poveste de o alta factura

însă în clipa aceea i-am spus STOP. nu se-aşteptase; tăcea în continuare aşteptând să-mi retrag cuvintele, să dau înapoi, să spun că-mi pare rău. fusese o rupere a universului obişnuit, a spaţiului în care ne aflam, astfel să până şi acum aş fi putut să mă mai întreb dacă Ai fi vrut să neg totul, aşa-i? n-a fost nicio zi în care să nu deschid geamul şi să nu strig disperat Ceeeevaaaa înspre blocul de vizavi, înspre firele de net căţărate printre crăpături Aţi înnebunit cu toţii, strigam şi eu, iarăşi, în decăderea mea, iar tu privindu-mă, mi-ai spus atunci STOP. nu mi.a plăcut, nu mi-a plăcut deloc, m-am enervat şi am tras de sertarul de la dulap şi m-am făcut mic. prea mic pentru un suflet dar suficient încât să văd microbii, să mă lupt cu ei. m-am vârât atunci înăuntru, printre ciorapi şi chiloţi, până când am găsit un scaun în faţa unui pian. m-am pornit să cânt dar în acea clipă nu te-ai mai putut abţine şi te-a bufnit plânsul, ţi s-au înroşit ochii, dădeai din aripi tremurând. ţipai You are just too scared to be you inside!!! dar atunci, în andante în început să lovesc cu pumnii clapele fragile, să cânt muzica nefericirii. What??? What the fuck??? Ce sunt? m-am ridicat enervat, mă durea capul şi simţeam în mine o foame a disperării; mi-am zis: asta sunt: o foame. şi-am spus: o să fiu molie. şi m-am preschimbat o molie şi-am început să muşc din lenjerie, din culori; m-am săturat, dar brusc mi-am dat seama că n-avea niciun sens: eram în a doua bancă de la mijloc şi mi-era foame, tot mai foame, o foame inexplicabilă. Da, am răspuns, şi Mihai s-a speriat de mine, în timp ce eu mi-am dat seama: mi-era foame de timp. şi mai mult: mi-era frică să nu scap cărţile atunci când îmi voi auzi numele rostit, atunci când acea femeie de la catedră avea să mă cheme să-mi dea nişte cuvinte. atunci am închis ochii şi te-am văzut în faţă: erai o sferă albastră, fără suflet. sperai că n-am să te văd, erai undeva în spatele gândurilor, acolo unde coborâte din copac maimuţele n-au putut să facă altceva decât să joace table. m-am întors râzând şi le-am spus că Nu-mi pasă, ce naiba, mai există speranţă în lumea asta. pentru asta mi-am deschis cartea de rugăciuni şi m-am pus pe jos în poziţie turcească, cu faţa înspre copac; am dat drumul atunci unor cuvine-se cu adevărat şi pre tine te fericim că de m-ai fi văzut ai fi zis c-a dat norocul peste mine, dar erai în spatele meu şi n-am mai rezistat: mi-e foame de adevăr. cea mai frumoasă dintre cele douăzeci şi patru feţe ale lunii îmi zâmbea ironic, mă enervam, speram că nu voi fi supus niciodată la aşa ceva. eram pe vremea aia prin staţie la Brâncoveanu căutând fericirea cu penseta dar probabil că venise altcineva înainte, altcineva cu şansă. bătea un vând periculos şi-am crezut că dacă am să mă caţăr de-a lungul prăpastiei o să fiu uitat. dar a venit timpul în care, mai mult decât speranţa, adevărul scormoneşte cu ghiarele argintii prin pământul mocirlos până găseşte cea din urmă bucată dintr-un puzzle îngrozitor: era o viaţă ascunsă printre lumină, printre crengi, atunci te-ai apropiat de mine, veneai tot mai aproape de urechea mea, veneai să-mi spui că Dar atunci m-am ridicat din pat şi m-am dus la baie să mă spăl pe dinţi; sunase telefonul.