Wherever Roy went, Silo went too.

Momentan trec printr-o perioadă atât de aglomerată şi de complicată încât spre binele meu a trebuit să îmi impun să nu mai citesc literatură timp de vreo lună de zile, poate chiar două. Între timp însă a ajuns la mine o recomandare în ceea ce priveşte o cărţulie pentru copii la care am avut acces în format electronic şi a cărei citire nu mi-a ocupat nici măcar un sfert de oră din timpul meu aşa-zis preţios. Şi pe cât de simplă este această poveste, pe atât pare că le-a dat bătăi de cap adulţilor după publicarea ei în 2005. Fiind în esenţă o carte pentru copii, se presupune că lectura şi înţelegerea ei nu ridică probleme. Şi ce probleme ar putea ridica faptul că doi pinguini se înţeleg atât de bine încât simt nevoia să aibă propria lor casă şi familie? Sau că prin tot ceea ce fac nu denotă decât faptul că şi-n lumea animală au loc aceleaşi întâmplări ca şi în lumea noastră (sau poate c-ar trebui să privim din celălalt sens) şi că oriunde, oricât de puţin i-am înţelege noi, dragostea există în toate formele ei şi pentru toţi. Această cărţulie, And Tango makes three, vorbeşte cât se poate de simplu despre asemenea lucruri pe care le trăim cu toţii şi care într-un fel sau altul ne guvernează vieţile: întâlnirea persoanei care la un moment dat înseamnă totul, întemeierea unei familii, creşterea unui copil. Ideea de la care porneşte cu adevărat povestea este că ceea ce relatează ea este o întâmplare reală petrecută la Central Park Zoo, în New York. Punctul pe care cade accentul este însă acela că cei doi pinguini, Roy şi Silo, sunt amândoi masculi, şi pe incapacitatea lor de a avea o familie reală, aşa cum puteau observa la celelalte cupluri de pinguini de la Zoo. Cei doi pinguini mi s-au părut însă deosebit de simpatici. Te aduc în stadiul în care empatizezi cu ei, şi să te bucuri pentru ei atunci când îngrijitorul, Mr. Gramzay, se decide să intervină pentru a-i ajuta să fie fericiţi. Ce-ar mai putea fi surpinzător la cei doi pinguini s-ar putea găsi în inocenţa pe care o manifestă atunci când îşi clocesc cu grijă oul şi când fac cu schimbul pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. De-a lungul aventurii lor prin carte mi-au părut mai mult ca fiind doi copii care descoperă cu adevărat viaţa, cu fericirile dar şi cu iluziile ei.

Astfel povestea celor doi pinguini de la Zoo a ajuns să facă înconjurul lumii luând forma unei cărţi pentru copii. Povestea în sine ne-ar fi suficientă nouă, oamenilor care pretindem că suntem fiinţe educate şi cu raţiune, să ne înduioşeze şi să ne ofere o lecţie de viaţă. Sau cel puţin să ne ridice câteva întrebări. Faptul că pinguinii aflaţi în discuţie au existat şi încă trăiesc în acelaşi loc şi şi-au continuat povestea şi în afara cărţii ar trebui să ne dovedească, o dată în plus, că nu suntem singurele fiinţe importante din lumea asta şi că fiecare individ în parte, fie el om sau animal, are un înţeles propriu asupra a ceea ce înseamnă viaţa. Faptul că (aşa cum o arată articolul de pe Wikipedia) cei doi pinguini au stat împreună vreme de şase ani pentru ca apoi s-o ia fiecare pe drumul său îmi dă de gândit cât de asemănătoare sunt totuşi vieţile animalelor de ceea ce trăim noi în fiecare zi, fiecare cu tot ceea ce simte. În ceea ce priveşte reacţiile publicului la apariţia cărţii şi a distribuirii ei în librării şi biblioteci, acestea mi se par un semn extrem al lipsei de inteligenţă socială pe care ei o manifestă. A interzice o carte cu pinguini în vremurile noastre doar pentru că spune o poveste reală pare a fi echivalentul unei întoarceri în Evul Mediu. În orice caz eu le-aş citi această carte copiilor mei fără nicio rezervă şi le-aş răspunde la întrebări aşa cum ar trebui s-o facă orice om cu o minte deschisă. Pe mine personal nu cartea m-a lovit în primul rând cât mai mult povestea de după, şi chiar mi se pare trist că după o poveste atât de frumoasă Roy a rămas singur. Oare cum se hotărăsc pinguinii că trebuie să se despartă?

Justin Richardson & Peter Parnell – And Tango makes three, Ed. Simon and Schuster, 2007

PS: Mulţumesc, Octavian!

Oameni şi oraşe

Am observat cum de-a lungul timpului oraşele pe care le-am vizitat rămân în mintea mea ca un beculeţ fantastic care se aprinde din când în când răscolind anumite sentimente care mă fac să-mi aduc aminte de acel oraş. Şi pentru că aproape întodeauna rămân marcat de oraşele prin care trec, era imposibil să nu mă opresc câteva clipe să scriu şi despre Timişoara. Este oraşul în care mi-am petrecut ultimul revelion şi-n care mi-am redescoperit o parte din istorie, din care am plecat cumva mai frumos şi mai împlinit. Alesesem Timişoara pentru că auzisem câteva lucruri interesante despre oraş, pentru că tot citeam de librăriile ei frumoase, pentru că-mi părea un oraş cu un aer deschis, occidental. Aş fi vrut totuşi să-l vizitez vara, când n-aş fi fost constrâns de temperatura de afară şi de starea oamenilor cuprinşi de spiritul sărbătorilor. Însă oraşul mi-a plăcut chiar şi aşa, în felul în care l-am văzut, cu căsuţele târgului de sărbători, cu ghirlandele, cu scena instalată în faţa operei. Împreună cu toţi prietenii cu care am fost am încercat să descoperim la pas străzile, limitând folosirea taxiului sau a transportului în comun cât mai mult cu putinţă. Şi am găsit câteva lucruri care mi-au captat atenţia: arhitectura bisericilor (pe alocuri masive, cu turnuri impunătoare) şi a altor clădiri cum prea puţin mai reuşeşti să vezi în Bucureşti, este de asemenea ceva special şi-n felul în care ajungi să priveşti străzile după ce ai mai trecut o dată de-a lungul lor. Sunt lucruri frumoase în Timişoara şi mai ales sunt lucruri pline de istorie, o istorie care se simte parcă mult mai bine decât cea pe care o povesteşte ţepuşa din Piaţa Revolţiei de la noi. Catedrala mi-a plăcut mult atât pentru silueta sa măreaţă cât şi pentru frumuseţea din interior şi mi-a rămas în minte plăcuţa de la intrare care consemnează moartea primului om ucis la revoluţie, un tânăr de douăzeci şi unu de ani cântând Deşteaptă-te române!. N-am găsit Cartea de nisip dar am trecut pe lângă o librărie destul de măricică care era însă închisă. Nota zece pentru localurile prin care am mâncat, chiar dacă ne-am cam permis să intrăm şi prin cele mai extravagante. În rest aş mai putea spune că vreau să revăd Timişoara şi pe timpul verii iar că abia atunci îmi voi putea face o impresie deplină. Mai mult, Timişoara mi-a adus şi un prieten bun (deci da) chiar dacă până în clipa în care să ne vedem recursesem la un joc al minţilor tari. Chiar dacă, din punctul meu de vedere, Timişoara nu egalează Sibiul, mi s-a făcut însă un oraş drag în care voi reveni cu plăcere şi despre care voi avea ce îmi aminti. E primul oraş în care am mers la cineva străin şi i-am sunat la interfon, şi i-am zis bună. Mă aştepta. Ca şi oraşul, de altfel.

Vise care nu te lasă să dormi

Datorită stilului în care par a-mi neglija momentan viaţa, simt nevoia să-mi fac nişte jurăminte, promisiuni solemne, să mă iau la întrecere cu viaţa şi să ajung să fac ceva concret din ceea ce mi-ar plăcea şi din ceea ce-mi doresc, lucruri care se suprapun destul de mult cu ceea ce m-ar putea împlini pe plan personal.

1. Cum voi reuşi să obţin iarăşi un venit constant (a se citi salariu) va trebui să mă înscriu la un curs de limba portugheză. A putea să vorbesc fluent şi să înţeleg perfect această limbă va fi primul pas înspre o reconciliere cu mine. Dacă ai ocazia şi nu alegi să faci ceva care cu adevărat îţi place, să înveţi ceva frumos care mişcă nişte stări înlăuntrul tău, atunci care mai este rostul să te preumbli pierdut prin lume?

2. Va trebui să-mi permit liniştea necesară pentru a mă putea aşeza la o masă şi pentru a putea începe să scriu încet cuvânt după cuvânt, după cuvânt, după cuvânt, până voi ridica o carte adevărată, o carte palpabilă, de care să fiu mulţumit, şi care să reflecte total pretenţiile mele de la cartea pe care aş vrea să o scriu.

3. Iar apoi nu voi fi făcut nimic dacă nu-mi voi fi asumat curajul să-mi las viaţa de aici, cu tot ceea ce-am avut mai bun, şi să-mi trăiesc visul la Lisabona.

Atât vreau eu de la viaţă.

Cateva smulgeri de inima

Şi asta era de ajuns. Din cămăruţa mea dintr-un apartament de două camere închiriat la etajul şapte al unui bloc de pe bulevardul Brâncoveanu scot din raftul micuţei biblioteci hârtia împăturită, de un verde aprins, în interiorul cărora se preling fantomatic şi ameţitor linii şi linii întruchipând străzile acelui mirific oraş pe care-l numesc Lisabona. După ce privesc obsesiv străzile şi intersecţiile şi legenda şi notaţiile de pe margini proiectându-mi prin creier imagini din care se încarnează amintiri, adevăraţi monştri subterani ce sapă tot mai adânc în încercarea de a-mi atinge acel punct din sfera imperfectă a ţestei, acea singularitate în care timpul şi spaţiul se anulează şi se unesc şi copulează dându-mi naştere tot mie, tot acestui trup repugnabil, tot acestui spirit obscen. Şi privesc cu dorul amintirii înspre micul pătrat în care ştiu că se afla Praca da Comercio şi urc cu privirea pe Rua Augusta până la Pedro al IV-lea, până la Rossio şi-apoi mă bufnesc lacrimile şi-mi sângerează inima pentru ca mai apoi să mă întind în pat şi să-mi impun să adorm. Dar pentru că nu reuşesc închid harta şi ies în balcon unde mă opresc câteva minute cu ochii aţintiţi asupra siluetei gălbejite a Colegiului Naţional Octav Onicescu, timp în care visez iarăşi cu ochii deschişi la clipe, clipe, clipe în care am fost nemuritor şi fericit şi visător...

Revenire

Pentru că n-am mai scris nimic de ceva vreme pe niciunul dintre bloguri (nu pentru că n-aş fi avut subiecte sau pentru că n-aş mai fi citit) am să vă relatez istoria ultimului weekend.

Firma la care lucrez a avut în acest weekend o sesiune de team-building la Nisipurile de Aur din Bulgaria, lângă oraşul Varna. Cu ocazia asta am putut să-mi fac o mică părere referitoare şi la vecinii noştri de mai la sud despre care auzisem atâtea. Am ieşit din ţară pe la vama Giurgiu de unde am trecut peste Podul Prieteniei ridicat pe durata a doi ani, pod ce leagă malul românesc de cel bulgăresc fiind totodată simbol al unei înţelegeri conaţionale. Oraşul Ruse, primul în care intri, nu mi-a oferit nimic altceva decât o imagine dezolantă lăsându-mi impresia că am ajuns undeva pe la sfârşitul vreunui mare război distrugător. Blocurile gri, turn, ce răsar din mijlocul altora mai mici par singurele rămase în picioare dintr-un oraş ce altădată s-a bucurat de glorie.

Înspre interiorul ţării am remarcat relieful deluros, cutat, diferit de câmpiile întinse din Bărăganul nostru pe care l-am străbătut de atâtea ori.

Oraşul Varna însă mi-a demonstrat că prima impresie nu este întodeauna valabilă. Frumuseţea lui se remarcă din mers, verdele aprins şi luminile civilizaţiei fiind prezente peste tot.

Noi am fost cazaţi la Hotel Arabella, de patru stele, unde m-am convins că turismul bulgăresc este într-adevăr mult mai evoluat decât ce se găseşte pe litoralul românesc. Toate însemnele prezente au fost în limba engleză, toate instrucţiunile ni s-au oferit în engleză fără nicio problemă.

Într-un cuvânt cred că am să mai trec pe la vecini întrucât sunt convins de faptul că serviciile lor sunt clar superioare celor de la noi din ţară. Sper totuşi să fiu supus probei contrarii în scurt timp.

Bonus: Hotel Arabella şi poza asta, făcută într-o dimineaţă de la geamul etajului şapte al hotelului:

Alegeri

(...) Portugalia e condusă alternativ de două partide: unul îşi spune de centru-dreapta, altul - de centru-stânga, dar în relitate amândouă sunt de centru. Voturile lor cumulate numără aproximativ 80% din electorat şi există puţine şanse ca, pe viitor, proporţia să varieze semnificativ. În opţiunile fundamentale, amândouă partidele guvernează ţara la fel, cu diferenţe mai degrabă retorice şi stilistice. Amândouă promovează liberalismul economic, accelerează privatizările, luptă pentru integrarea Portugaliei în Europa, sunt mândre de moneda unică, participă convinse la NATO. Amândouă.

Pe fondul acestei identităţi de 99%, restul de 1% cuprinde discursurile electorale, artificiile colorate, disputele de circumstanţă. Şi astfel (...) Portugalia progresează economic, se schimbă în bine, ajungând - din punctul de vedere al nivelului general - un fel de Franţă sau Italie, cu mult mai simpatică şi mai umană însă decât Franţa sau Italia.

Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze

Euro

 

Legate de acum prin reţeaua indestructibilă a monedei lor, Ţările Europei Occidentale se află definitiv îmbarcate pe aceeaşi corabie, obligate să învingă sau să dispară. Cale de întoarcere nu mai există! Euro va realiza, concret şi definitv, ceea ce nici o alianţă politico-militară nu îndrăznise măcar să viseze.

Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze

Bill Gates

Marii bogătaşi contemporani au devenit super-bogaţi pentru că au avut o idee de geniu, pe care apoi au pus-o în practică. Bill Gates a revoluţionat tehnica ordinatorului şi a generalizat utilizarea acestuia. Averea sa are o sursă evidentă: datorită lui Bill Gates lumea arată acum complet altfel decât în urmă cu zece ani şi va ajunge, în anul 2010, de nerecunoscut pentru ochiul anilor '90.

Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze (fragment publicat la 25 februarie 1998)