seama când întrec măsura, sau în partea total opusă: când sunt prea indiferent, îndepărtând astfel persoane cărora n-ar trebui să le fac asta. Nu sunt totuşi o persoană ideală şi nici n-am încercat vreodată să fiu iar atunci când am considerat că nu pot duce până la capăt un lucru foarte important am preferat să nu mă bag în el. Despre alte lucruri la care am renunţat se pot spune alte poveşti la care n-am să mai fac referire acum.

La douăzeci şi unu de ani ştii că este cazul să-ţi faci o anumită ordine în viaţă, să iei anumite decizii, să fii mai deschis faţă de adevărurile importante, ştii că nu mai este cazul să iei lucrurile atât de personal chiar dacă acel capricorn pe care-l porţi în tine te îndeamnă să fii egoist. Am multe gânduri în clipa asta şi o mulţime de posibilităţi care pornesc de aici. Nu ştiu încă exact cât de repede trebuie să fac anumite lucruri sau cât să mai aştept pentru ele, port în continuare o teamă stranie dar şi un curaj personal pe care de asemenea nu mi-l explic. Fix acum trei ani de zile primeam un cadou foarte frumos: un tort supriză din partea colegilor de clasă. Mi-am promis că nu voi mai scrie despre asta dar îmi încalc promisiunea cu bună ştiinţă: fix în urmă cu doi ani mi-am petrecut ziua consumând un cadou pe care mi se pare că doar eu ştiu să-l preţuiesc: bucurându-mă de timp. Mi s-a oferit timp, mi s-a oferit drept cadou ziua mea de naştere, şi chiar dacă am stricat-o până la sfârşit, tot a fost în regulă. Ceva mai târziu am scris asta:

braţele tăcerii tale

tu parcă trăieşti la graniţa cu lumea
ascuns printr-un punct izolat al universului
la câteva galaxii depărtare
şi mi se pare că tu nu trăieşti ca şi noi
cu aceleaşi chinuri, cu aceleaşi speranţe,
şi cu aglomeraţia din autobuze,
cu ploaia de septembrie, cu planurile de viitor...
tu eşti copil încă, iar eu mult prea grăbit,
eu vreau să cumpăr fericire din supermarket,
tu să te joci toată ziua...

în braţele mele se încurcă neliniştea.
din gândurile mele se ridică pânze de păianjen
peste străzile ude.
o singură dată, o singură dată,
nu ştiu ce s-a întâmplat cu tine atunci,
nu ştiu dacă meritam,
m-ai sărutat pe obraz

pentru că ai vrut

şi mi-a rămas în minte
aşa cum rămân exploziile nucleare,
accidentul de la cernobîl de exemplu,
ca un tatuaj permanent, dureros, viu,
crescând neîncetat
şi pentru asta te-am iubit
şi pentru asta m-am teleportat prin cuvinte
către tine, tot către tine,
când m-ai chemat.

eşti rece. ai sufletul de copil
şi-o frică de întuneric
în care şi eu m-am scufundat cândva
şi din care am sorbit
până m-am trezit în vis,
în cealaltă viaţă
în care toate locurile prin care merg
sunt braţe ale tăcerii tale...

În urmă cu un an m-am bucurat de ziua mea aşa cum n-o mai făcusem până atunci: trăind-o cu adevărat şi bucurându-mă de cei din jurul meu. M-am bucurat de o dedicaţie pe o carte şi-am declarat cartea ca fiind cea mai valoroasă din biblioteca mea, şi toate astea în ciuda faptului că m-am încăpăţânat să nu mai cred în cuvinte aruncate pe o hârtie, cuvinte pe care vârsta de douăzeci de ani mi-a arătat că fără să se şi împlinească nu au valoare. De azi încolo, la fel ca şi până acum, nu aştept nimic. Nu aştept fericirea şi nici împlinirea de niciun fel chiar dacă mi-ar fi mai bine cu ele. Între timp am crescut, de azi înainte adaug un unu la numărul cu care mă prezentam până acum. De azi înainte n-am să fiu un altul dar am să fiu un acelaşi care merge înspre mai bine. Cu sau fără goluri, cu sau fără împliniri, cu sau fără priviri înapoi.

Astăzi însă am datoria să le mulţumesc tuturor celor cărora le-a păsat într-o oarecare măsură de mine, celor care au avut încredere în mine, celor care au o speranţă în mine. Mi-aş dori să înşir nişte nume dar de teamă să nu uit vreunul aleg să nu o fac. Să le mulţumesc c-am ajuns la douăzeci şi unu de ani în felul în care am ajuns, exact aşa cum trebuie pentru a fi fericit cu mine însumi. Asta e una din marile lecţii pe care trebuie să le înveţi.

Wednesday, December 09, 2009

Povestitorii de la şosea: Filip şi Matei Florian

După ce am citit Băiuțeii nu cred că ar fi existat vreo șansă să ratez evenimentul ce-a avut loc aseară la Clubul Ţăranului, şi anume prezenţa şi lectura publică a celor doi fraţi Florian. Ziua era deja însemnată în calendarul meu de pe perete, era „rezervată”. Am ajuns la locul faptei cu vreo jumătate de oră înainte de momentul începerii, pe când Ionuca, Oompa şi... hm, fuck, nu reuşesc niciodată să fiu atent când mi se prezintă cineva, aşadar când ele trei ocupaseră deja o masă şi-au fost drăguţe să mă adopte în rândul lor. Şi nici n-am simţit cum a trecut timpul în care eu mi-am mâncat plăcinta cu mere iar Ionuca şi-a prezentat tuturor cartea primită cadou de la Oompa că deja în faţa noastră se aprinseseră luminile pe chipurile lui Matei şi Filip Florian, şi pe al lui Marius Chivu, prezent acolo pe post de moderator.

Prima dată a citit Matei din ultimul său roman, Şi Hams şi Regretel, un fragment destul de lung dar şi interesant, un fragment cu oameni cocoţaţi în copac şi cu pitici care tolerează fumatul şi cu alţi pitici pe care-i enervează şireturile, şi tot aşa până când dintr-un fragment ţi-ai putut face o impresie asupra a ceea ce s-ar afla oarecum în carte şi că s-ar putea să-ţi placă dacă te vei apuca să o citeşti. Fragmentul citit însă de Filip, din Zilele regelui, mi-a cam dat de înţeles că fără a citi tot romanul nu mă pot bucura de textul citit. Implicaţii istorice, detalii de epocă, poveste impregnată cu amănunte (aşa cum de altfel găsesc acum şi în Degete mici), sunt elemente care încetinesc şi perturbă într-o oarecare măsura posibilitatea de a savura textul. Despre oamenii Filip şi Matei Florian se poate vedea însă mai departe că ştiu cum să se joace cu viaţa şi cu scriitura. În dialogul purtat după lectură au vorbit despre necesităţile scrisului (cu accent pe nevoia de a părăsi Bucureştiul), despre proasta/inexistenta susţinere a proiectelor literare din partea statului (prin organizarea unor burse de scris), despre cum coincidenţele sunt atât de bătătoare la ochi (povestea lui Filip legată de tehniciana de la radio), pe alocuri despre satul românesc, despre „mama” şi reacţiile ei la lectura Băiuţeilor, despre comunism şi despre obsesii care se regăsesc (şi se vor mai regăsi) în textele lor. A fost o seară foarte frumoasă, aşa cum mi-aş dori să am cât mai des parte, petrecută în compania unor oameni care te fac să zâmbeşti şi care-ţi dau ciocolată, şi care-ţi spun poveşti...

Întâmplător am dat acolo şi peste Irina (sau ea a dat peste mine), înconjurată de un grup din care aveam să observ că făcea parte şi Mircea (cel care NU a căzut de la balcon), care întreaga seară s-a învârtit în toate direcţiile făcând fotografii. Mircea – fratele fraţilor Florian. Şi-am sfârşit cu toţii la o masă de la McDonald’s în Romană. Lui Mircea îi puteţi vedea (şi aprecia) fotografiile luni, 14 decembrie 2009, tot la Clubul Ţăranului, undeva în jur de ora 18. Printre altele puteţi arunca o privire şi pe situl lui: Mircea Struţeanu.

Saturday, December 05, 2009

Automatic Lover

JayJay Johanson jay jay2Totul a început de fapt de la o singură melodie. A fost prima pe care am auzit-o, prima care s-a strecurat tiptil printre şănţuleţele creierului meu şi care şi-a făcut cuib acolo, şi care stă stă bine mersi şi astăzi, şi care a făcut chiar şi pui… Numele ei este Suffering. Nu-l cunoşteam pe atunci pe domnul care o cântă, nu ştiam nimic nici despre melodie şi nici despre el, mă trezisem brusc dintr-un somn în care astfel de lucruri nu existau, m-am trezit văzând cum o voce fermecătoare reuşeşte să descrie atât de blând ceea ce uneori simţeam chiar eu. Asta se întâmpla acum vreo câţiva ani… Între timp am început să mă regăsesc în alte melodii, care mai de care, dar n-am îndrăznit niciodată să întorc spatele acelei voci care mă adâncea în mine însumi, care mă calma şi mă stabiliza în anumite momente.

Am trecut astfel de Suffering printr-o serie de melodii obsesive, care pun stăpânire pe tine, care nu-ţi mai permit să ieşi pe stradă fără a percepe realitatea într-un fel aparte, interiorizând-o. Am trecut prin Alone again, Far away, Colder (I want you no more), Far away, Humiliation, Whispering words, Rescue me now, It hurts me so, Lychee, I guess I’m just a fool, The sly seducer, Even in the darkest hour, I fantasize of you, 100000 years. Şi după ce le asculţi pe repeat mult şi bine ajungi la inevitabila concluzie că tipul ăsta cântă de fapt pentru şi despre tine, că o face atât de bine şi atât de direct, că îţi găseşte un loc în lumea în care te învârţi. Numele lui este Jay-Jay Johanson. Este numit în metafore “cavalerul melancolic suedez” iar aspectul lui aduce cumva a un înger decăzut, pierdut pe pământ, cu părul blond şi ochii pătrunzători. Aseară am avut ocazia să-l privesc cântând live unui grup nu foarte mare de oameni la The Ark, un spaţiu de evenimente deschis în clădirea fostei burse de mărfuri. Îl aşteptasem de demult, îmi dădusem întâlnire cu el pe doi octombrie pentru ca apoi să se contramandeze pentru această zi de patru decembrie. L-am aşteptat încă de când l-am auzit prima dată, am aşteptam să-l văd încă de când m-am îndrăgostit de muzica lui. Am ajuns acolo cu mult înainte să înceapă concertul propriu-zis, pe când încă nu era nimeni decât organizatorii şi, la o masă, un bărbat blond-cărunt cu un păr prins în coadă – pe care l-am identificat fiind chiar Jay-Jay, alături de un tânăr (tot blond) pe care l-am văzut apoi acompaniindu-l la clape. Aş fi putut să mă duc de atunci să-i iau un autograf, să-i spun cât de mult îmi place, şi câte şi mai câte… Probabil însă că firea mea îmi permite mai mult să stau să-l privesc în neştire decât să mă bag aşa în seamă.

Când am simţit că se apropie momentul de începere m-am apropiat de scena joasă şi m-am lăsat pe jos sprijindu-mă de un stâlp de beton chiar lângă colţul din stânga al scenei. Ulterior a poposit lângă mine (tot pe jos) şi Marius Chivu, pe care îl remarcasem de mai înainte printre mulţimea de oameni ce parcă devenea tot mai numeroasă. Şi aşa s-a ajuns la momentul în care, strecurându-se printre oamenii concentraţi deja în jurul scenei, apare uşor şi urcă până în dreptul microfonului, acolo unde îşi începe incursiunea prin drumurile prăpăstioase ale melancoliei. Şi a început atât de bine, cum nu se putea mai bine, şi-a lăsat corzile vocale să arunce în aer cuvintele de la Alone again, atât de frumoase şi apăsătoare, şi mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că la concertele de suflet prima melodie îmi este dedicată. Şi a continuat (în ordine aleatoare) cu Far away, She doesn’t live here anymore, Believe in us, Escape, Liar, The girl I love is gone, Humiliation, Skeletal, My mother’s grave, Broken nose, On the radio, She’s mine but I’m not hers, So tell the girls that I am back in town, <Milan, Madrid, Chicago, Paris>. A convenit cu noi să nu ţipăm după el atunci când va decide să plece pentru că va cânta mai mult din prima şi nu va reveni la bis (ca să nu treacă prin mulţime şi să se urce cu liftul “în culise” pentru ca apoi să se întoarcă la fel). A fost galant mulţumind după fiecare set de aplauze; a arătat că muzica în primul rând se trăieşte iar abia mai apoi se cântă sau se ascultă. Mi-a plăcut că pe toată durata interpretării a băut whisky şi uneori apă, în timp ce băiatul blond de la clape a refuzat apa cu desăvârşire şi a mai cerut bere chiar şi după ce le-a terminat pe primele.

Aş vrea să vorbesc totuşi şi despre nişte chestiuni legate de atmosferă. În primul rând ţin să precizez că-mi plac mult mai mult concertele desfăşurate în spaţii închise, într-un perimetru redus, în care se stabileşte un fel de intimitate între artist şi public, o legătură specială pentru cât ţine concertul. Am experimentat asta la IAMX, şi într-un fel cu totul aparte (pe un cu totul alt gen de concert/muzică), la Dub FX. Spaţiul de la The Ark a fost potrivit cât să stabilească acea legătură şi să o menţină tot timpul concertului. Mi-a plăcut apoi într-o mare măsură şi publicul, genul de public coborât parcă dintr-o altă realitate, oameni pe care-i găseşti deosebiţi doar prin felul în care arată şi prin care se îmbracă, genul de oameni pe care mi i-aş dori tot timpul în jurul meu. Am aşa gândul ciudat că unde sunt toţi oamenii ăştia frumoşi şi boemi, unde se ascund ei în timpul zilei în Bucureştiul ăsta care ne înghite pe toţi?

Aşadar am mai bifat un concert pentru suflet, un concert aşteptat şi savurat pe deplin. Până când să mai pot spera să-l văd din nou, mă scufund iarăşi în muzica lui Jay-Jay auzită prin boxele calculatorului…

Jay-Jay Johanson, The Ark, 04 decembrie 2009

Thursday, December 03, 2009

O bookătărie pentru copii mici şi mari (şi alte lucruri frumoase)

image Cred că nu se mai miră nimeni dacă mă pun să-mi declar acum, o dată din multele dăţi când o fac, ataşamentul deschis faţă de nişte licori seducătoare precum ceaiul sau cafeaua, sau faţă de acele obiecte misterioase pe care le numim cărţi şi de ceea ce se află în ele, fascinantele cuvinte, sau cuprinzându-le pe toate într-un singur loc, îngrămădindu-le într-un singur cuvânt expansibil şi mobil, nu cred că mai surprind pe nimeni când spun că-mi plac foarte mult oamenii, oamenii în general dar mai ales cei care ştiu să-ţi zâmbească, şi cei care spun mereu chestii interesante dar şi cei care nu ştiu ce să spună, cei care te fac să râzi dar şi cei care au nevoie de cineva care să-i facă să râdă. Pentru că indiferent cât de bun ar fi un ceai sau cât de mult ai fi în stare să te bucuri singur de o cafea, ele sunt mult mai bune atunci îţi imparţi acest timp împreună cu nişte persoane.

Am fost ieri seară (02.12.2009) la Institutul Francez pentru a participa la lansarea unei cărţi colective de poveşti pentru copii, ba chiar mai mult, a unei cărţi ilustrate ce conţine poveşti colective pentru copii. Înaintea lansării le-am întâlnit la locul cu pricina pe Ionuca şi pe Oompa, ce poposiseră deja la una din mesele ceainăriei (ramură a Cărtureştiului, din interiorul Institutului). Am savurat împreună ciocolata caldă (ele) şi acel deliciu de cafea, da, nu e o metaforă – chiar aşa se numea… cafeaua, chiar aşa i-am cerut zâmbind tipului care ne servea. Apropo, da, chiar a fost foarte bun şi-l recomand cu plăcere dacă ajungeţi prin zonă, asta dacă va place cafeaua şi nu vă displace alcoolul (conţine din plin) şi nu vă deranjează ideea că veţi bea ceva mai mic decât o ciocolată caldă dar la un preţ ceva mai mare. Revenind… După ce ne-am băut ciocolatele şi cafeaua ne-am aşezat frumuşel pentru a asista la lansare. Lansare care, aşa cum am văzut, era mai mult un cerc restrând de oameni care au participat la realizarea cărţii, scriitori, ilustratori, oameni-cu-idei :). Cartea în sine e un produs interesant cuprinzând textele unor autori de renume şi nu numai (Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Simona Popescu, Doina Ruşti) şi ilustraţiile realizate de oameni talentaţi de la Clubul Ilustratorilor Români. Mai departe nu ştiu în ce măsură oamenii ăştia chiar au făcut o carte pentru copii, nu ştiu dacă n-au lucrat mai mult la ideea de a face o carte pentru copii, o carte inedită, frumos ilustrată, o carte de colecţie… Cel puţin cam asta a fost impresia mea… După ce voi citi cartea voi şti mai bine dacă un copil de cinci ani va putea să se bucure de text aşa cum se poate bucura de ilustraţii.

PS: Înainte să ajung la Institut am poposit vreo jumătate de oră în Parcul Ioanid, unde mi-am găsit locul sub un felinar şi unde am citit fericit. Parcul e minunat seara într-o toamnă târzie când vântul scutură frunzele uscate şi când încă nu e prea frig pentru a sta pe bancă, şi de ce nu… când un biet căţel maidanez îşi exprimă afecţiunea plimbându-se alături de o femeie ce şi-a scos bebeluşul la aerul serii.

PS2: Cartea cu pricina se numeşte Bookătăria de texte şi imagini, şi aşa cum aţi dedus până acum, NU este o carte de bucate ;))

Wednesday, November 25, 2009

Salman Rushdie (sau cum să ajungi de partea cealaltă)

137078_1 Despre venirea scriitorului Salman Rushdie în România citisem în urmă cu aproximativ o lună. Între timp apăruse şi un banner mare pe siteul Polirom, ceea ce avea puterea să-mi spulbere orice dubiu cum că lucrul ăsta ar putea totuşi să nu se întâmple. Iată însă că până la urmă a venit pentru a lua parte la o serie de evenimente organizate de editura Polirom. Am reuşit să ajung şi eu la lectura publică de la Teatrul Odeon, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc foarte foarte frumos Ionucăi şi implicit lui Vasile Ernu pentru biletele pe baza cărora s-a făcut intrarea. Intrare ce mi-a dovedit că şi România se pot organiza nişte lucruri care să tindă către un profesionalism exemplar, bineînţeles în măsura posibilităţilor. Imediat după ce-am trecut de uşile de la intrare m-am văzut aflat în faţa unui punct de verificare în genul celor de la aeroporturi, cu aparate de detectare a metalelor şi tot tacâmul. Mi-am pus şi eu frumuşel rucsacul, geaca şi telefonul mobil şi am asistat oarecum uimit la toata manifestarea aia de forţe din faţa ochilor mei. Cel însărcinat cu controlul meu m-a informat politicos că va trebui să se uite în rucsacul meu, i-am spus că e în regulă pentru ca mai apoi să-mi dau seama că aveam în el şi briceagul primit de la colegii de muncă, pe care îl port tot timpul cu mine. I-am spus asta şi n-a fost nicio problemă, l-au pus într-o punguţă pe care se afla un număr şi mi s-a dat şi un bileţel cu acelaşi număr, cu care mi-am putut ridica fără probleme briceagul la sfârşitul întregului eveniment. Nu m-a deranjat deloc toată chestia asta, ba chiar am apreciat că unii chiar îşi fac meseria cum trebuie. După treaba cu briceagul domnul-însărcinat-cu-verificarea-mea mi-a luat la controlat geaca. Nu a scos ce aveam prin buzunare dar a pipăit totul cu lux de amănunte; m-a distrat momentul în care l-am văzut revenind de câteva ori către buzunarele principale (cele în care îţi bagi mâinile când ţi-e frig – nu ştiu cum să le spun altfel) şi până la urmă mi-a spus intrigat că am nişte chestii mici şi rotunde (:D). M-a bufnit râsul instanteneu şi i-am spus că am nişte castane (:D) dar când l-am întrebat dacă vrea să le scot mi-a zis că nu, că a înţeles. Fie :). Am trecut apoi prin dreptul detectorului de metale, după un alt nene dornic să-şi facă meseria cum trebuie m-a luat la un pipăit straşnit şi la încă o scanare pentru metale. După ce s-a convins că-s “curat” m-a îndemnat să-mi ridic lucrurile şi m-a redat condiţiei mele de om liber şi fără năzuinţe de a face rău unui scriitor precum Rushdie.

După ce ne-am aşezat cu toţii pe scaune se părea că ne apropiam de momentul culminant al serii. N-am să spun nimic de Florin Iaru, care totuşi s-a chinuit în măsura posibilităţilor lui să creeze puţină atmosferă. După apariţia pe scenă a lui Salman Rushdie lucrurile  au părut a-şi căpăta forma ideală şi chiar ni s-au depăşit nişte aşteptări. Rushdie e de departe un om cu mult umor, destins şi cu un aer cât se poate de uman încât ajungi să te miri dacă cel din faţa ta e chiar scriitorul pe capul căruia s-a pus o pedeapsă capitală. Se pare că astfel de evenimente nu i-au umbrit viaţa ci l-au ghidat mai departe cu voinţă şi curaj. A citit destul de mult din ultimul roman (The Enchantress of Florence) şi s-a dovedit că ştie să-şi promoveze cărţile, că are o lectură expresivă şi captivantă care nu-ţi permit să-ţi iei gândurile la plimbare. A răspuns şi la întrebările venite din public, a mai făcut şi diferite comentarii pe baza fragmentelor citite, astfel că seara şi evenimentul au fost cu adevărat complete.

A fost cu adevărat o iniţiativă de toată lauda a editurii Polirom, un eveniment care a ieşit foarte bine şi care ne-a arătat că şi marii scriitori nu-s atât de departe pe cât ne închipuim, că în momentul în care trec şi ei înspre a se deschide unor ţări precum România (unde încă mai există prejudecăţi că scriitori sunt altfel de oameni)… Salman Rushdie ne-a dovedit că se poate şi aşa, că te poţi arăta ca fiind un om ca oricare altul.

Cea a scris Ionuca

Sunday, October 04, 2009

IAMX

IAMX_1 Înainte de începe propriu-zis subiectul acestui post cred că este mai bine să precizez puţin şi cauzele care au condus înspre scrierea lui. La începutul acestui an această înşiruire de patru litere din care se formează titlul postului nu mi-ar fi spus nimic. Între timp, mai mult sau mai puţin întâmplător, am găsit în lista de artişti similari cu trupa Placebo, chiar pe prima poziţie, acest nume aparent simplu: IAMX. Şi iată cum, după o primă ascultare au început să-mi placă. Şi după a doua, şi după a treia, şi tot aşa până când mi-au devenit cumva o obsesie. Şi în timp ce i-am ascultat m-am uitat să văd şi cine sunt şi care-i treaba de fapt cu ei. Am descoperit astfel că solistul, Chris Corner – de altfel şi liderul trupei Sneaker Pimps (care-mi erau cunoscuţi de mai înainte), a format această trupă revoltat cumva de direcţia pe pare părea că o apucă muzica şi de presiunile care se făceau asupra grupului Sneaker Pimps. Doar că de această dată scopul formării unei noi trupe a fost mai puţin acela de a creea muzică cât de a folosi muzica drept pretext pentru un spectacol live.

IAMX_by_Gregory-web_jpg_595x325_crop_upscale_q85 În clipa în care am văzut că vor concerta şi la Bucureşti am trăit o mică dezamăgire. Motivul a fost constituit de data la care a fost programat, şi anume 1 octombrie. Or, pe 1 octombrie eu mă vedeam deja la Sala Palatului delectându-mă cu vocea pătrunzătoare a Césariei Evora. Însă după ce-am asistat neputincios la lupta care se dădea în mine m-am văzut cumpărându-mi bilet la ceea ce se anunţa deja a fi “mai mult decât o trupă, un eveniment”, IAMX, nu înainte de a-i convinge şi pe cei doi Alex, prietenii care-ar fi putut aprecia genul de show la care eu momentan îndrăzneam doar să sper pe baza impresiilor pe care mi se formasem de pe YouTube. Am ajuns la Fratelli Studios, locaţia concertului, undeva în jur de opt şi jumătate, când lumea se putea număra încă lejer fără să pierzi şirul. La momentul ăsta pe scenă se afla un oarecare individ care punea muzică de la un laptop şi se juca la nişte butoane, individ pe care l-am identificat mai târziu trăgând cu urechea la cei de langă noi ca fiind DJ Marika (Marica?). Cu toate că parcă mai la început era ceva destul de interesant (am identificat remixuri după Depeche Mode şi Placebo), pe măsură ce publicul devenea tot mai nerăbdător pentru apariţia trupei anunţate, şi melodiile de pe laptopul domnului de pe scenă se avântau tot mai mult într-o sferă dubioasă de house ce n-avea deloc legătură cu ceea ce se presupunea a urma în concert. Pe de o parte unele lucruri erau subînţelese: că acest domn DJ se afla acolo pe scenă la cererea cuiva şi că ar fi fost absurd să accepte de bună voie să fie huiduit doar pentru că ar fi ales el să-şi prelungească programul cu o oră şi jumătate faţă de ora anunţată pentru începerea concertului propriu-zis. Repet, probabil problema esenţială a constat în nesincronizarea lui cu genul muzical vizat de public. Dar iată cum, undeva cam la zece şi jumătate, cum domnul ăsta îşi strânge jucăriile şi se retrage uşor lăsându-l pe inginerul de sunet să ia la puricat fiecare instrument şi microfon pentru a le verifica buna funcţionare. După ce şi acesta din urmă ţi-a terminat incursiunea pe scenă îi vedem cum se ivesc din întuneric cei patru membri ai trupei: Chris Corner, Dean Rosenzweig, Tom Marsh şi Janine Gezang, acea tipă care n-are cum să nu te uimească de la o primă vedere. Au început direct cu Bring me back a dog, moment în care trăiam încă o mică deziluzie. Cu toate că instrumentele se auzeau foarte bine, nu puteam pricepe deloc ce iese din gura lui Chris, partea de vocal mi se parea că se aude nasol rău de tot, nu ştiam ce să fac, dacă să mă mişc sau nu… Până la urmă m-am obişnuit, ba chiar au început să-mi sune bine, mai bine decât versiunile de studio, pe motiv că aici erau mult mai bine orchestrate, instrumentele având o viaţă aparte, detaşându-se de vocalul care tronează pe versiunile de album. Au urmat apoi restul de melodii, printre care The Alternative, An I for an I, You can be happy, Spit it out, Nightlife. După Kiss and Swallow au dispărut şi au lăsat un oarecare mister asupra a ceea ce va urma. Dar s-au întors pentru bis şi au venit chiar mai în forţă cu Think of England, The negative sex, Skin Vision şi President. Iar apoi liniştea în care-mi puteam auzi urechile ţiuind. Ei bine, a fost un concert de-a dreptul bestial în care am putut înţelege de ce se spune despre ei că sunt mai mult un eveniment… Spectacolul de lumini, umbrele în care chipurile lor mai pălesc uneori, tăria instrumentelor şi acusticul vocal (da, cumva am ajuns să apreciez până la urmă şi vocalul diferit “de ceea ce ştiam eu”), nebunia manifestărilor lor pe scenă, costumele şi înfăţişarea – toate la un loc construiesc atmosfera unui concert pe care nu-l voi uita atât de uşor şi pe care îl voi reaştepta mereu. Nu voi rata ocazia să-i revăd. M-am gândit însă că tot farmecul lor ar păli dacă i-aş vedea pe o scenă, în aer liber, la lumina zilei, gen cum au fost anul acesta la Sziget. Mi-ar fi plăcut totuşi un public puţin mai agitat, mai destins. În rest, pentru Chris Corner & Co., toate aplauzele şi cuvintele de bine, au fost extraordinari.

Alte fotografii: aici.

IAMX – Fratelli Studios, 1 octombrie 2009, Bucureşti, Romania

Saturday, September 12, 2009

Guano Apes

(şi puţin pe lângă)

1

Iar după festinul sufletesc pe care l-am trăit la Leonard Cohen a doua zi am căzut crunt în halucinanta stare a oscilaţiilor produse de muzica la care mă voi întoarce mereu ca un câine recunoscător, rockul. Pentru că din mediul elevat şi cult al publicului de la concertul domnului Cohen am aterizat direct în mijlocul unui festival aflat la prima lui ediţie în Bucureşti, Tuborg Green Fest. Deşi nu m-ar fi deranjat să mă fi aflat acolo şi-n prima zi pentru a-i vedea pe The Crystal Method şi pe Chicane, ţinta mea de grad înalt a fost fără doar şi poate momentul Guano Apes din cea de-a doua zi a festivalului. Am ajuns în mijlocul mulţimii chiar cu ceva timp înainte să înceapă The Herbaliser, deci i-am prins şi pe ei destul de mult din timpul prestaţiei. Eh... n-am fost eu foarte atent, am mai stat şi la interminabilele cozi de la jetoane şi bere (care bere? Ca să cumperi o bere trebuia să mai stai încă pe atât...) şi până să mă dezmeticesc ca lumea deja The Herbaliser erau pe sfârşite. Faptul că nu i-am ascultat în mod obişnuit (dar cel puţin am încercat să-mi fac o idee înainte de a ajunge la concert) nu m-a entuziasmat într-atât încât să rezonez cu sunetele ce răzbăteau de pe scenă prin toată acea învălmăşeală de lume de toate felurile. Mi-au plăcut însă ritmurile de trip-hop şi uşoara alură de fusion-jazz pe care am sesizat-o. Dar pe astea le ascult mai bine acasă atunci când vorba aceea... îmi solicit intelectul. Cu toate că ştiam sau cel puţin bănuiam ce va fi la Guano Apes, am ţinut cu toată voinţa să stăm undeva mai prin faţă aşa că ne-am găsit un loc destul de bun chiar în faţa scenei la o distanţă de aproximativ 15-20m. Dar hai să lămurim o chestie... Cu toate că nu sunt adept al pogo-ului şi nu mi-aş dori vreodată să mă trezesc vreodată în mijlocul vreunui grup care-l practică (tocmai în actul creaţiei :) )... n-am nimic împotriva lui sau a oamenilor care-l practică. N-are nicio importanţă pentru mine dacă ei sunt punkeri, anarhişti, antifa, sau orice altă denumire le-ar mai putea găsi vreo persoană cu convigeri socialo-politice destul de puternice. Vreau doar să spun că acolo, pe toată durata concertului, am fost prinşi chiar între două grupuri care mai aveau puţin şi parcă atingeau absolutul în toate aceste acţiuni de ciocniri reciproce, şi că lucrul ăsta mi-a plăcut la nebunie deşi pe alocuri tare-mi era că voi fi prins şi eu prin mijlocul vreunuia. Am scăpat până la urmă întreg şi nevătămat ( ;)) ) dovadă că astăzi îmi pot expune părerile. A fost un concert de nota 10, o dovadă clară că rockul n-a murit, că există încă trupe rock care ştiu să facă atmosferă şi să-şi cânte foarte bine muzica chiar şi live. Sandra Nasic a fost super tare din punctul de vedere al prestaţiei, aproape că ajungeai să te miri cum acea tipă ce n-arăta mai mult de 25 de ani (cu toate că ştim că are ceva mai mult, chiar trecut de 30) poate susţine un spectacol de asemenea anvergură sau că deţine asemenea capacităţi vocale. Trupa, de asemenea, fără reproş. Acum a fost timpul în care am lăsat să coboare din mine toată energia strânsă anterior, am lăsat ţipetele să-şi caute drumul înspre nicăieri, săriturile să echilibreze starea interioară, psihoza să pună stăpânire pe propriul meu trup acceptând muzica ca pe o hrană. A fost grozav de tare! Inclusiv publicul agitat, inclusiv grupurile de pogo... Am ştiut şi de ce vreau să stau în faţă, şi de ce era un concert de neratat... Mi-am redescoperit ideea de rock live, de atmosferă de concert... Aş mai trăi asta de câteva ori fără oprire fără să menţionez c-aş fi obosit câtuşi de puţin. Şi bine zicea un prieten... a fost foarte tare dar s-a terminat prea repede. Pentru concertul ăsta Guano Apes cei de la Tuborg şi Emagic şi-au primit iertarea din partea mea şi pentru nepăsarea şi atitudinea faţă de un alt eveniment peste care s-au băgat, şi pentru cozile interminabile, şi pentru tonele de praf. La urma urmei muzica face totul!

Tuborg Green Fest 2009, Ziua 2, 5 septembrie 2009, Bucureşti, România

6

9327_1222719572422_1361962971_62452  9327_1222719332416_1361962971_62452

3

Sursa foto: Metalhead şi Guano Apes Community

Sunday, September 06, 2009

Leonard Cohen

jwj-leonard-cohen-01w

Nu ştiu când anume a început legătura mea tainică şi misterioară cu Leonard Cohen, acest domn fără vârstă dar cu o putere de expresie şi de înţelegere a unor simţiri lăuntrice care l-ar egala până şi pe cel mai fin psiholog. Nu ştiu dacă m-am îndrăgostit de el, de muzica lui, de versuri sau de vocea apăsătoare din care se revarsă poezia. Ştiu doar că lumea mi s-ar părea mult prea goală şi fără sens dacă n-ar mai exista posibilitatea ca muzica acestui domn să răsune de prin vreun colţ de locuinţă sub urechea unui suflet atins de extaz şi tristeţe în acelaşi timp. Şi dacă prima dată când am avut ocazia să-l întâlnesc am ratat posibilitatea din motive total absurde, la a doua întâlnire am fost prezent în avans ocupându-mi locul cu mai bine de-o oră înainte. Trăiam unele din cele mai lungi clipe din viaţa mea, trăiam aşteptarea unui moment a cărui tensiune se strânsese zilele trecute ca o încărcătură electrică. Până în clipa în care, abia trecut de ora 20:00, îşi face apariţia exact aşa cum îl ştiam din filmuleţele de pe net, îmbrăcat la costum, cu pălărie, elegant, frumos. Are o vârstă la care unii se pregătesc să moară sau îşi aşteaptă sfârşitul spunându-le poveşti nepoţilor. El însă îşi păstrează aerul de tinereţe, naturaleţea, destinderea. Ascultasem de multe ori înainte albumul lansat cu înregistrarea concertului de la Londra de anul trecut aşa că într-o oarecare măsură ştiam la ce să mă aştept atât în ceea ce privea setlist-ul cât şi diferenţa dintre capacităţile vocale prezente pe înregistrarea de pe albumele iniţiale, şi timbrul actual al vocii care oricum nu este cu nimic mai prejos, ba dimpotrivă, mie mi se pare că vocea puţin de tot răguşită oferă un plus interpretării. A început cu Dance me to the end of love, una dintre piesele mele de suflet; nu ştiam ce să fac, mă simţeam cumva singur pe acel scaun, fără nimeni prin împrejurimi... m-a apucat un mic tremurat timp în care „mi s-a făcut pielea de găină”... nu-mi venea să cred că eram acolo şi că la câţiva metri în faţa mea se afla el... na na, na na na na... na na... Şi stăteam împietrit ascultând mai departe cum ne vesteşte viitorul sau cum ne spune că nu este vindecare pentru dragoste... Surprizia şi plăcerea mea a fost atunci când am auzit şi Lover lover lover întrucât n-a fost prezentă pe albumul live cu înregistrarea de la Londra. Mi s-a părut a fi însă şi una din melodiile care a sunat cea mai diferit faţă de versiunea de pe albumul din 1979. Mi-a plăcut însă foarte mult soloul lui Sharon Robinson de la Boogie Street, care a sunat incredibil de bine. A mers din melodie în melodie de-a lungul celor două părţi şi i-a plăcut chiar să se joace cu publicul plecând şi revenind de trei ori pentru bis. L-am văzut ţopăind pe scenă ca un copil, l-am auzit cântând ca un înger. L-am auzit mulţumind prietenilor lui, adică publicului, prezentându-şi de fiecare dată atât de frumos echipa, şi scoţându-şi pălăria pentru a mulţumi publicului. Cum să nu te bucure toate astea când mai mult de muzică şi poezie am asistat la o lecţie de conduită... A fost un spectacol minunat în urma căruia am plecat cu o învălmăşeală de sentimente pe care-mi era greu să le definesc: simţeam tristeţea faptului că s-a terminat, că nu poate să dureze la infinit, până la sfârşitul timpului. Pe de altă parte plecasem sigur mai bogat, mai bogat cu o sclipire în suflet.

Leonard Cohen – World Tour ’09, Stadionul Tineretului Iolanda Balas Soter, Bucuresti, 04 septembrie 2009

Tuesday, September 23, 2008

Cum a fost la Gianna Nannini

Aşa cum anunţam într-un post anterior ieri am ajuns la concertul Gianna Nannini ce a avut loc la Arenele Romane, în Bucureşti. Mai mult chiar, întâmplarea a făcut să meargă şi Spadez la concert aşa că ne-am întâlnit pentru a merge împreună. Eu oricum nu eram singur fiind cu mulţi alţii de la compania la care lucrez însă a fost cu atât mai tare aflând că merge şi el.

Am ajuns la puţin timp trecut de 18:30, ora anunţată pe bilet ca fiind momentul de la care se va începe intararea. Ei bine, am intrat mult mai târziu, cam pe la 19:30 când oricum nu se strânseseră foarte mulţi şi ne-am putut găsi locuri cu uşurinţă în imediata apropiere a scenei, pe partea ei dreaptă.

În cele din urmă, cam pe la 20:15, îşi fac apariţia pe scenă Gianna Nannini împreună cu trupa instrumentală. De aici încolo lucrurile sunt destul de clare: am asistat timp de două ore la un super recital de rock autentic (ceea ce nu mă aşteptam deloc) şi de prestaţie live remercabilă. Am văzut o solistă care stârneşte aplauze doar dintr-o privire şi entuziasm doar cu ajutorul unor gesturi. Muzica face apoi totul. A cântat Meravigliosa creatura, Un'Estate Italiana, Aria şi multe altele în timp ce pe fundal treceau imagini cu ea şi diverse cuvinte. A fost un concert pe cinste.

DSC00123

DSC00128

Saturday, September 13, 2008

Concert Gianna Nannini

GiannaBest

Pentru cei care nu aţi văzut încă afişul prin presă pe data de 22 septembrie 2008 va avea loc, la Arenele Romane, în Bucureşti, concertul cântăreţei italiene Gianna Nannini, pentru promovarea albumului GiannaBest.

Evenimentul este adus în România de Fiat Bravo şi are ca parteneri Impuls Leasing, Ticketpoint şi Diverta.

Ne vedem acolo. :)

Saturday, July 05, 2008

Prin urmare

Ca rezultat al activităţii din ultimele două săptămâni, iată notele de la examenele pe care le-am dat la BAC:

  • Română Oral - 10
  • Engleză Oral - 10
  • Română Scris - 8,30
  • Matematică - 8,05
  • Informatică - 8,95
  • Geografie - 9,75

Media finală: 9,17.

Sunt mulţumit de rezultat. La info dacă aş fi fost puţin atent aş fi putut să iau mai mult. In rest totul e minunat :D

Thursday, July 03, 2008

Intre timp

... am susţinut şi probele scrise la Limba şi Literatura Română, Matematică, Informatică şi Geografie. Acum aştept rezultatele de sâmbătă. Consider că în mare parte am făcut bine, doar la română mă aştept la o notă mai mică. Rămâne de văzut...

Thursday, June 26, 2008

Despre proba B

Am susţinut azi examenul oral la limba engleză. Nu mi s-a părut greu deloc, am avut la primul punct un text despre cititul în palmă şi despre prezicerea viitorului, în timp ce subiectul al II-lea a fost cel cu numărul 31, mai exact ăsta:

Do you think a disability of some kind makes a person more determined to succeed? Give arguments
to support your ideas.

A fost super bine, comisia mult mai ok decât cea de la română. N-au fost niciun fel de probleme ca să ies din sală cu nota 10. :D

Dacă proba la română urmăreşte să vadă cât de capabil eşti să înţelegi anumite concepte şi să poţi opera cu ele, proba la limba străină nu-ţi cere decât ceea ce ţi se cere şi la oră: înţelegerea textului şi dialog. Mi se pare a fi una dintre probele care chiar se mulează pe ceea ce faci la şcoală.

Wednesday, June 25, 2008

Despre proba A

În ciuda că eram programat să-mi susţin proba astăzi (24.06.2008), am stat şi o bună parte din zi şi ieri în curtea liceului trăind emoţiile celor ce intrau sau ieşeau de la examinare. Aşa se face că, potrivnic faptului că nu aveam emoţii deloc legate de subiecte sau cerinţe, am plecat acasă speriat cumva în faţa gândului că sunt la subcomisia 3, ale cărei note au variat destul de mult şi care, ca un fapt special, limitase numărul de note maxime aproape de zero.

Cu toate că ar fi trebuit să intru abia la ora 15, eu m-am prezentat incă de la 11. Asta a fost foarte ok, întrucât la ora 12 eram deja intrat în sală, cu biletul în mână. Am extras biletul cu numărul 48, ce cuprindea un fragment din Fenomenul românesc al lui Mihai Ralea. Cu toate că eram ultimul din cei trei care au intrat în sală odată cu mine ce şi-a primit subiectul, am fost şi primul ce s-a oferit să fie examinat în clipa în care s-au epuizat toţi ceilalţi prezenţi de mai dinainte în sală. Una dintre examinatoare mi-a spus că m-am grăbit, însă eu nu vedem nicidecum acest lucru. Chiar am întrabat-o că de ce să mă fi grăbit... M-am bazat în primul rând pe dialogul frontal şi pe contactul vizual, aşadar am redus pe cât posibil faptul de a citi de pe ciornă. Ştiam că nu mă prezentasem pentru a citi, ci pentru a convinge. În plus, pe timpul cât am putut să mă gândesc la subiect i-am şi observat pe ceilalţi elevi analizându-le greşelile. Am ştiu ceea ce trebuie să fac, ceea ce trebuie să spun şi consider că m-am descurcat de minune. Am ştiu atunci când am putut arăta că ştiu mult mai mult pe lângă subiect, legând celelalte informaţii de cerinţele mele. Într-un cuvânt: am impresionat, ceea ce m-a făcut fericit. Nu doar că cele două profesoare mi-au scris încântate 10 pe fişa de examen dar şi faptul că eram conştient de semnificaţia acestei note pentru mine: făcusem faţă unei întrevederi, impresionasem, arătasem calitatea. Adevăratele emoţii au venit abia afară, când ţineam hârtia în mâini şi-am început să anunţ nota primită...

Pe de altă parte, în ciuda faptului că toată lumea îmi spunea, şi ştia, că eu voi lua 10, eu mă încăpăţânam să cred că nu. Că se va întâmpla ceva care să le facă să-mi dea mai puţin. Ştiam că sunt pregătit de 10, ştiam că pot vorbi de 10, ştiam că mă pot prezenta de 10. Nu mă aşteptam însă că-l voi şi lua. Ceilalţi însă se pare c-au avut dreptate.

Examenul de Bacalaureat 2008, Proba orală la limba şi literatura română, proba a, nota 10

ps: ajuns acasă am dat un search pe google să văd şi eu cine e acest domn Mihai Ralea ce mi-a adus fericirea. Am găsit nişte citate chiar interesante:

A fi inteligent înseamnă a nu confunda punctele de vedere.

Ironia e o ură uşoară îndreptată în contra unor oameni pe care îi iei in serios.

Începând prin a fi buni europeni sfârşim prin a fi buni români. Românismul se învaţă prin europenism.

Inteligenţa adevarată e o desacralizare a gândirii.

Totul se schimbă, afară de nevoia noastră de copilărie.

ps2: am considerat că am căzut pe subiect, că acesta a fost subiectul meu în ciuda faptului că nu citisem textul deloc înainte. eram pregătit pentru chestii precum dacia literară, maiorescu, junimea, lovinescu şi nu în ultimul rând, postmodernismul.

Friday, June 13, 2008

de sfarsit

visul s-a terminat. greu, înfricoşător de greu, dar s-a terminat.

dacă înainte să cunosc ce înseamnă viaţa de liceu aş fi fost întrebat la ce sper aş fi răspuns probabil simplu: altceva. a fost însă mai mult decât altceva, a fost o parte din viaţă; adică: sentimente, simţuri, urcări şi coborâri, puncte de minim şi de maxim; a fost o viaţă într-o altă viaţă.

stai, nu pleca, mi-ar fi spus atunci cineva, şi n-aş fi avut nevoie să mi se spună. oh, sunt aici, acum, în timpul meu, la locul meu, în sufletul meu. dar nu plec, nicidecum, doar nu-mi pot opune trupul să dea disperat din picioare şi să mergă înspre viitor. sufletul meu e aici, în această clădire, e aici, pe acest hol, e aici, în acest birou. nu, nu plec, nu pot, nu vreau... nu credeam ca asta să mi se-ntâmple tocmai mie, aveam să spun peste câţiva ani, nu credeam că un spaţiu, că o clădire, că ...ceva ar fi avut vreodată puterea de a mă transforma într-un asemenea hal, până la transfigurare.

ce iubeşti tu, spune-mi ce iubeşti... eu Iubesc spiritul acestui liceu, eu sunt aici... chiar şi când nu voi mai fi. eu Cred că peste tot acest timp s-a aşternut doar visul. visul a luat sfârşit.

Picture 180

...

luni, 9 iunie 2008. ora 09:00. ultima oră de dirigenţie. se părea că reuşisem să ducem totul la bun sfârşit; florile se aflau pe masă, cadourile erau ambalate, discursurile pregătite. noi eram cumva aşezaţi pe scaune, pe lateral, în timp ce scaunele din centru se ocupau de către profesori. eram noi, nimeni n-ar fi putut fi mai personal decât noi atunci. totul era personal. discursurile scrise cu propriile mâini, programul aranjat tot de către noi - doar cu câteva indicaţii din exterior, cadourile îmbrăcate frumos cu o zi înainte. bineînţeles - ne-am mai încurcat, şi eu... n-a fost o problemă, eram eu însumi, eu ce simţeam că trebuie să transmit ceva. nu doar că trebuie să moderez o întrevedere finală. trebuia să transmit cu adevărat ceea ce simţeam. am făcut tot ce-am putut. cred c-am făcut bine. a fost o oră în care n-am făcut nimic altceva decât ce făceam noi în mod obişnuit: unii - literatură, alţii - dans... şi-am spus impresii. despre cât de bine ne-a fost. am fost noi înşine şi ăsta ne-a fost marele avantaj. am lăcrimat atât noi cât şi profesorii. ne-am spus că ne vom lipsi, că la anul ne va fi greu, ne va fi greu să nu ne întoarcem în aceeaşi clasă, cu aceeaşi oameni, să ne simţim aceeaşi. a trebuit să recunoaştem că e greu încă de pe acum...

Picture 173

...

marţi, 10 iunie 2008. ora 20:00. balul de absolvire al liceului. cercul militar naţional. aveam nevoie de acest eveniment pentru a ne da seama cât de mult suntem legaţi unii de ceilalţi. că ne simţim bine şi cu alte haine, că defapt suntem aceeaşi, că există fericire şi într-un alt mod de manifestare al colegialităţii. a trebuit să recunoaştem că ne suntem dragii unii altora şi că, în orice caz, păstrăm fiecare o mică influenţă din prezenţa celorlalţi.

Picture 021

...

azi, vineri, 13 iunie 2008. ora 09:00. festivitatea de închidere a anului şcolar 2008. ne-am îmbărcat în robe şi-am ieşit în curte. ne-am făcut apoi marşul de onoare prin faţa tuturor celorlalţi, ne-am fotografiat, ne-am luat premiile, ne-am aruncat tocile în aer. am intrat înapoi în liceu, unde doamna directoare (pe post de dirigintă) a ţinut să ne mai spună câteva cuvinte. să ne spună că orice am face trebuie Să fim noi înşine, Să fim unici, Să fim aşa cum simţim noi că trebuie să fim... atâta vreme cât asta nu înseamnă să le facem rău celorlalţi. Să ne gândim mereu la cei din jurul nostru. Şi să fim diferiţi... deja unii plângeau, deja unora unora le curgeau lacrimi, deja unii simţeau adevărul. acum mi-am dat seama cu adevărat cât de drag mi-a fost gabi, acum când i-am privit faţa spălându-i-se sub valul de lacrimi. plângea. era incredibil. era memorabil. dar plângea. plângea cu un chin, cu durere, cu sinceritate. repet, era cu adevărat incredibil, dar se întâmpla sub ochii mei, atunci şi acolo. aveam nevoie de asta, a fost finalul care ne-a unit. dacă el nu mai este limitat în a arăta ce simte, noi de ce ar trebui să fim...? peste ceva timp, la terasă, m-am dus şi l-am îmbrăţişat; sincer; nu se mai oprea din plâns. mă gândeam... acesta este cu adevărat liceul, este forţa ce-i poate schimba pe cei ce par a nu se putea schimba niciodată...

Picture 027

...

a trebuit să-mi iau cărţile şi să plec. să plec de parcă nici n-aş fi venit. să plec ca şi cum aş fi fost alungat. să plec fără inimă, fără suflet, fără trecut... totul rămânea acolo, pe acele holuri, în acele bănci... rămânea cumva în toţi oamenii pe care i-am cunoscut în acest timp. a trebuit să mă târăsc până acasă, până acolo unde a trebuit să par că sunt fericit... dar e un gol, un gol precum iubirea, dar defapt chiar asta e... e iubire. iubire prin timp.

a trebuit să accept că altcineva îmi face jocul. că mi-e dor... că mi-e tipul ăla de dor... ăla care te face să simţi că deşi mai eşti încă aici, nu mai aparţii locului. eşti exilat. e dorul ăla care-ţi spune c-ai fost părăsit... că nu mai ai ce face...

...

ăsta e liceul. şi sfârşitul. greu. ăsta e timpul. aş vrea să mă întorc şi să-i îmbrăţişez pe toţi.

Tuesday, June 10, 2008

Reconcilieri de sfârşit

997153769_ea9cf555d1_o

Să tragi de timp cu disperarea cu care ai trage de viaţă. Să ştii că nimic nu se termină. Să ştii că nu laşi nimic în urmă...

Pentru că spiritul liceului îl porţi întodeauna în tine, mereu adevărat. Nu-l pierzi niciodată.

Emoţia şi lacrimile sunt calea către înţelegere. Către acceptare. Deşi mi se pare îngrizotor de greu să accept faptul că sunt nevoit să plec dintr-un loc ce-a însemnat atât de multe pentru mine, pot spune că plec împăcat. Din cele mai multe puncte de vedere.

În mod sigur nu se va sfârşi aici. În mod sigur voi face vizite mai mult decât dese. În mod sigur mă va chema.

Ciudat poate în contextul acestor patru ani, nu însă şi acum, când m-am despărţit de diriga am simţit presiunea câtorva lacrimi zgâriindu-mi interiorul ochilor. Mai mult, am simţit nevoia să o îmbrăţişez. Şi-am încercat. Să rup bariera aia afurisită ce face oamenii să creadă că mai există în ziua de azi raporturi temperate între oameni.

N-aş fi crezut niciodată că voi termina liceul; nu pentru c-ar fi existat cumva şansa să nu-l termin, dar pentru că am trăit un timp ce părea interminabil. În care, o spun fără niciun regret, am trăit tot ceea ce se putea trăi. Absolut. Fiecare sentiment. Fiecare rupere de om. Fiecare revenire la raţiune.

Acesta este motivul pentru care, mai mult decât orice, divizat la limită, spiritul liceului se află în fiecare dintre noi. Pentru totdeauna.

Monday, June 09, 2008

Ani de liceu

În altă ordine de idei, azi am avut ultima oră de dirigenţie... Pare incredibil dar ăsta este sfârşitul unui timp memorabil...

Anii de liceu pe care-i ţinem în noi...

Sunday, June 08, 2008

Discurs la sfarsitul liceului

Picture 035

Am crezut dintodeauna că viaţa există ca să fie trăită. Acesta a fost şi motivul pentru care am considerat că multe dintre evenimentele vieţii mele îşi au rostul lor în întreg şi că nu are niciun sens să încerc să pun la îndoială un fapt deja împlinit. Aşa se face că în urmă cu aproape patru ani priveam lista repartizării computerizate, pe care se afla în dreptul numelui meu, denumirea cumva dezolantă şi insipidă a Grupului Şcolar Industrial Octav Onicescu. Deşi acest nume ar fi trebuit să-mi inspire din prima clipă eşecul, lucrurile n-au stat tocmai aşa. Am luat întâmplările ca fiind exact aşa cum erau şi m-am prezentat, ca oricare altul asemenea mie, la deschiderea anului şcolar. Dacă era ceva ce mi se părea intimidant atunci aceasta nu era atmosfera, întrucât acea festivitate nu avea nimic deosebit faţă de ce văzusem în şcoala generală; ceea ce era diferit însă, erau oamenii. Trecusem către un alt nivel. Clasa a IX-a mă adusese cumva la stadiul clasei a V-a: eram cel mai mic om dintr-o mulţime de uriaşi.Copy of Picture 055

Viaţa însă îşi are regulile ei iar una dintre ele pare a consta în capacitatea de adaptare; începutul liceului te solicită vrând-nevrând să apelezi la aceasta. Pe fiecare zi ce trecea deveneam tot mai mult un liceean: nu doar cu numele, nu doar cu vârsta, ci tot mai mult cu spiritul. Conştientizam implicaţiile faptului de a mă afla în acest liceu în care, în ciuda faptului că mi-a fost indiferent de la bun început, lucrurile păreau a se mişca destul de bine. Profesorii, atmosfera, spiritul general.

2007_0314bradut0200-1

Din acele clipe am ajuns să repet nişte cuvinte oricui mă întreba: nu, eu nu am vrut în Onicescu. Am avut media 8,86 şi am vrut la matematică. Onicescu a fost a 21-a opţiune. Asta ar fi povestea... Continuarea probabil n-ar mai avea nevoie să fie relatată: n-aş mai pleca de aici cu niciun preţ. Iată însă că timpul ajunge să facă preţul; să facă în aşa fel încât toată voinţa noastră să nu mai aibă nicio valoare... trebuie să plecăm, să ne strângem pentru ultima dată hârtiile, să ne strigăm prezenţa din băncile acestui liceu al cărui spirit ne-a transformat, şi de ce să nu recunoaştem că şi noi ne-am lăsat amprenta asupra istoriei sale...

2007_03070088 2007_03070190

Despre ceea ce a fost şi a devenit între timp clasa a XII-a A s-ar putea scrie bineînţeles multe. Însă cum întodeauna lucrurile în viaţă par a avansa cu viteza celui mai lent, atunci aceşti întregi patru ani par şi ei a căpăta un alt sens. Iniţial, în ciuda tuturor selecţiilor care au loc, o nouă clasă de liceu nu este decât altceva decât o bizară salată preparată la întâmplare de către Providenţă. Fiecare dintre noi, prin prisma personalităţii sale, aduce o aromă aparte; unii mai picantă, alţii ceva mai sărată. Altele poate că seamănă între ele. Cu timpul însă salata se amestecă omogenizându-se. Acesta este timpul în care începe să se vorbească despre clasă ca acel grup de oameni pe care-i găseşti cu uşurinţă în sala 11, etajul 1. Faptul că unele arome au fost însă mai tari cred că ni se poate trece până la urmă cu vederea, căci în ansamblul lor condimentele se ascund între ele, le camuflează pe celealte, astfel încât gustul să rămână, de ce nu... memorabil. De ce să nu recunoaştem faptul că, în ciuda tuturor diferenţelor, noi am reuşit să convieţuim şi să alcătuim un întreg. Un tot ce semnifică totul atât pentru el cât şi pentru cei patru ani ce s-au scurs. Am ajuns între timp să ne întrebăm dacă cei pe care-i vedem în fotografiile de la începutul liceului suntem chiar noi, dacă într-adevăr transformarea a putut fi atât de puternică. Rămânem descumpăniţi în faţa adevărului că da; majoritatea celor ce suntem aici nu mai sunt cei ce-au intrat pentru prima dată pe uşile acestui liceu.

Picture 021-1 S5030608

Întrebarea cea mai grea însă vine atunci când ne confruntăm cu ce a însemnat acest liceu pentru fiecare dintre noi; nu doar pentru mine, şi nu doar pentru un grup. Pur şi simplu pentru fiecare, pentru fiecare clasă, pentru fiecare generaţie, pentru întregile serii de absolvenţi. Bineînţeles că în acest moment a însemnat totul, dacă acest cuvânt ar putea cuprinde cu adevărat toate ideile la care mă gândesc. Au fost patru ani ce-n acelaşi timp au fost şi copilărie, şi adolescenţă, şi maturitate; în care am parcurs un drum cât se poate de important, al afirmării propriei personalităţi, şi în care am dus – mai mult sau mai puţin voit, o luptă. Aceea în care a trebuit să ne folosim propriile capacităţi pentru a putea merge mai departe. Şi pentru că orice drum îşi preia simbolistica transcederii între elemente diferite, mă interesează în acest moment conştientizarea transformării. Din punctul meu de vedere, marele pas în viaţă tocmai a fost făcut. Dacă liceul are cu adevărat un sens atunci el ar fi să-l pregătească pe tânăr pentru viaţă, ceea ce de multe ori se întâmplă. Nu o dată, în interiorul acestor ziduri, am fost nevoit să-mi susţin punctul de vedere, să conving, să pledez pentru o cauză în care credeam. Nu o dată m-am gândit la adevărata valoare a fiinţei umane, într-o lume în care grija fiecaruia este să se individualizeze, să o ia pe un drum propriu.

DSC03804 2007_0218ziua-lu-dia0102

Mi-ar fi părut cu adevărat rău să nu am ocazia să spun aceste cuvinte. Să nu spun că am asistat la transformarea liceului în timp ce eu însumi mergeam aproape orbeşte înspre un punct din viitor ce mi se pare astăzi îngrozitor de aproape, punct în care eu – omul – are să se ridice şi să-şi laude rădăcinile. Am intrat în acest liceu cu gândul straniu, chiar dacă nu şi revoltător, că voi urma un grup şcolar industrial. Probabil că-n puţin trecut peste o lună de zile de acum încolo voi ţine în mâini o diplomă pe care voi fi numit absolvent al unui colegiu naţional. În mintea mea e aceeaşi idee: eu, copilul, ajunge să plece acum eu, aşa cum spuneam mai înainte, omul mare. Şi nu doar atât; gândindu-mă şi mai bine conştientizez un fapt de o mare importanţă: că în comparaţie cu multe alte licee, Onicescu are o viaţă a sa. O viaţă de cele mai multe ori haotică însă în care fiecare element îşi duce la îndeplinire sarcina pe care ar fi avut-o. În timp ce multe alte licee construiesc enciclopedii, noi construim personalităţi; oameni. Pentru că în ciuda bagajului de cunoştinţe câştigat, nu asta voi avea în minte peste zece ani când mă voi întoarce din nou în postură de elev comemorant. Şi sunt convins că mulţi din cei ce pleacă vor avea de spus întodeauna un cuvânt de bine despre acest liceu. Pentru că defapt cu toţii suntem nişte produse, produse ale aceleiaşi mărci. Absolvenţi de Onicescu. (E ca şi cum ai spune Salam de Sibiu, nu-i aşa?) O marcă ce instigă permanent la calitate, modernitate, competenţă şi câte şi mai câte, mult mai mult decât bruta acumulare de informaţii, căreia m-am opus dintodeauna. Peste ani, când vom veni să ne etalăm realizările, mai mult ca sigur că ne vom mândri cu profesorii pe care i-am avut , cu liceul în care am învăţat şi indubitabil, cu spiritul acestuia. Atunci vom fi în stare să recunoaştem în noi sâmburele deja crescut a ceea ce-am sădit astăzi: un alt om.

DSC03791 DSC04542 2008_01100006 2007_03070191

Wednesday, May 28, 2008

Schimb de Carti Bucuresti

sdc14buc

Duminică, 1 iunie, de la ora 15:00, va avea loc iarăşi, ca de obicei, Schimb de Cărţi, întâlnirea pasionaţilor de cărţi, lectură şi prieteni. Ne vedem în Lucky 13, pe strada Selari la nr.9-11. Se anunţă o ediţie foarte interesantă.

Citiţi mai multe aici: CITESTE DESPRE SCHIMB DE CARTI!