Cateva smulgeri de inima

Şi asta era de ajuns. Din cămăruţa mea dintr-un apartament de două camere închiriat la etajul şapte al unui bloc de pe bulevardul Brâncoveanu scot din raftul micuţei biblioteci hârtia împăturită, de un verde aprins, în interiorul cărora se preling fantomatic şi ameţitor linii şi linii întruchipând străzile acelui mirific oraş pe care-l numesc Lisabona. După ce privesc obsesiv străzile şi intersecţiile şi legenda şi notaţiile de pe margini proiectându-mi prin creier imagini din care se încarnează amintiri, adevăraţi monştri subterani ce sapă tot mai adânc în încercarea de a-mi atinge acel punct din sfera imperfectă a ţestei, acea singularitate în care timpul şi spaţiul se anulează şi se unesc şi copulează dându-mi naştere tot mie, tot acestui trup repugnabil, tot acestui spirit obscen. Şi privesc cu dorul amintirii înspre micul pătrat în care ştiu că se afla Praca da Comercio şi urc cu privirea pe Rua Augusta până la Pedro al IV-lea, până la Rossio şi-apoi mă bufnesc lacrimile şi-mi sângerează inima pentru ca mai apoi să mă întind în pat şi să-mi impun să adorm. Dar pentru că nu reuşesc închid harta şi ies în balcon unde mă opresc câteva minute cu ochii aţintiţi asupra siluetei gălbejite a Colegiului Naţional Octav Onicescu, timp în care visez iarăşi cu ochii deschişi la clipe, clipe, clipe în care am fost nemuritor şi fericit şi visător...