Poveştile din care mă compun

Câteodată propria poveste ne scapă şi n-o mai stăpânim cu toate forţele pe care le deţinem, şi această poveste ajunge câte un pic în toate celelalte poveşti ale lumii în timp ce ele ne donează la rândul lor o parte din ceea ce s-ar vrea a fi o istorie comună. E vorba de fapt de povestea fiecăruia dintre noi, care este în acelaşi timp şi a tuturor celorlalţi, pe care o trăieşte unul dar o resimt şi toţi din jur, şi toţi din jurul lor, şi tot aşa, un fel de consecinţă a teoriei haosului care se manifestă peste tot, chiar şi în serialele de televiziune, chiar şi în cărţi, şi-n supermarketuri, şi-n cinematografe, şi-n frizerii, şi-n sălile de conferinţă. Trăim cu toţii povestea tuturor fără ca măcar să fim conştienţi sau să ne pese de asta fiind mult prea orbiţi de ideea că avem o poveste personală, suntem prinşi de ideea că avem un scop pentru care ne-am născut şi ne chinuim tot timpul încercând să-l găsim iar din clipa în care am avut impresia că am reuşit asta, să ne chinuim la limita puterilor să-l ducem la îndeplinire.

Am crezut mult timp că lucrurile care mi se întâmplă îmi aparţin, că-mi sunt menite, că au un rost. N-am ajuns să-mi demonstrez contrariul dar nici nu mai cred cu tărie c-ar fi aşa. Simt mai degrabă că eu aparţin lucrurilor care mi se întâmplă, că nişte mâini care n-au legătură cu mine scriu de zor o poveste pe care urmează să o trăiesc. M-am intersectat tot timpul cu povestea oamenilor de lângă mine, am trăit în acelaşi timp şi povestea lor şi până la un punct au trăit şi ei povestea mea, şi ne-am dus povestea împreună până la un alt punct în care alte poveşti au venit în torente şi ne-au dus cu ele către alţi oameni şi către alte poveşti, sau poate nişte drumuri încâlcite ne-au adus înapoi către oamenii de care trecusem cândva. Sunt o mulţime de posibilităţi şi o mulţime de poveşti în care să ne încurcăm şi pe care să ne chinuim apoi să le descurcăm. Târâm după noi o poveste. De cele mai multe ori ne luptăm cu ea, cu toate lucrurile care ni s-au întâmplat şi peste care doar pretindem că am trecut. Câteodată este imposibil să poţi merge mai departe fără să clarifici acele lucruri care nu te lasă să respiri; te suceşti noaptea în pat, ceaiul de dimineaţă se prepară gândindu-te la ziua de ieri în loc la ceea ce urmează să faci, telefoanele nu mai au niciun rost atunci când apelurile nu vin din direcţiile care ar putea oferi soluţii. Suntem noi înşine o poveste, una complexă şi complicată, una cu multe înţelesuri dar şi cu o grămadă de adevăruri posibile. În anumite momente nu ne înţelegem povestea pentru că nu ne înţelegem pe noi înşine, încercăm să găsim răspunsuri la îndemână fără să cunoaştem faptul că aşteptarea poate fi uneori un răspuns mai bun decât cele găsite în grabă. Câteodată povestea nu înseamnă decât stat pe loc, contemplare a lucrurilor existente, aşteptare a lucrurilor care urmează să vină. Povestea nu înseamnă nici fugă, nici grabă, nici dorinţa de a o împlini. După ce-am crescut adunând la povestea mea şi poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, după ce m-am hrănit cu zâmbetele lor, şi după ce apropierea lor mi-a oferit curajul să-mi duc povestea mai departe, trebuie să recunosc că oamenii din jurul meu sunt tot ceea ce mi s-a întâmplat mai bun, şi nici nu se putea altfel. Şi toţi oamenii, împreună cu toate acţiunile mele directe în raport cu ei, îmi constituie povestea. Şi într-un fel sau altul nu sunt nimic altceva decât toate istoriile comune desfăşurate cu oamenii pe care i-am cunoscut.

sandvişurile mâncate pe munte, satisfacţia din vârf, plânsul sub pătură într-o seară oarecare, ţipetele de pe hol, meditaţiile, apelurile din mijlocul nopţii, berea dintr-o vară călduroasă, aerul de sărbătoare de la serviciu, prietenia împărţită la o masă cu ceai, micul dejun, căldura biroului de la etajul unu, pregătire la geografie pe malul lacului, cărţi împrumutate, cana cu 3în1 de pe biroul de la etajul trei, frica de nimic, problemele puse la comun, vocea mărturisilor greoaie, prietenia pusă în comun fără rezerve, fumul unei ţigări pe balconul unei pensiuni de munte, jocul prostesc al unor copii, aşteptarea unui autobuz, o mână trecută peste păr, furia unui copil însingurat, bucuria revenirii la şcoală, castanele adunate din parc, ameţeala poveştilor care se întâmplă pe o bancă în parc, transpiraţia unei mâini care miroase a parfum, mirosul unui parfum care nu se uită niciodată, căderea simţită atunci când i-am văzut lacrimile, filmele văzute la cinematograf, oraşele simţite pe viu, fascinaţia unui prim lucru pe care îl faci, cerul înstelat văzut de la poalele muntelui, umbrela sub care am stat într-o zi ploioasă de vară

Sunt elemente care-mi duc povestea mai departe. Care deja fac parte din mine, care spun ceva despre mine, fără de care n-aş fi cel care sunt astăzi. N-am anticipat niciodată importanţa pe care or s-o aibă anumiţi oameni în clipa în care i-am întâlnit, nu m-am gândit niciodată că cineva anume ar putea avea vreun sens în viaţa mea. M-am prezentat pur şi simplu în prima zi de liceu şi am plecat din ultima trăgând după mine o infinitate de poveşti, m-am prezentat nepăsător să muncesc vreo două luni dintr-o vară şi ca un fapt aproape normal am rămas un an şi jumătate până când am cedat sub presiunea unui viitor incert, am făcut invitaţii la ceai din care am descusut poveşti care au ajuns să se continue fără oameni din simplul motiv că oamenii nu le mai fac faţă. Sunt un om care poartă după el o poveste complexă şi complicată, o poveste a începuturilor şi a sfârşiturilor dar fără a avea însă început şi sfârşit.

„Sometimes the past is something you just can't let go of. And sometimes the past is something we'll do anything to forget. And sometimes we learn something new about the past that changes everything we know about the present.” (Meredith (vocea de încheiere) – Grey’s Anatomy, S.6, E.09)

Ceilalti

În timp ce eu sunt în troleu întorcându-mă seara de la muncă îi văd îmbulzindu-se. Sunt un grup de copii cu rucsaci în spate, zgomotoşi. Îmi ridic privirea dintre paginile cărţii pe care o citesc  şi îi privesc în treacăt. Nu pentru că ar cere atenţie ci pentru că simt tentaţia dureroasă de a-i privi cu atenţie, de a-i analiza.  Nu-i cunosc personal însă în urmă cu doar patru zile l-am ţinut un discurs. Sunt bobocii din Onicescu, sunt cei meniţi să umple golul lăsat de mine şi generaţia mea. Sunt cei prin care continui să exist şi cei care duc mai departe un univers. Vorbesc despre manuale şi despre orar. Este ora şapte seara şi eu mă întorc de la muncă, îmbătrânit de faptul că sunt în stare să muncesc pentru bani. Sunt altfel decât ei prin simplul fapt că deşi ei nu mă cunosc personal eu mă aflu în fiecare dintre ei. Pentru că ştiu ceea ce trăiesc şi ceea ce vor trăi, pentru că ştiu ceea ce-i aşteaptă. Pentru că nu pot merge înapoi în timp.

Cateva smulgeri de inima

Şi asta era de ajuns. Din cămăruţa mea dintr-un apartament de două camere închiriat la etajul şapte al unui bloc de pe bulevardul Brâncoveanu scot din raftul micuţei biblioteci hârtia împăturită, de un verde aprins, în interiorul cărora se preling fantomatic şi ameţitor linii şi linii întruchipând străzile acelui mirific oraş pe care-l numesc Lisabona. După ce privesc obsesiv străzile şi intersecţiile şi legenda şi notaţiile de pe margini proiectându-mi prin creier imagini din care se încarnează amintiri, adevăraţi monştri subterani ce sapă tot mai adânc în încercarea de a-mi atinge acel punct din sfera imperfectă a ţestei, acea singularitate în care timpul şi spaţiul se anulează şi se unesc şi copulează dându-mi naştere tot mie, tot acestui trup repugnabil, tot acestui spirit obscen. Şi privesc cu dorul amintirii înspre micul pătrat în care ştiu că se afla Praca da Comercio şi urc cu privirea pe Rua Augusta până la Pedro al IV-lea, până la Rossio şi-apoi mă bufnesc lacrimile şi-mi sângerează inima pentru ca mai apoi să mă întind în pat şi să-mi impun să adorm. Dar pentru că nu reuşesc închid harta şi ies în balcon unde mă opresc câteva minute cu ochii aţintiţi asupra siluetei gălbejite a Colegiului Naţional Octav Onicescu, timp în care visez iarăşi cu ochii deschişi la clipe, clipe, clipe în care am fost nemuritor şi fericit şi visător...

Despre profesori

Dintodeauna am avut o afinitate faţă de profesori. Începând din clasa a III-a şi până la sfârşitul liceului, învăţătorii şi profesorii mi s-au părut a fi puntea de legătură dintre lumea mea interioară, dintre mintea fulgerătoare, şi realitatea ce ne guvernează zilele.

Aşa se face că mi-o aduc bine aminte pe învăţătoarea din clasa a III-a, Sorina Catrina, ce m-a incurajat mereu să vin să învăţ la Bucureşti şi ce mi-a împărtăşit bucuria atunci când lucrul ăsta chiar s-a întâmplat. Ea era cea care ne ţinea o oră peste program pentru a ne învăţa engleză şi ce-a trezit în mine o chemare asupra cărţilor. Încă am cadourile din partea dânsei: Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia precum şi cele două volume din Legendele Olimpului.

În gimnaziu am avut ocazia să beneficiez de atenţia unor profesori extraordinari: Florentina Ruiu (engleză şi-n acelaşi timp dirigintă, ce pentru prima serie de elevi dusă până la capăt s-a descurcat mai mult decât excelent), Aurelia Pereş (română), Ioana Verdeş (matematică) precum şi Dina Oană (geografie). Vârsta pe care o aveam atunci nu mi-a permis decât să-mi dau seama asupra acelei bucurii pe care o aveam la orele dânselor. În prezent aş putea şi delimita influenţa pe care ele şi-au lăsat-o asupra mea şi anume exact le datorez din ceea ce sunt astăzi. Bineînţeles că mulţi trec nepăsători cu trupul şi cu gândul pe lângă şcoala generală fără a se mai gândi cumva la ceea ce-a fost. Mie nu-mi stă în fire.

De departe însă cea mai mare apropiere faţă de profesori am trăit-o în liceu, în liceul abia absolvit, de care însă nu m-am eliberat total şi nu cred c-o voi putea face vreodată. Pentru că ceea ce este remarcabil în liceu, cel puţin în cel în care am învăţat eu, e că odată ce-ai intrat pe poartă faci parte dintr-o altă familie. Eu am făcut parte din familia Onicescu. Pentru că este UN LUCRU NORMAL ca un profesor să schimbe câteva cuvinte cu un elev chiar dacă acesta nu îi este şi profesor la clasă şi câte multe alte lucru n-ar mai fi. Mi-am considerat mulţi profesori din liceu ca fiind prieteni, ca fiind persoane dispuse să te asculte în cazul în care ai avea o problemă sau nevoie de vreun sfat. De departe cel mai mare ataşament îl am pentru profesorii din liceu alături de care mi-am împărţit şi pasiunile (cărţile, muntele), alături de care poate am plâns sau am râs, alături de care poate am mâncat o pizza sau am dansat sau cu care m-am contrazis pe diferite domenii. Aici chiar nu cred că are sens să dau nume pentru că de fiecare profesor am un oarecare ataşament, indiferent dacă mi-a predat sau nu.

...

Cât de importantă rămâne însă existenţa unui altfel de raport între elev şi profesor decât cel la limita căruia se află catedra? Asta rămâne bineînţeles la fel de relativ ca orice altceva: depinde de elev la fel cum depinde şi de profesor căci nu poţi merge bine dacă nu te ajută ambele picioare. Apoi depinde şi de mentalitatea pe care o ai, adică de cap, căci aşa cum bine ştim Dacă n-ai cap, vai de picioare. Consider însă că profesorii pe care i-am cunoscut de-a lungul etapelor mele şcolare dar mai ales în liceu, au avut o foarte mare influenţă asupra a ceea ce voi ajunge să cred, asupra opiniilor şi personalităţii mele ce se vor manifesta în următoarea perioadă a vieţii.

Prin urmare

Ca rezultat al activităţii din ultimele două săptămâni, iată notele de la examenele pe care le-am dat la BAC:

• Română Oral - 10
• Engleză Oral - 10
• Română Scris - 8,30
• Matematică - 8,05
• Informatică - 8,95
• Geografie - 9,75

Media finală: 9,17.

Sunt mulţumit de rezultat. La info dacă aş fi fost puţin atent aş fi putut să iau mai mult. In rest totul e minunat :D

Intre timp

... am susţinut şi probele scrise la Limba şi Literatura Română, Matematică, Informatică şi Geografie. Acum aştept rezultatele de sâmbătă. Consider că în mare parte am făcut bine, doar la română mă aştept la o notă mai mică. Rămâne de văzut...

Despre proba B

Am susţinut azi examenul oral la limba engleză. Nu mi s-a părut greu deloc, am avut la primul punct un text despre cititul în palmă şi despre prezicerea viitorului, în timp ce subiectul al II-lea a fost cel cu numărul 31, mai exact ăsta:

Do you think a disability of some kind makes a person more determined to succeed? Give arguments
to support your ideas.

A fost super bine, comisia mult mai ok decât cea de la română. N-au fost niciun fel de probleme ca să ies din sală cu nota 10. :D

Dacă proba la română urmăreşte să vadă cât de capabil eşti să înţelegi anumite concepte şi să poţi opera cu ele, proba la limba străină nu-ţi cere decât ceea ce ţi se cere şi la oră: înţelegerea textului şi dialog. Mi se pare a fi una dintre probele care chiar se mulează pe ceea ce faci la şcoală.

Despre proba A

În ciuda că eram programat să-mi susţin proba astăzi (24.06.2008), am stat şi o bună parte din zi şi ieri în curtea liceului trăind emoţiile celor ce intrau sau ieşeau de la examinare. Aşa se face că, potrivnic faptului că nu aveam emoţii deloc legate de subiecte sau cerinţe, am plecat acasă speriat cumva în faţa gândului că sunt la subcomisia 3, ale cărei note au variat destul de mult şi care, ca un fapt special, limitase numărul de note maxime aproape de zero.

Cu toate că ar fi trebuit să intru abia la ora 15, eu m-am prezentat incă de la 11. Asta a fost foarte ok, întrucât la ora 12 eram deja intrat în sală, cu biletul în mână. Am extras biletul cu numărul 48, ce cuprindea un fragment din Fenomenul românesc al lui Mihai Ralea. Cu toate că eram ultimul din cei trei care au intrat în sală odată cu mine ce şi-a primit subiectul, am fost şi primul ce s-a oferit să fie examinat în clipa în care s-au epuizat toţi ceilalţi prezenţi de mai dinainte în sală. Una dintre examinatoare mi-a spus că m-am grăbit, însă eu nu vedem nicidecum acest lucru. Chiar am întrabat-o că de ce să mă fi grăbit... M-am bazat în primul rând pe dialogul frontal şi pe contactul vizual, aşadar am redus pe cât posibil faptul de a citi de pe ciornă. Ştiam că nu mă prezentasem pentru a citi, ci pentru a convinge. În plus, pe timpul cât am putut să mă gândesc la subiect i-am şi observat pe ceilalţi elevi analizându-le greşelile. Am ştiu ceea ce trebuie să fac, ceea ce trebuie să spun şi consider că m-am descurcat de minune. Am ştiu atunci când am putut arăta că ştiu mult mai mult pe lângă subiect, legând celelalte informaţii de cerinţele mele. Într-un cuvânt: am impresionat, ceea ce m-a făcut fericit. Nu doar că cele două profesoare mi-au scris încântate 10 pe fişa de examen dar şi faptul că eram conştient de semnificaţia acestei note pentru mine: făcusem faţă unei întrevederi, impresionasem, arătasem calitatea. Adevăratele emoţii au venit abia afară, când ţineam hârtia în mâini şi-am început să anunţ nota primită...

Pe de altă parte, în ciuda faptului că toată lumea îmi spunea, şi ştia, că eu voi lua 10, eu mă încăpăţânam să cred că nu. Că se va întâmpla ceva care să le facă să-mi dea mai puţin. Ştiam că sunt pregătit de 10, ştiam că pot vorbi de 10, ştiam că mă pot prezenta de 10. Nu mă aşteptam însă că-l voi şi lua. Ceilalţi însă se pare c-au avut dreptate.

Examenul de Bacalaureat 2008, Proba orală la limba şi literatura română, proba a, nota 10

ps: ajuns acasă am dat un search pe google să văd şi eu cine e acest domn Mihai Ralea ce mi-a adus fericirea. Am găsit nişte citate chiar interesante:

A fi inteligent înseamnă a nu confunda punctele de vedere.

Ironia e o ură uşoară îndreptată în contra unor oameni pe care îi iei in serios.

Începând prin a fi buni europeni sfârşim prin a fi buni români. Românismul se învaţă prin europenism.

Inteligenţa adevarată e o desacralizare a gândirii.

Totul se schimbă, afară de nevoia noastră de copilărie.

ps2: am considerat că am căzut pe subiect, că acesta a fost subiectul meu în ciuda faptului că nu citisem textul deloc înainte. eram pregătit pentru chestii precum dacia literară, maiorescu, junimea, lovinescu şi nu în ultimul rând, postmodernismul.

Asadar...

mâine începe BACul. eu voi susţine proba orala la româna în ziua de marţi, în jur de ora 3. n-am emoţii, nu mi-e frică, mă aştept la orice. nu ştiu tot, am însă o cultură de bază a tot ceea ce-ar trebui să ştiu.

am să continui să ofer informaţii referitoare la evoluţia următoarelor două săptămâni postând noutăţi pe măsura ce apar.

mulţumesc tututor celor ce mi-au urat succes.

ps: îi răspund Anei la leapşă: îmi doresc să trec de BAC şi admitere pt ca mai apoi să ajuns să-mi citesc maldărul de cărţi ce mă aşteaptă dornice să le citesc. îmi doresc, nu în ultimul rând, ca ceilalţi să capete înţelepciune. (ca să nu-mi mai dea mie bătăi de cap:D)

ne mai auzim...

de sfarsit

visul s-a terminat. greu, înfricoşător de greu, dar s-a terminat.

dacă înainte să cunosc ce înseamnă viaţa de liceu aş fi fost întrebat la ce sper aş fi răspuns probabil simplu: altceva. a fost însă mai mult decât altceva, a fost o parte din viaţă; adică: sentimente, simţuri, urcări şi coborâri, puncte de minim şi de maxim; a fost o viaţă într-o altă viaţă.

stai, nu pleca, mi-ar fi spus atunci cineva, şi n-aş fi avut nevoie să mi se spună. oh, sunt aici, acum, în timpul meu, la locul meu, în sufletul meu. dar nu plec, nicidecum, doar nu-mi pot opune trupul să dea disperat din picioare şi să mergă înspre viitor. sufletul meu e aici, în această clădire, e aici, pe acest hol, e aici, în acest birou. nu, nu plec, nu pot, nu vreau... nu credeam ca asta să mi se-ntâmple tocmai mie, aveam să spun peste câţiva ani, nu credeam că un spaţiu, că o clădire, că ...ceva ar fi avut vreodată puterea de a mă transforma într-un asemenea hal, până la transfigurare.

ce iubeşti tu, spune-mi ce iubeşti... eu Iubesc spiritul acestui liceu, eu sunt aici... chiar şi când nu voi mai fi. eu Cred că peste tot acest timp s-a aşternut doar visul. visul a luat sfârşit.

...

luni, 9 iunie 2008. ora 09:00. ultima oră de dirigenţie. se părea că reuşisem să ducem totul la bun sfârşit; florile se aflau pe masă, cadourile erau ambalate, discursurile pregătite. noi eram cumva aşezaţi pe scaune, pe lateral, în timp ce scaunele din centru se ocupau de către profesori. eram noi, nimeni n-ar fi putut fi mai personal decât noi atunci. totul era personal. discursurile scrise cu propriile mâini, programul aranjat tot de către noi - doar cu câteva indicaţii din exterior, cadourile îmbrăcate frumos cu o zi înainte. bineînţeles - ne-am mai încurcat, şi eu... n-a fost o problemă, eram eu însumi, eu ce simţeam că trebuie să transmit ceva. nu doar că trebuie să moderez o întrevedere finală. trebuia să transmit cu adevărat ceea ce simţeam. am făcut tot ce-am putut. cred c-am făcut bine. a fost o oră în care n-am făcut nimic altceva decât ce făceam noi în mod obişnuit: unii - literatură, alţii - dans... şi-am spus impresii. despre cât de bine ne-a fost. am fost noi înşine şi ăsta ne-a fost marele avantaj. am lăcrimat atât noi cât şi profesorii. ne-am spus că ne vom lipsi, că la anul ne va fi greu, ne va fi greu să nu ne întoarcem în aceeaşi clasă, cu aceeaşi oameni, să ne simţim aceeaşi. a trebuit să recunoaştem că e greu încă de pe acum...

...

marţi, 10 iunie 2008. ora 20:00. balul de absolvire al liceului. cercul militar naţional. aveam nevoie de acest eveniment pentru a ne da seama cât de mult suntem legaţi unii de ceilalţi. că ne simţim bine şi cu alte haine, că defapt suntem aceeaşi, că există fericire şi într-un alt mod de manifestare al colegialităţii. a trebuit să recunoaştem că ne suntem dragii unii altora şi că, în orice caz, păstrăm fiecare o mică influenţă din prezenţa celorlalţi.

...

azi, vineri, 13 iunie 2008. ora 09:00. festivitatea de închidere a anului şcolar 2008. ne-am îmbărcat în robe şi-am ieşit în curte. ne-am făcut apoi marşul de onoare prin faţa tuturor celorlalţi, ne-am fotografiat, ne-am luat premiile, ne-am aruncat tocile în aer. am intrat înapoi în liceu, unde doamna directoare (pe post de dirigintă) a ţinut să ne mai spună câteva cuvinte. să ne spună că orice am face trebuie Să fim noi înşine, Să fim unici, Să fim aşa cum simţim noi că trebuie să fim... atâta vreme cât asta nu înseamnă să le facem rău celorlalţi. Să ne gândim mereu la cei din jurul nostru. Şi să fim diferiţi... deja unii plângeau, deja unora unora le curgeau lacrimi, deja unii simţeau adevărul. acum mi-am dat seama cu adevărat cât de drag mi-a fost gabi, acum când i-am privit faţa spălându-i-se sub valul de lacrimi. plângea. era incredibil. era memorabil. dar plângea. plângea cu un chin, cu durere, cu sinceritate. repet, era cu adevărat incredibil, dar se întâmpla sub ochii mei, atunci şi acolo. aveam nevoie de asta, a fost finalul care ne-a unit. dacă el nu mai este limitat în a arăta ce simte, noi de ce ar trebui să fim...? peste ceva timp, la terasă, m-am dus şi l-am îmbrăţişat; sincer; nu se mai oprea din plâns. mă gândeam... acesta este cu adevărat liceul, este forţa ce-i poate schimba pe cei ce par a nu se putea schimba niciodată...

...

a trebuit să-mi iau cărţile şi să plec. să plec de parcă nici n-aş fi venit. să plec ca şi cum aş fi fost alungat. să plec fără inimă, fără suflet, fără trecut... totul rămânea acolo, pe acele holuri, în acele bănci... rămânea cumva în toţi oamenii pe care i-am cunoscut în acest timp. a trebuit să mă târăsc până acasă, până acolo unde a trebuit să par că sunt fericit... dar e un gol, un gol precum iubirea, dar defapt chiar asta e... e iubire. iubire prin timp.

a trebuit să accept că altcineva îmi face jocul. că mi-e dor... că mi-e tipul ăla de dor... ăla care te face să simţi că deşi mai eşti încă aici, nu mai aparţii locului. eşti exilat. e dorul ăla care-ţi spune c-ai fost părăsit... că nu mai ai ce face...

...

ăsta e liceul. şi sfârşitul. greu. ăsta e timpul. aş vrea să mă întorc şi să-i îmbrăţişez pe toţi.

Ani de liceu

În altă ordine de idei, azi am avut ultima oră de dirigenţie... Pare incredibil dar ăsta este sfârşitul unui timp memorabil...

Anii de liceu pe care-i ţinem în noi...