Vise care nu te lasă să dormi

Datorită stilului în care par a-mi neglija momentan viaţa, simt nevoia să-mi fac nişte jurăminte, promisiuni solemne, să mă iau la întrecere cu viaţa şi să ajung să fac ceva concret din ceea ce mi-ar plăcea şi din ceea ce-mi doresc, lucruri care se suprapun destul de mult cu ceea ce m-ar putea împlini pe plan personal.

1. Cum voi reuşi să obţin iarăşi un venit constant (a se citi salariu) va trebui să mă înscriu la un curs de limba portugheză. A putea să vorbesc fluent şi să înţeleg perfect această limbă va fi primul pas înspre o reconciliere cu mine. Dacă ai ocazia şi nu alegi să faci ceva care cu adevărat îţi place, să înveţi ceva frumos care mişcă nişte stări înlăuntrul tău, atunci care mai este rostul să te preumbli pierdut prin lume?

2. Va trebui să-mi permit liniştea necesară pentru a mă putea aşeza la o masă şi pentru a putea începe să scriu încet cuvânt după cuvânt, după cuvânt, după cuvânt, până voi ridica o carte adevărată, o carte palpabilă, de care să fiu mulţumit, şi care să reflecte total pretenţiile mele de la cartea pe care aş vrea să o scriu.

3. Iar apoi nu voi fi făcut nimic dacă nu-mi voi fi asumat curajul să-mi las viaţa de aici, cu tot ceea ce-am avut mai bun, şi să-mi trăiesc visul la Lisabona.

Atât vreau eu de la viaţă.

Un oraş eşti tu şi tu eşti tot oraşul

Mi-am declarat de-a lungul timpului dragostea deschisă pentru două oraşe, fiecare cu părţile lui bune şi rele, fiecare cu chemările lui şi cu obsesiile pe care mi le-a imprimat. Pasiunea pentru Lisabona probabil că nu mai este un mister pentru nimeni; e oraşul care-mi trezeşte cea mai mare fascinaţie, care-mi va fi un maget toată viaţa pe harta lumii, va fi locul în care-mi voi dori să merg cu persoana pe care o iubesc, locul unde să visez (pe esplanada de la São Pedro D’Alcantara sau în faţa lui Adamastor), locul unde se anulează orice posibilitate care să nu ducă la fericire.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi e dragostea mea pentru Sibiu. Un oraş pe care l-am văzut pentru prima dată într-o zi înnorată de vară şi care mi-a găzduit trecerea către ultimii doi ani de viaţă, ba învăluit de un frig groaznic, ba îmbrăcat în zăpadă. Mi-au rămas întipărite în memorie feeria din Piaţa Mică, restaurantele primitoare şi acea senzaţie de apartenenţă mistuitoare pe care o aveam atunci când o luam la pas pe străzile vechi.

Astăzi am ales să-i declar dragostea oraşului în care locuiesc de mai bine de zece ani, oraşului în care am crescut către maturitate, în care am învăţat şi-n care am iubit, în care m-am prăbuşit de câteva ori, în care am băut zeci de beri şi cafele, în care mi-am cumpărat sute de cărţi şi prin care mişună necontrolat persoane care într-un fel sau altul au sau vor avea de-a face cu mine. E oraşul pe care chiar dacă voi decide să-l părăsesc, el îmi va ţine o parte din conştiinţă ascunsă pe aici, pe undeva pe la Cărtureşti sau pe străzile centrului vechi, pe Gabroveni, şi-o parte considerabilă pe Trivale 29, şi tot aşa încât chiar şi atunci când voi pleca voi avea mereu un motiv pentru care să revin, o dragoste pierdută demult, o speranţă în care mi-am pierdut încrederea. Dar iubesc Bucureştiul. E oraşul care mi-a spus cine sunt, cu toate autobuzele şi cu toţi oamenii lui, e oraşul în care am învăţat ce este fericirea, cu toate gropile şi câinii lui comunitari. E oraşul în care voi reveni mereu pentru cineva sau ceva, şi nu pentru oraşul în sine. Iubesc Bucureştiul pentru că-mi oferă timp să citesc; atunci când nu trebuie să ajungi nicăieri, Bucureştiul este oraşul ideal în care să mergi cu autobuzul. În care să-ţi scrii memoriile în trafic, în care să le zâmbeşti străinilor. Iubesc Bucureştiul pentru că e oraşul imposibilităţilor mele, al temerilor şi al limitelor mele, e oraşul în care visez la Sibiu şi la Lisabona, în care îmi port dorul pentru oameni şi aceste două oraşe.

Un alt gand

Şi eu visez oceanul atunci când mă năpădeşte singurătatea…

Rainha do Mar

Fericit este cel care poate gândi dorul pe care-l resimt eu. Căci ceea ce trece prin mine nu puate lua forma cuvintelor şi nu se poate exprima concret fără a conţine lipsuri. Sunt îndrăgostit, îndrăgostit de un vis frumos. Îndrăgostit de ceva ce nu pot avea niciodată, de ceva ce nu voi putea atinge niciodată în totalitate, de ceva ce nu voi avea niciodată şi ce se va oferi multor altora. Mă simt încătuşat, închis în capcana care poartă numele ei. Pentru că da, nu mai pot scăpa nici în realitate, nici în vis, nici în conştient şi nici în subconştient de frumoasa Lisboa.

Privesc pozele cu locurile pe unde am fost, cu mozaicul pe care am călcat şi sunt conştient că nu-mi fac decât rău. Simt cum imaginea lor taie în mine, cum statuia lui Fernando Pessoa mă devorează, simt cum sunt strivit de calul regelui José I, simt cum mă dezintegrez pe străzile din Bairro Alto, cum devin o celulă oarecare din corpul marelui şi viului oraş. Dar Lisabona, frumoasa mea Lisboa, este mai mult decât un oraş, este o fiinţă cu suflet, cu organe vii, cu viaţă. Mă revăd tot timpul mergând pe străzile înguste şi vechi, parcurgând la pas Lisboa Antigua, zâmbindu-le oamenilor şi bucurându-mă de zâmbetele lor.

Trebuie să mă întorc. Trebuie să mă iau la trântă cu sufletul oraşului, să ajung să-l domin, să cuceresc Lisabona aşa cum ea însăşi m-a cucerit pe mine prinzându-mă în plasele conştiinţei sale. Nu am linişte, nu am stare, toată viaţa mea nu e decât un gând îndreptat înspre ea. Tind către ea, către Lisabona mea, către limba ei de foc, către viaţa sa nepotolită, către muzica strigătoare la cer, către fado.

Cum să nu te îndrăgosteşti?

Cateva smulgeri de inima

Şi asta era de ajuns. Din cămăruţa mea dintr-un apartament de două camere închiriat la etajul şapte al unui bloc de pe bulevardul Brâncoveanu scot din raftul micuţei biblioteci hârtia împăturită, de un verde aprins, în interiorul cărora se preling fantomatic şi ameţitor linii şi linii întruchipând străzile acelui mirific oraş pe care-l numesc Lisabona. După ce privesc obsesiv străzile şi intersecţiile şi legenda şi notaţiile de pe margini proiectându-mi prin creier imagini din care se încarnează amintiri, adevăraţi monştri subterani ce sapă tot mai adânc în încercarea de a-mi atinge acel punct din sfera imperfectă a ţestei, acea singularitate în care timpul şi spaţiul se anulează şi se unesc şi copulează dându-mi naştere tot mie, tot acestui trup repugnabil, tot acestui spirit obscen. Şi privesc cu dorul amintirii înspre micul pătrat în care ştiu că se afla Praca da Comercio şi urc cu privirea pe Rua Augusta până la Pedro al IV-lea, până la Rossio şi-apoi mă bufnesc lacrimile şi-mi sângerează inima pentru ca mai apoi să mă întind în pat şi să-mi impun să adorm. Dar pentru că nu reuşesc închid harta şi ies în balcon unde mă opresc câteva minute cu ochii aţintiţi asupra siluetei gălbejite a Colegiului Naţional Octav Onicescu, timp în care visez iarăşi cu ochii deschişi la clipe, clipe, clipe în care am fost nemuritor şi fericit şi visător...

Alegeri

(...) Portugalia e condusă alternativ de două partide: unul îşi spune de centru-dreapta, altul - de centru-stânga, dar în relitate amândouă sunt de centru. Voturile lor cumulate numără aproximativ 80% din electorat şi există puţine şanse ca, pe viitor, proporţia să varieze semnificativ. În opţiunile fundamentale, amândouă partidele guvernează ţara la fel, cu diferenţe mai degrabă retorice şi stilistice. Amândouă promovează liberalismul economic, accelerează privatizările, luptă pentru integrarea Portugaliei în Europa, sunt mândre de moneda unică, participă convinse la NATO. Amândouă.

Pe fondul acestei identităţi de 99%, restul de 1% cuprinde discursurile electorale, artificiile colorate, disputele de circumstanţă. Şi astfel (...) Portugalia progresează economic, se schimbă în bine, ajungând - din punctul de vedere al nivelului general - un fel de Franţă sau Italie, cu mult mai simpatică şi mai umană însă decât Franţa sau Italia.

Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze

Filmulet Lisabona

Hehe, iata ce-am găsit. Un scurt filmuleţ cu o scurtă istorie a câtorva monumente din Lisabona.

Saudade, un altfel de dor

Pentru cunoscători, limba portugheză ascunde în interorul său un mic mister pe care romanticii şi sentimentaliştii îl apreciază fin. Etalat cu măreţie în muzica fado, ţinut la mare preţ în interiorul inimiilor lor, cuvântul şi în acelaşi timp sentimentul de saudade este pentru ei un motiv de mândrie.

Conform Wikipedia, saudade este un cuvânt galic sau portughez pentru a desemna un sentiment de nostalgie plină de dorinţă faţă de ceva sau cineva la care s-a ţinut mult şi a cărui prezenţă a încetat. Poartă adesea un ton fatalist şi o cunoaştere reprimată că cel la care s-a ţinut atât de mult s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată.

Până la urmă, toţi cei care iau contact cu ideea acestui cuvânt ţin să-i pătrundă înţelesul. Ceea ce este mai deosebit însă e că pare de la sine înţeles că nu toată lumea ar putea simţi saudade, că el este un sentiment strict portughez, aşa cum dorul este un sentiment strict românesc, deşi în acest caz sensurile se apropie. Astfel de popoare rămân întodeauna limitate de limbaj atunci când ar încerca să-şi exprime sentimentele într-o limbă precum engleza, care le transformă sentimentele într-o lipsă, prin simplul I miss you, engleza dovedindu-se incapabilă în acest caz de a transmite un sentiment ce în ansamblul său înseamnă mult mai mult decât lipsă.

Tot conform Wikipedia, părerea lui A.F.G Bell: Faimosul saudade al portughezilor este o vagă şi constantă dorinţă pentru ceva ce nu există şi probabil nu poate exista, pentru ceva plasat altundeva decât în prezent, o întoarcere înspre trecut sau către viitor; nu o nemulţumire dureroasă sau tristeţe pătrunzătoare dar o visare indolentă plină de dor.

Se face de asemenea diferenţa dintre saudade şi nostalgie prin faptul că nostalgia presupune un dor, combinat cu regret şi tristeţe, după ceva pentru care există certitudinea că nu mai poate reveni. Saudade însă este plin de speranţă, este un sentiment ce tinde înspre cel dorit. El nu se limitează la regretul lipsei, preamărind în acelaşi timp posibilitatea revederii obiectului iubit.

 Cu toate că este numit de către portughezi, saudade este un sentiment universal înrudit cu iubirea. El ia naştere atunci când două persoane sunt îndrăgostite, dar aflate departe una de cealaltă. Saudade ia naştere atunci când ne gândim la o persoană pe care o iubim şi pentru care suntem fericiţi că avem acest sentiment în timp ce ne gândim la el, dar persoana respectivă nu este lângă noi întiristându-ne şi făcându-ne să ne deplângem inimile. Durerea şi aceste sentimente amestecate sunt numite saudade. Este folosit de asemenea pentru a se referi la sentimentul de a fi departe de cel pe care cineva îl iubeşte; poate fi folosit şi pentru locuri sau animale ce ne lipsesc, lucruri pe care obişnuiam să le facem în copilărie, sau alte activităţi desfăşurate în trecut. Ceea ce face sentimentul de saudade a fi unic este că el poate fi catalogat direct cu orice este personal şi ne atinge inimile. Poate fi simţit de asemenea pentru dragostea neîmpărtăşită, caz în care persoana n-a avut nicidată acel lucru spre care tinde, dar la care poate spera, în ciuda eşecului posibil al speranţei false.

Din punctul meu de vedere însă mi se pare că saudade este defapt o pornire lăuntrică, sfâşietoare, ce-l determină pe cel ce simte aşa ceva să regăsească sensul lumii doar în interiorul său. Saudade este un strigăt lăuntric îndreptat înspre lume, însă mai mult retoric. Şi în ciuda faptului că face referire mereu la altceva, el este strict un sentiment personal, al inimii omului, şi cu toate că desemnează o latură tristă a omului, el este mărit şi oamenii se mândresc că pot simţi saudade. Căci nu eşti deplin cu tine însuţi decât atunci când ai trăit tot ce se poate trăi.

De asemenea (era şi imposibil să nu fie aşa) portughezii susţin că acest cuvânt nu poate fi tradus în alte limbi, aşa cum de altfel se laudă şi românii cu dorul lor. Mi-a fost imposibil însă, atunci când am auzit pomenindu-se pentru prima oară de saudade, să nu-l asimilez la un prim gând cu dorul. Wikipedia spune iarăşi:  În limba română există cuvântul dor ce poartă un înţeles asemător lui saudade. El poate însemna de asemenea şi iubire sau dorinţă, provenind defapt de la substantivul dorinţă şi verbul a dori. Oricum, cu toate că dor are un înţeles complex el nu atinge deplin încărcătura plină de sensuri a lui saudade. Ca o curiozitate, cuvântul portughez dor înseamnă durere.

Poze Lisabona

O dovadă a cum se vede Pământul din avion. Acolo sus este o splendoare de care nu m-am putut sătura şi de la care nici măcar turbulenţele nu m-au făcut să renunţ.

 

 

 

Tramvaiul este cel mai comun mijloc de transport din Lisabona, el permiţând accesul şi pe nenumăratele străzi înguste prezente prin centru. Cele mai des întâlnite sunt aşa-numitele tramvaie de epocă alcătuite dintr-un singur vagon, colorate în principiu în galben sau roşu (nu înţeleg cum cel din imagine face excepţie). Se găsesc totuşi şi tramvaie de ultimă generaţie predefinite însă a circula pe linii drepte, fără mari schimbări de direcţie. O astfel de linie a tramvaiului rapid se găseşte de-a lungul malului râului Tejo, legând nordul de sud, adică zona Bélem de vecinătatea zonei Oriente.

În fotografia alăturată suntem 15 dintre cei care am fost acolo (Alexandra face bineînţeles... poza) alături de profesorul de engleză şi portugheză, Miguell. El are dublă naţionalitate, provenind dintr-o mamă portugheză şi un tată englez. A fost un om excepţional determinându-ne să luăm parte la discuţii şi să învăţăm cât mai multe lucruri noi.

   Aceeaşi componenţă de copii, doar că ni se adaugă doamnele profesoare şi cu Ana, domnişoara de la instituţia de primire care a fost desemnată a avea grijă de şederea şi de practica noastră în Lisabona.

 

 

Cele mai multe staţii de metrou din Lisabona au fost decorate artistic cu bucăţi de faianţă colorată, un procedeu specific oraşului. Aceasta este din staţia Oriente, un nod de transport local şi totodată remarcat datorită infrastructurii şi arhitecturii moderne realizate în ultima vreme, printre care Centru Comercial Vasco da Gama, Turnul Vasco da Gama, şi Oceanariumul. Această zonă se află pe malul dintre nord al râului Tejo.

 

 

Intrarea şi acoperişul Centrului Comercial Vasco da Gama, aflat în acelaşi loc cu Gara Oriente.

 

 

 

Eu împreună cu mascota Oceanariumului din Lisabona (Oceanário de Lisboa, cum se poate vedea şi în poză).

 

 

 

 

 

La acelaşi Oceanário de Lisboa se pot găsi diferite specii de peşti, mamifere sau chiar păsări ce trăiesc în ecosistemul creat de Oceanul Atlantic. În poza alăturată se găseşte pisica de mare, urmând ca în următoarele să vedeţi pinguinii, vidrele, rechinii, peştele lună, etc.

Continuările vor veni zilele următoare, în aceeaşi manieră în care s-a facut prezentarea şi acum. Sper că vă plac. Noi am fost foarte impresionaţi de tot ceea ce am văzut acolo, de la locuri până la oameni, de la limbă până la cultură.

Poze Lisabona (2)

Ascensorul Biça, ce leagă Rua de Boavista (din cartierul Santos) de Cartierul Barrio Alto. În ansamblul său este acelaşi vagon de tramvai, împărţit puţin altfel, ce călătoreşte însă în pantă, de-a lungul unei singure străzi.

 

 

În Praça Luís de Camões, denumită după un mare poet portughez. Se mai poate observa în poză formele grafice aflate pe jos, realizate în mozaic, un procedeu întâlnit de-a lungul celor mai multe străzi ale Lisabonei. Acesta este şi motivul pentru care nu se fac bălţi în urma ploilor dese, apa fiind foarte uşor absorbită de pavajul din mozaic.

 

 

 

 

 

În a doua zi de curs, învăţând grafică în Photoshop, alături de Luis.

 

 

 

 

 

Praça de Comerco, situată chiar la malul fluviului Tejo, cuprinde două mari monumente arhitecturale. Statuia regelui José I, şi vechea poartă a cetăţii, impunătoare prin măreţia şi arhitectura sa, prin care se făcea în trecut întrarea în oraş pentru cei ce veneau dinspre ocean.

 

Elevatorul Santa Justa este în adevăratul său sens un lift cu un dublu rol. El nu este doar un obiectiv turistic, fiind integrat în sistemul de transport local al oraşului. Odată ajuns în vârful său ai parte de o panoramă a oraşului, însă nu se mai presupune că ai dori să şi cobori. Printr-o punte de legătură, acest elevator face legătura cu străzi aparţinând aceleeaşi zone misterioase ale Lisabonei: Barrio Alto, PENTRU CARE ŢIN SĂ VĂ AVERTIZEZ: PE CÂT ESTE DE FRUMOS, PE ATÂT ESTE DE ÎNŞELĂTOR. CHIAR ŞI CU HARTA ÎN MÂNĂ TOT ESTE POSIBIL SĂ TE PIERZI, DEOARECE STRĂZILE SUNT MULT MAI SCURTE DECÂT PAR A FI PE HARTĂ. Există totuşi o scăpare: urmaţi indicatoarele ce vă îndrumă înspre Praça de Comerco, Rossio sau Praça Pedro IV, care sunt puncte cheie pentru centrul oraşului şi pentru care se află nenumărate indicatoare. Asiguraţi-vă că aceste puncte sunt primele pe care le veţi lua în calcul atunci când veţi vizita oraşul.

 

Praça da Figuira se află în zona Baixa, zona joasă, şi are în cuprinsul ei impunătoarea statuie ecvestră a Regelui Ioan I, ce se poate observa chiar şi din Praça de Comerco.

Muzica Fado

Unul dintre punctele forte ale culturii portugheze este reprezentat de muzica fado. Fiind la origine o muzică populară ce s-a dezvoltat în cadrul oraşelor, ea este adând înrădăcinată în conştiinţa oamenilor constituindu-se metaforic în însăşi destinul (fado) lor. Fado este o muzică puternic accentuată de ondulaţii vocalem, de sunete profunde, aşa cum este de altfel alcătuită chiar limba portugheză. Cuvintele, ţesute pe fondul muzical simplu al chitarei portugheze, sunt rupte parcă din sufletul oamenilor de rând, înrădăcinaţi în pământul din care provin; oameni cu trăiri intense, cu sentimente sfâşietoare, purtând în suflet simţirea unui sentiment pe care limbile noastre nu au tăria de a-l desemna, saudade, dorul inexprimabil de către celelalte popoare.

Fado este o muzică tristă, una melancolică, una a cărei versuri refac traseul căutării identităţii, originilor şi fericirii umane, a omului prins în conjuctura unor influenţe din care nu se mai poate elibera.

Cea mai mare cântăreaţă de fado din Portugalia este Amalia Rodrigues, supranumită şi Rainha do Fado (Regina muzicii fado), despre care se spune că de la ea începe fado-ul modern. Are o voce puernică, plină de acea vibraţie tulburatoare ce încântă ascultătorul emoţionându-l. Amalia Rodrigues rămâne o voce apreciată internaţional pentru muzica excepţională pe care o cântă şi pentru calităţile sale vocale extraordinare.

Citeşte mai multe despre muzica fado AICI.

The latest news (I think)

some random information:

• tastaturile de aici sunt ciudate, cu toate ca sunt ceva mai ok decat cele din belgia. se gasesc cu usurinta caracterele çãõ. tasta cu semnul intrabarii este interschimbata cu cea a liniutelor(-_), iar semnele > si <>
  
  
• vremea a fost variabila. cu toate ca prognozele s-au adeverit in cea mai mare parte, au mai existat zile in care vremea sa ne mai faca surprize cu o mica ploaie, dupa care sa rasara imediat soarele.



• in afara programului am avut vizite destul de lungi prin oras, cateva dintre ele tinand pana la 12 jumatate noaptea. apropo, in lisabona metroul circula pana la ora 1 noaptea. fiecare statie de metrou este unica prin designul sau, cele mai multe avand motive grafice deosebite.



• lisabona este strabatuta de raul tejo (teju - asa cum am citi noi), ce se varsa in oceanul atlantic dincolo de cartierul numit bélem, remarcabil datorita catorva constructii in stil manuelin (specific lisabonei), dintre care se remarca manastirea iernimitilor (un adevarat spectacol de arta) si turnul bélem, ce candva se afla chiar inconjurat de apa. astazi el este pe mal deoarece apa s-a retras de-a lungul timpului



• in centrul orasului se gasesc doua cartiere deosebite: baixa si barrio alto, invecinate. partea speciala la ele este ca baixa este un cartier aflat la un nivel jos (insasi numele inseamna "jos", cat si "centrul vechi"), in timp ce al doilea, intuitiv, este un cartier cu strazi inalte, la o diferenta de aproximativ 200 de metri altitudine de la o strada la alta. trecerea se poate face pe jos sau cu ajutorul unor asa numite ascensores si elevatores. Ascensores sunt de fapt niste tramvaie de linie scurta ce urca de-a lungul unei strazi, legand cele doua cartiere cu diferenta de nivel. sunt trei astfel de ascensores: Biça, Gloria si Lavra. singurul elevator se numeste Santa Apolonia si este cel mai aproape de sensul romanesc al cuvantului, fiind concret un lift ce urca vertical inspre barrio alto.~


• alte lucruri vizitate: turnul din bélem, manastirea ieronimitilor, oceanarium-ul, muzeul de arta antica, castelul lisabonei, gradina botanica, igresa de estrela, plus multe alte biserici si parcuri. lisabona este un oras al piatetelor si al monumentelor.


• LISABONA ESTE UN ORAS AL UMBRELELOR DISTRUSE, pe care le poti gasi la fiecare colt de strada prin cosurile de gunoi (in cazul bun) sau pur si simplu aruncate pe asfalt, probabil imediat ce au fost rupte de vant. ma gandeam ca aici probabil toata lumea ar trebui sa aiba intodeauna doua umbrele la el. doar asa, una sa fie de rezerva.


• am mancat calamar, creveti, scoici, si... sepie. ultima nu mi-a placut.


• am mers foarte mult pe jos prin oras.


• in alta ordine de idei... sambata ma intorc in bucuresti :D

Até logo...

News(2)

Believe it or not astazi m-am descaltat binisor de adidasi si de ciorapi, m-am sumetecat blugii si mi-am varat frumos talpile in apa Oceanului Atlantic, chiar la gura de varsare a raului Tejo, in fata Turnului Belem, in cartierul in care presedintele isi are resedinta.
Activititatile pe care le-am desfasurat au costat in cursul de limba (engleza&portugheza), cursul de design&webdesign, iar in restul timpului, ramase la latitudinea noastra au costat in vizite culturale la muzee, parcuri, biserici. Lisabona este un oras maginific. Faptul ca stam in centru ne faciliteaza intr-un totul "walking-tripurile" prin centru. Cand am sa ma intorc in tara am sa va pun la dispozitie fotografii cu locurile prin care am trecut.
Acum imi cam expira timpul de la internet cafe, asa ca daca mai e ceva am sa scriu zilele urmatoare.

Adios,
ate lego!