Ceea ce rămîne din tot e ceea ce vine după fericire

Bonul de la Cărtureşti, aşezat în bibliotecă pe o carte, reuşeşte să scoată în evidenţă faptul că ultimul ceai băut împreună s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, fix pe treizeci şi unu ianuarie, fix în timpul în care acum scriu aceste cuvinte; la fel şi ultima clipă de intimitate, şi ultima atingere blândă, şi ultimul efort de a-mi aşeza fruntea pe umărul împietrit. Am fost nevoit să accept că timpul se duce odată cu poveştile fără să înţeleg cum nu există nicio posibilitate de a interveni în propriul creier şi de a răsturna cumva tăcerea depozitată în inimă. N-am înţeles, iarăşi, în ce fel relaţionează aceste două elemente şi de ce nu mă pot lăsa în pace să-mi citesc liniştit cărţile, să-mi visez liniştit visele, să-mi depozitez liniştit amintirile. După un an de zile în care pot număra liniştit pe degete numărul de ori în care ne-am văzut m-am trezit bându-mi ceaiul, de data asta singur, de data asta acasă, de data asta purtând după mine o muzică care poate spune mai multe, chiar şi fără cuvinte, decât reuşesc să o fac eu. Nu ştiu cum bonul ăsta nu s-a pierdut până acum şi de ce a continuat să-mi iasă în cale în decursul timpului care s-a scurs, ieşind de prin cărţi, sustrăgându-se de prin maldăre de hârtii pregătite să fie aruncate. Toate astea pentru ca astăzi să mă gândesc eu că şi punctul din care se naşte nimicul se poate sărbători dacă l-ai considerat la un moment dat o sursă a fericirii. E o contradicţie aici numai dacă nu cunoaştem de dinainte faptul că fericirea se află prima pe lista generatorilor de nimic. În continuarea observaţiei că e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial, mi-aş pune în gând astăzi ca atunci când mă voi face mare voi inventa maşinăria care conservă fericire, care va face ca fericirea să nu mai dureze o clipire a ochilor, să nu mai fie cât o sorbitură de ceai sau cât atingerea a unor degete. Am împlinit între timp douăzeci şi unu de ani, o vârstă în care viitorul pare tot mai aproape şi-n care identitatea mi se prefigurează a se construi din însingurare. Am piticii mei pe creier, pitici ce-ar trebui să se hrănească cu atenţie primită şi cu căldură, cu ceai-pentru-doi; din cauza asta sunt flămânzi, groaznic de înfometaţi, iar atunci când prind vreun moment în care un element oarecare se interectează cu porţiunea mea de viaţă trăită în decurs de douăzeci şi patru de ore, muşcă cu disperare din sufletul meu, îmi întunecă mintea, îmi provoacă insomnii şi căderi din timp. É tão estranho... Aveam cumva o tradiţie pentru a bea un ceai acolo şi tocmai de aceea asimilez locul acum cu singurătatea, chiar dacă merg împreună cu altcineva sau chiar dacă merg singur şi sunt fericit. Fericirea asta păleşte imediat. Nu are nicio valoare... Vai ser a noite mais longa; uma noite cheia de nada! Telefoanele pe care nu mi le doresc şi la care totuşi răspund mă adâncesc în întuneric; cărţile pe care nu le mai citesc, dar aş vrea, mă îndepărteză de mine. Muzica pe care o ascult obsesiv, în lipsa unei voci anume, îmi constituie întreg universul senzației. I don’t know what It’s all about, the only thing I believe in it’s just que c’est juste une question d’amour. C’est tout.

Poveştile din care mă compun

Câteodată propria poveste ne scapă şi n-o mai stăpânim cu toate forţele pe care le deţinem, şi această poveste ajunge câte un pic în toate celelalte poveşti ale lumii în timp ce ele ne donează la rândul lor o parte din ceea ce s-ar vrea a fi o istorie comună. E vorba de fapt de povestea fiecăruia dintre noi, care este în acelaşi timp şi a tuturor celorlalţi, pe care o trăieşte unul dar o resimt şi toţi din jur, şi toţi din jurul lor, şi tot aşa, un fel de consecinţă a teoriei haosului care se manifestă peste tot, chiar şi în serialele de televiziune, chiar şi în cărţi, şi-n supermarketuri, şi-n cinematografe, şi-n frizerii, şi-n sălile de conferinţă. Trăim cu toţii povestea tuturor fără ca măcar să fim conştienţi sau să ne pese de asta fiind mult prea orbiţi de ideea că avem o poveste personală, suntem prinşi de ideea că avem un scop pentru care ne-am născut şi ne chinuim tot timpul încercând să-l găsim iar din clipa în care am avut impresia că am reuşit asta, să ne chinuim la limita puterilor să-l ducem la îndeplinire.

Am crezut mult timp că lucrurile care mi se întâmplă îmi aparţin, că-mi sunt menite, că au un rost. N-am ajuns să-mi demonstrez contrariul dar nici nu mai cred cu tărie c-ar fi aşa. Simt mai degrabă că eu aparţin lucrurilor care mi se întâmplă, că nişte mâini care n-au legătură cu mine scriu de zor o poveste pe care urmează să o trăiesc. M-am intersectat tot timpul cu povestea oamenilor de lângă mine, am trăit în acelaşi timp şi povestea lor şi până la un punct au trăit şi ei povestea mea, şi ne-am dus povestea împreună până la un alt punct în care alte poveşti au venit în torente şi ne-au dus cu ele către alţi oameni şi către alte poveşti, sau poate nişte drumuri încâlcite ne-au adus înapoi către oamenii de care trecusem cândva. Sunt o mulţime de posibilităţi şi o mulţime de poveşti în care să ne încurcăm şi pe care să ne chinuim apoi să le descurcăm. Târâm după noi o poveste. De cele mai multe ori ne luptăm cu ea, cu toate lucrurile care ni s-au întâmplat şi peste care doar pretindem că am trecut. Câteodată este imposibil să poţi merge mai departe fără să clarifici acele lucruri care nu te lasă să respiri; te suceşti noaptea în pat, ceaiul de dimineaţă se prepară gândindu-te la ziua de ieri în loc la ceea ce urmează să faci, telefoanele nu mai au niciun rost atunci când apelurile nu vin din direcţiile care ar putea oferi soluţii. Suntem noi înşine o poveste, una complexă şi complicată, una cu multe înţelesuri dar şi cu o grămadă de adevăruri posibile. În anumite momente nu ne înţelegem povestea pentru că nu ne înţelegem pe noi înşine, încercăm să găsim răspunsuri la îndemână fără să cunoaştem faptul că aşteptarea poate fi uneori un răspuns mai bun decât cele găsite în grabă. Câteodată povestea nu înseamnă decât stat pe loc, contemplare a lucrurilor existente, aşteptare a lucrurilor care urmează să vină. Povestea nu înseamnă nici fugă, nici grabă, nici dorinţa de a o împlini. După ce-am crescut adunând la povestea mea şi poveştile oamenilor pe care i-am cunoscut, după ce m-am hrănit cu zâmbetele lor, şi după ce apropierea lor mi-a oferit curajul să-mi duc povestea mai departe, trebuie să recunosc că oamenii din jurul meu sunt tot ceea ce mi s-a întâmplat mai bun, şi nici nu se putea altfel. Şi toţi oamenii, împreună cu toate acţiunile mele directe în raport cu ei, îmi constituie povestea. Şi într-un fel sau altul nu sunt nimic altceva decât toate istoriile comune desfăşurate cu oamenii pe care i-am cunoscut.

sandvişurile mâncate pe munte, satisfacţia din vârf, plânsul sub pătură într-o seară oarecare, ţipetele de pe hol, meditaţiile, apelurile din mijlocul nopţii, berea dintr-o vară călduroasă, aerul de sărbătoare de la serviciu, prietenia împărţită la o masă cu ceai, micul dejun, căldura biroului de la etajul unu, pregătire la geografie pe malul lacului, cărţi împrumutate, cana cu 3în1 de pe biroul de la etajul trei, frica de nimic, problemele puse la comun, vocea mărturisilor greoaie, prietenia pusă în comun fără rezerve, fumul unei ţigări pe balconul unei pensiuni de munte, jocul prostesc al unor copii, aşteptarea unui autobuz, o mână trecută peste păr, furia unui copil însingurat, bucuria revenirii la şcoală, castanele adunate din parc, ameţeala poveştilor care se întâmplă pe o bancă în parc, transpiraţia unei mâini care miroase a parfum, mirosul unui parfum care nu se uită niciodată, căderea simţită atunci când i-am văzut lacrimile, filmele văzute la cinematograf, oraşele simţite pe viu, fascinaţia unui prim lucru pe care îl faci, cerul înstelat văzut de la poalele muntelui, umbrela sub care am stat într-o zi ploioasă de vară

Sunt elemente care-mi duc povestea mai departe. Care deja fac parte din mine, care spun ceva despre mine, fără de care n-aş fi cel care sunt astăzi. N-am anticipat niciodată importanţa pe care or s-o aibă anumiţi oameni în clipa în care i-am întâlnit, nu m-am gândit niciodată că cineva anume ar putea avea vreun sens în viaţa mea. M-am prezentat pur şi simplu în prima zi de liceu şi am plecat din ultima trăgând după mine o infinitate de poveşti, m-am prezentat nepăsător să muncesc vreo două luni dintr-o vară şi ca un fapt aproape normal am rămas un an şi jumătate până când am cedat sub presiunea unui viitor incert, am făcut invitaţii la ceai din care am descusut poveşti care au ajuns să se continue fără oameni din simplul motiv că oamenii nu le mai fac faţă. Sunt un om care poartă după el o poveste complexă şi complicată, o poveste a începuturilor şi a sfârşiturilor dar fără a avea însă început şi sfârşit.

„Sometimes the past is something you just can't let go of. And sometimes the past is something we'll do anything to forget. And sometimes we learn something new about the past that changes everything we know about the present.” (Meredith (vocea de încheiere) – Grey’s Anatomy, S.6, E.09)

Călătoria prin nimic şi urmările ei directe

Trecuse atâta timp şi încă nu ştia ceea ce urma să facă exact. Asista trist la modul straniu în care nimicul în care trăise până atunci începea parcă să-și piardă conturul. Se obişnuise cu nimicul, deja nu-l mai afecta, nimicul însemna în acest moment linişte, iar liniştea îi era de ajuns. Ar fi vrut ca în acest timp să găsească vreo lege fizică care să demonstreze faptul că timpul se degradează întodeauna atunci când acţionează asupra a două persoane, dar fizica nu se ocupă din păcate cu persoanele aşa cum nu poţi urmări timpul fără să vorbeşti de o scurgere a lui. Dar după un nimic atât de mare, atât de apăsător, după un nimic cu care se obişnuise şi în care putea deja să respire într-un ritm normal, aparenţa ultimelor zile amestecată cu un sentiment prevestitor venit de undeva din adânc îi spuneau că nimicul acesta începe să se tulbure iar acest lucru îi provoca o teamă aparte. Ştia că urma să scormonească cu degetele minţii printr-un timp trecut aşa cum oamenii fără adăpost caută prin gunoaie uitându-se după lucruri refolosibile şi care le-ar putea fi de folos. Probabil că asta avea de făcut şi el, scormonind prin amintirile pe care le are din urmă cu un an, cu doi ani sau poate chiar şi trei, căutând lucruri încă întregi, care nu miros încă urât (sau care pot fi curăţate de eventualele murdării), din care s-ar putea construi altceva mai frumos. Se teme că înlăturând acest nimic aproape (deja) abstract, va reveni la tulburările de somn din nopţile de vară şi la frigul pătrunzător din cele de iarnă, se teme ca va ajunge să scrie o viaţă întreagă despre întuneric şi despre cum inima o ia razna în prezenţa unor factori generatori. Intuind aşadar că timpul care apare între două persoane se degradează odată cu scurgerea ... (a ce?), el se vede aflat într-un spaţiu al realităţii care-l ameninţă cu sfârşitul nimicului, adică tocmai cu acele lucruri care vin după nimic. Nu-şi pune mari speranţe că după nimic va veni ceva bun, tocmai de aceea priveşte rezervat mişcările care se fac în jurul său dar şi pe acelea pe care le face singur; uneori este doar un simplu actor în propria sa viaţă. Se teme de situaţii alambicate, fără soluţii clare, îi e frică de intervale. Ar vrea să pună punct nimicului (o soluţie bună, de altfel) dar ezită sub impresia că nimicurile se succedă şi ele la fel ca orice altceva în viaţă. Mai bine gol, îşi zice, mai bine gol decât mocnirea sălbatică a inimii, decât braţul înfrigurat, decât insomniile prelungite până în orele dimineţii. După ce şi-a înşiruit în faţa ochilor toate acele lucruri recuperate din timp ştia deja că nu are nicio şansă pentru a trece mai departe în regulă. Dar îşi asuma riscul, îşi asuma aşteptarea, sfârşitul nimicului, furtuna de apoi, celălalt nimic, şi tot aşa, dar în cazul în care lucrurile ar fi luat totuşi o altă întorsătură şi s-ar recupera din acel viitor şi câteva bucăţi de fericire concretă, atunci probabil că toate astea ar fi putut oferi în timpul acestei călătorii o părticică de absolut. Şi pentru asta era mulţumit, doar cu un gând al unei posibilităţi care nici măcar nu era probabilă şi în care refuza să creadă. Nu-şi putea pierde însă speranţa.

Wherever Roy went, Silo went too.

Momentan trec printr-o perioadă atât de aglomerată şi de complicată încât spre binele meu a trebuit să îmi impun să nu mai citesc literatură timp de vreo lună de zile, poate chiar două. Între timp însă a ajuns la mine o recomandare în ceea ce priveşte o cărţulie pentru copii la care am avut acces în format electronic şi a cărei citire nu mi-a ocupat nici măcar un sfert de oră din timpul meu aşa-zis preţios. Şi pe cât de simplă este această poveste, pe atât pare că le-a dat bătăi de cap adulţilor după publicarea ei în 2005. Fiind în esenţă o carte pentru copii, se presupune că lectura şi înţelegerea ei nu ridică probleme. Şi ce probleme ar putea ridica faptul că doi pinguini se înţeleg atât de bine încât simt nevoia să aibă propria lor casă şi familie? Sau că prin tot ceea ce fac nu denotă decât faptul că şi-n lumea animală au loc aceleaşi întâmplări ca şi în lumea noastră (sau poate c-ar trebui să privim din celălalt sens) şi că oriunde, oricât de puţin i-am înţelege noi, dragostea există în toate formele ei şi pentru toţi. Această cărţulie, And Tango makes three, vorbeşte cât se poate de simplu despre asemenea lucruri pe care le trăim cu toţii şi care într-un fel sau altul ne guvernează vieţile: întâlnirea persoanei care la un moment dat înseamnă totul, întemeierea unei familii, creşterea unui copil. Ideea de la care porneşte cu adevărat povestea este că ceea ce relatează ea este o întâmplare reală petrecută la Central Park Zoo, în New York. Punctul pe care cade accentul este însă acela că cei doi pinguini, Roy şi Silo, sunt amândoi masculi, şi pe incapacitatea lor de a avea o familie reală, aşa cum puteau observa la celelalte cupluri de pinguini de la Zoo. Cei doi pinguini mi s-au părut însă deosebit de simpatici. Te aduc în stadiul în care empatizezi cu ei, şi să te bucuri pentru ei atunci când îngrijitorul, Mr. Gramzay, se decide să intervină pentru a-i ajuta să fie fericiţi. Ce-ar mai putea fi surpinzător la cei doi pinguini s-ar putea găsi în inocenţa pe care o manifestă atunci când îşi clocesc cu grijă oul şi când fac cu schimbul pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. De-a lungul aventurii lor prin carte mi-au părut mai mult ca fiind doi copii care descoperă cu adevărat viaţa, cu fericirile dar şi cu iluziile ei.

Astfel povestea celor doi pinguini de la Zoo a ajuns să facă înconjurul lumii luând forma unei cărţi pentru copii. Povestea în sine ne-ar fi suficientă nouă, oamenilor care pretindem că suntem fiinţe educate şi cu raţiune, să ne înduioşeze şi să ne ofere o lecţie de viaţă. Sau cel puţin să ne ridice câteva întrebări. Faptul că pinguinii aflaţi în discuţie au existat şi încă trăiesc în acelaşi loc şi şi-au continuat povestea şi în afara cărţii ar trebui să ne dovedească, o dată în plus, că nu suntem singurele fiinţe importante din lumea asta şi că fiecare individ în parte, fie el om sau animal, are un înţeles propriu asupra a ceea ce înseamnă viaţa. Faptul că (aşa cum o arată articolul de pe Wikipedia) cei doi pinguini au stat împreună vreme de şase ani pentru ca apoi s-o ia fiecare pe drumul său îmi dă de gândit cât de asemănătoare sunt totuşi vieţile animalelor de ceea ce trăim noi în fiecare zi, fiecare cu tot ceea ce simte. În ceea ce priveşte reacţiile publicului la apariţia cărţii şi a distribuirii ei în librării şi biblioteci, acestea mi se par un semn extrem al lipsei de inteligenţă socială pe care ei o manifestă. A interzice o carte cu pinguini în vremurile noastre doar pentru că spune o poveste reală pare a fi echivalentul unei întoarceri în Evul Mediu. În orice caz eu le-aş citi această carte copiilor mei fără nicio rezervă şi le-aş răspunde la întrebări aşa cum ar trebui s-o facă orice om cu o minte deschisă. Pe mine personal nu cartea m-a lovit în primul rând cât mai mult povestea de după, şi chiar mi se pare trist că după o poveste atât de frumoasă Roy a rămas singur. Oare cum se hotărăsc pinguinii că trebuie să se despartă?

Justin Richardson & Peter Parnell – And Tango makes three, Ed. Simon and Schuster, 2007

PS: Mulţumesc, Octavian!

Când timpul te prinde din urmă

Unele persoane se nasc ca să fie exact cine sunt în timp ce altele duc o luptă continuă toată viaţa pentru a ajunge înspre nivelul unei persoane care nu vor putea fi niciodată. E o chestiune care are prea puţin legătură cu noi, oamenii de rând, şi căreia ne supunem fără să putem face altceva. Am susţinut mereu că nu cred în horoscop, asta în sensul că nu voi crede niciodată în predicţiile referitoare la viitorul apropiat şi alte lucruri asemănătoare. Cu toate astea cred totuşi că purtăm cu noi anumite trăsături care au legătură cu circumstanţele naşterii, cu momentul în care deschidem ochii şi luăm contact cu toată îmbinarea asta de dimensiuni distincte în care coexistăm şi-n care ne expunem fericirea şi tristeţea, râsetele şi tăcerea. Aş spune aşadar că m-am născut sub semnul capricornului, aproape de miezul nopţii, la cumpăna dintre zece şi unsprezece ianuarie 1989. S-au schimbat multe de atunci, suficient de multe încât să pot remarca şi eu anumite diferenţe. Am crescut de-a lungul timpului cu gume Turbo şi Saray cumpărate cu hârtii de 1000 de lei ce-aveau imprimat chipul lui Mihai Eminescu, am crescut cu emoţia coroniţelor care mi se puneau pe cap atunci când luam premiu, şi cu troienele prin care mă duceam la şcoală într-un mic sat de câmpie. Foarte aproape de momentul în care scriu cuvintele astea mă pândeşte însă un timp nervos, un timp care poartă numele vârstei de douăzeci şi unu de ani. O nimica toată. Lucrul pe care vreau să pun însă accent constă în zodia pe care am pomenit-o mai devreme, cel mai bun lucru pe care l-am primit de când m-am născut, cheia unui eu exact aşa cum mi-ar fi trebuit, un eu care să convieţuiască cu mine, care să respire aceleaşi gânduri şi aceleaşi cuvinte. Se spune despre capricorni că sunt ambiţioşi şi cu mare putere de muncă, dar şi materialişti, că-şi urmează cu orice preţ ţelurile şi că dacă au ceva de demonstrat, în primul rând trebuie să-şi demonstreze lor înşişi. Da, mi se pare adevărată şi faza prin care se spune că nu este una din cele mai sociabile zodii, că nu ştie să se comporte în societate şi cum să-i raporteze pe ceilalţi la sine. În cazul meu probabil că o influenţă exterioară acestei zodii mă face să-mi centrez atenţia şi asupra celorlalţi deşi recunosc că nu ştiu să socializez aşa cum ar trebui, mulţumindu-mă mai degrabă să-mi continui drumul de unul singur decât să port incapacitatea de a socializa cu cei din jurul meu. S-ar mai zice că duc până la capăt lucrurile în care se bagă deşi şi în cazul ăsta s-ar zice că n-am fost exact modelul de capricorn pe care-l arată cărţile. Mie însă nu mi s-a părut că renunţând la un lucru am căzut într-un eşec, ci că pur şi simplu a lua o decizie la un moment dat e mai bine decât să nu o iei deloc. Da, suntem responsabili şi ne asumăm consecinţele faptelor noastre crezând că asta e singura cale pentru a trece mai departe de un obstacol. Cică suntem de obicei independenţi şi avem un caracter puternic, şi poate tocmai de aceea urăsc cu desăvârşire perioadele în care trebuie să depind în vreun fel sau altul de ceva sau cineva. Total opus felului în care par eu a fi, se spune despre capricorni că sunt cât se poate de serioşi, rigizi, că au nevoie din când în când de o relaxare. Poate că sunt şi aşa, poate că tot amalgamul ăsta din mine ascunde multe chestii greu de descoperit toate odată.

Unii au norocul să se nască în ziua care trebuie iar eu cred că sunt unul dintre aceştia. Pare de data asta, bineînţeles, o lipsă de modestie şi poate c-ar fi dacă n-aş şti să apreciez toate lucrurile bune pe care le am. Plus că uneori am impresia că mulţi din oamenii mişto de pe lumea asta s-au strâns în viaţa mea şi-au trebuit să se întâlnească cu mine: oameni de la care am avut multe de învăţat, oameni care mi-au arătat un drum, care m-au îndrumat să fac lucrurile în maniera în care să-mi fie uşor şi să-mi meargă bine, chit că poate nu i-am urmat cu exactitate. Sunt un capricorn norocos, născut într-o zi norocoasă, născut să fiu eu întru totul, să ştiu să mă percep pe mine aşa cum ar trebui şi să văd mereu drumul pe care trebuie să merg. M-am născut să cunosc oamenii care au lăsat o urmă puternică în viaţa mea chiar dacă n-a fost atât de evident la momentul acela: învăţătoarea din clasa a III-a, diriginta din gimnaziu, directoarea din liceu, primul şef cu acte în regulă. Nu e o fatalitate că noi, capricornii, ştim să ne facem modele din persoane puternice şi să încercăm tot timpul să le egalăm, nu e nicio mirare că ajungem să ne acceptăm supunerea doar pentru că tindem neîncetat la un rol de conducător. M-am născut de fapt fără nicio menire, şi asta în ciuda faptului că trăiesc neîncetat senzaţia că la un moment dat voi schimba lumea. Fie ea şi o lume minusculă, redusă aproape la nimic, o lume care să-mi aparţină şi căreia să-i aparţin. Unii se nasc să umple goluri, alţii – ca mine – se nasc să poarte golurile după ei. Nu e nimic rău în asta, mai ales când poţi gestiona asta foarte bine, când te poţi strecura printre oamenii de pe stradă fără să laşi acea senzaţie stranie să pună stăpânire pe tine. M-am născut să fiu capricorn iar ideea asta îmi place la nebunie; m-am născut să mă caţăr atât prin pietrele de munte cât şi prin viaţă, m-am născut să duc un ritm alert şi să încerc mereu să ajung primul chiar dacă pot foarte bine să mă mulţumesc şi cu un loc mai în spate. M-am născut să fiu fericit într-un fel sau altul dar să tind mereu la nişte lucruri pe lungimea de undă a cărora nu voi putea fi niciodată. Chiar îmi pare rău dacă uneori chiar nu-mi dau seama când întrec măsura, sau în partea total opusă: când sunt prea indiferent, îndepărtând astfel persoane cărora n-ar trebui să le fac asta. Nu sunt totuşi o persoană ideală şi nici n-am încercat vreodată să fiu iar atunci când am considerat că nu pot duce până la capăt un lucru foarte important am preferat să nu mă bag în el. Despre alte lucruri la care am renunţat se pot spune alte poveşti la care n-am să mai fac referire acum.

La douăzeci şi unu de ani ştii că este cazul să-ţi faci o anumită ordine în viaţă, să iei anumite decizii, să fii mai deschis faţă de adevărurile importante, ştii că nu mai este cazul să iei lucrurile atât de personal chiar dacă acel capricorn pe care-l porţi în tine te îndeamnă să fii egoist. Am multe gânduri în clipa asta şi o mulţime de posibilităţi care pornesc de aici. Nu ştiu încă exact cât de repede trebuie să fac anumite lucruri sau cât să mai aştept pentru ele, port în continuare o teamă stranie dar şi un curaj personal pe care de asemenea nu mi-l explic. Fix acum trei ani de zile primeam un cadou foarte frumos: un tort supriză din partea colegilor de clasă. Mi-am promis că nu voi mai scrie despre asta dar îmi încalc promisiunea cu bună ştiinţă: fix în urmă cu doi ani mi-am petrecut ziua consumând un cadou pe care mi se pare că doar eu ştiu să-l preţuiesc: bucurându-mă de timp. Mi s-a oferit timp, mi s-a oferit drept cadou ziua mea de naştere, şi chiar dacă am stricat-o până la sfârşit, tot a fost în regulă. Ceva mai târziu am scris asta:

braţele tăcerii tale

tu parcă trăieşti la graniţa cu lumea
ascuns printr-un punct izolat al universului
la câteva galaxii depărtare
şi mi se pare că tu nu trăieşti ca şi noi
cu aceleaşi chinuri, cu aceleaşi speranţe,
şi cu aglomeraţia din autobuze,
cu ploaia de septembrie, cu planurile de viitor...
tu eşti copil încă, iar eu mult prea grăbit,
eu vreau să cumpăr fericire din supermarket,
tu să te joci toată ziua...

în braţele mele se încurcă neliniştea.
din gândurile mele se ridică pânze de păianjen
peste străzile ude.
o singură dată, o singură dată,
nu ştiu ce s-a întâmplat cu tine atunci,
nu ştiu dacă meritam,
m-ai sărutat pe obraz

pentru că ai vrut

şi mi-a rămas în minte
aşa cum rămân exploziile nucleare,
accidentul de la cernobîl de exemplu,
ca un tatuaj permanent, dureros, viu,
crescând neîncetat
şi pentru asta te-am iubit
şi pentru asta m-am teleportat prin cuvinte
către tine, tot către tine,
când m-ai chemat.

eşti rece. ai sufletul de copil
şi-o frică de întuneric
în care şi eu m-am scufundat cândva
şi din care am sorbit
până m-am trezit în vis,
în cealaltă viaţă
în care toate locurile prin care merg
sunt braţe ale tăcerii tale...

În urmă cu un an m-am bucurat de ziua mea aşa cum n-o mai făcusem până atunci: trăind-o cu adevărat şi bucurându-mă de cei din jurul meu. M-am bucurat de o dedicaţie pe o carte şi-am declarat cartea ca fiind cea mai valoroasă din biblioteca mea, şi toate astea în ciuda faptului că m-am încăpăţânat să nu mai cred în cuvinte aruncate pe o hârtie, cuvinte pe care vârsta de douăzeci de ani mi-a arătat că fără să se şi împlinească nu au valoare. De azi încolo, la fel ca şi până acum, nu aştept nimic. Nu aştept fericirea şi nici împlinirea de niciun fel chiar dacă mi-ar fi mai bine cu ele. Între timp am crescut, de azi înainte adaug un unu la numărul cu care mă prezentam până acum. De azi înainte n-am să fiu un altul dar am să fiu un acelaşi care merge înspre mai bine. Cu sau fără goluri, cu sau fără împliniri, cu sau fără priviri înapoi.

Astăzi însă am datoria să le mulţumesc tuturor celor cărora le-a păsat într-o oarecare măsură de mine, celor care au avut încredere în mine, celor care au o speranţă în mine. Mi-aş dori să înşir nişte nume dar de teamă să nu uit vreunul aleg să nu o fac. Să le mulţumesc c-am ajuns la douăzeci şi unu de ani în felul în care am ajuns, exact aşa cum trebuie pentru a fi fericit cu mine însumi. Asta e una din marile lecţii pe care trebuie să le înveţi.

Gânduri şi concluzii despre nimic

Odată cu trecerea anilor sesizezi în tine anumite transformări care se petrec încet şi care par a te duce într-o anumită direcţie pe care n-o vei înţelege niciodată. Te mulţumeşti să trăieşti clipa prezentă, să te bucuri de ceea ce se întâmplă acum, să-ţi duci existenţa într-un singur punct în care să te arunci inconştient. Acum eşti cumva mai liber faţă de tine însuţi, îţi oferi mai multe oportunităţi, răspunzi doar în faţa ta. Ai crescut suficient încât să observi cum suficient de multe lucruri se leagă între ele astfel încât să se închege o şansă a fericirii. Mi se pare că cel mai mult timp din viaţă ni-l petrecem în încercarea de a socializa cu propria persoană, de a coexista cu sinele, cu ceea ce se află închis în cutia craniană, cu ceea ce pulsează puternic sub stern. Restul par a fi fleacuri, lucruri fără importanţă, nesemnificative. Abia după ce ai trecut într-o anumită măsură de asta, după ce ai habar de ceea ce porţi cu tine în fiecare zi poţi spune că eşti pregătit să porneşti în lume.

După ceva timp ajungi la nişte concluzii radicale care nu te caracterizează dar care presimţi că-ţi vor face bine. Îţi dai seama că trăieşti pe seama multor iluzii, c-ai visat de prea mult timp cu ochii deschişi, ajungi la complicatul rezultat că nu te poţi opri să crezi în lucruri imposibile în ciuda faptului că ştii foarte bine de imposibilitatea lor. În primul rând ajungi la concluzia că grupul acela al prietenilor cei mai buni este o minciună, motiv pentru care începi să-i muţi dintr-o parte în alta pentru ca apoi să nu mai rămână nimeni. Şi observi cum lucrul ăsta nu te mai doare atât de rău, cum parcă ai reuşit până acum să te obişnuieşti cu acest gol pe care l-ai acceptat abia în clipa asta. Acum în acest loc stă scris doar Best friends (0/0). E un lucru înţeles de la sine, e ceva înspre care ai obosit să te mai îndrepţi, este extenuant să fii tu prietenul-cel-mai-bun şi să nu găseşti un corespondent în nimeni. Chiar e o iluzie să crezi în cel-mai-bun-prieten când trec luni întregi fără să primeşti niciun semn de viaţă, fără să se intereseze cineva de tine, fără să-i pese cuiva de existenţa ta. Din păcate şi eu cad în extrema asta, şi eu dispar uneori din vieţile celorlalţi fără a mai da niciun semn, aşadar chestia asta e mai mult o constatare decât un reproş.

Iar din acest punct ar trebui să se lămurească anumite lucruri esenţiale pe care totuşi aleg să le las neelucidate, ceea ce nu e neaparat în regulă dar e cumva mai sănătos. Mă scapă de multe aşa-zise complicaţii şi dureri de cap dar mă adânceşte şi mai mult într-o stare care nu-mi place dar care-mi oferă un cât de mic sentiment de securitate. Fac următorul pas cunoscând că nu există prieteni-cei-mai-buni şi mă simt mai liber şi mai sigur pe mine. Şi mai ştiu că nu poţi să mergi mai departe dacă nu treci peste fantome fără să-ţi fie frică de ele, că în ciuda faptului că porţi după tine trecutul poţi privi foarte bine şi în depărtare. Începutul de an a fost cum nu se poate mai bun, am început acest an cu o exorcizare, cu o golire a creierului, cu o linişte îndelung aşteptată. Un singur pas mi-ar mai rămâne de făcut, acela de a-mi educa inima să nu-mi mai sară din piept atunci când un nume îşi face apariţia pe ecranul telefonului mobil sau pe monitor, de a-mi impune să nu mai fiu atât de slab în circumstanţele astea când în realitate pot face faţă unor situaţii mult mai complexe. Va trebui să accept până la urmă, indiferent cât de greu mi-ar fi, că indiferenţa se învaţă. Că în ciuda faptului că nu încetezi să iubeşti niciodată, poţi totuşi să scufunzi sentimentele astea nebuneşti undeva atât de adânc încât să nu mai dai peste ele niciodată. Ca să te vindeci de dragoste îţi trebuiesc în primul rând promisiuni solemne faţă de tine însuţi, promisiuni că n-ai să mai visezi în neştire şi n-ai să mai aştepţi să se înfăptuiască nimicul.

Înăuntru e o linişte pe care o merit. În exterior vine o perioadă care nu-mi va permite măcar să respir. Dar toate astea se completează atât de bine, totul e atât de blând, totul se reaşează pe un drum care-mi oferă linişte. N-aş vrea nimic mai mult chiar dacă, aşa cum îmi stă în obicei, voi face ceva pentru a perturba liniştea. Oamenii au nevoie să trăiască lucruri complexe (pe care nu le înţeleg) pe care mai târziu ajung să le preţuiască. Nu e nimic rău în a purta după tine o poveste care ţine ani şi-n care se întâmplă nimic dacă la un moment dat reuşeşti să pui punct şi să închizi textul acela într-un sertar. Acesta sunt eu iar aceasta îmi este povestea.

Nimeni nu-l înţelege pe celălalt

Acest articol începe cu un oftat... Este un oftat pe care nu-l pot exprima grafic dar pe care l-am sesizat chiar acum, când ştiam ceea ce aş vrea să scriu, când vedeam că am în faţă nişte butoane care îmi aşteaptă apăsarea pentru a da viaţă unor semnificaţii. Este în acelaşi timp un oftat de dor, unul de durere, şi unul pentru simplul fapt de a şti că am mai scris o groază pe subiectul ăsta şi că încă mai am de scris, că nu mă pot opri, că lucrurile fără finalitate te mănâncă pe dinăuntru.

Acest blog ilustrează foarte bine ceea ce urmează să zic: că la 16 ani nu eşti acelaşi de la 17, că la 17 nu eşti acelaşi de la 18, că la 18 deja îţi mai lipseşte ceva din ceea ce vei avea la 19, iar momentan, la 20 de ani, te resemnezi cu cel care eşti, cu lucrurile pe care le faci, cu drumul pe care te afli. Pentru că ăsta eşti şi pentru că pe drumul ăsta mergi şi pentru că-i mai bine să le accepţi aşa cum sunt decât să mergi într-o direcţie pe care deşi ţi-ai dori-o, ea nu îţi aparţine.

Nu am fost dintodeauna un om om echilibrat, n-am luat mereu deciziile potrivite şi n-am ştiut mereu să ascult persoanele care contau la un moment anume. Iau asta ca pe o premisă în ceea ce aş avea să scriu, în ceea ce presimt că s-ar lăsa scris. Am încercat şi eu să-mi ating nişte limite pe care le conştientizam obscur şi de care totuşi nu fugeam; îmi păreau străine şi nu le cunoşteam dar le simţeam atracţia, nu puteam să dorm noaptea iar ziua nu mă gândeam la altceva decât să pun în cuvinte ceea ce trăiam. Sau ceea ce nu trăiam, ceea ce până la urmă în acea perioadă era acelaşi lucru. Adevărul e că nici acum nu am un echilibru deşi mă pot camufla foarte bine şi pot fi exact cine vrei să fiu, cine ai nevoie să fiu, fără a fi altcineva decât sunt eu cu adevărat. Şi între timp am reuşit să aud vocile ce-mi vorbeau în urmă cu vreo doi ani, am reuşit să mă trezesc dintr-un somn negru, adânc. Întind mâinile şi percep realitatea brutal, nu mă pot obişnui cu ea. Nici acum nu iau deciziile potrivite, sau dacă le iau ele par că nu mai au niciun sens, cel puţin pentru mine. La optsprezece ani nu ştii (sau crezi) că la douăzeci vei suporta consecinţele acţiunilor tale de atunci şi nici nu ai puterea să conştientizezi importanţa lor. Pentru că la douăzeci deja ai un suflet de patruzeci dar o inimă încă de şase. Şi vezi cum chestia aia metafizică din interiorul tău te trage în jos, cum doza de raţiune câştigată pe drum nu-ţi ajută totuşi la nimic.

Povestea asta s-ar vrea a fi (iarăşi şi iarăşi) o reconstituire, o analiză, o reluare a tuturor celorlalte. A celor două suflete pe care întunericul le prinde la acea masă de lemn din colţul ceainăriei, a tăcerii sanctificate deja în cadrul unui ritual profan copilăresc, a... a mult prea multe lucruri ca să mai fiu în stare să le înşir pe toate. Între timp ajung să înţeleg tot, să contrazic persoane care trăiesc contrariate situaţii pe care le-am trăit şi eu şi pe care acum le înţeleg resemnat dar care atunci nu-mi făceau bine. Încă un oftat... Mi se pare foarte greu să spui ceva când ai foarte multe de spus, când nu ştii de unde să începi, când ştii că un astfel de spaţiu nu este totuşi locul potrivit unde să le spui. Când ştii că blogul nu este decât o sită de senzaţii şi că păstrezi o groază de alte trăiri undeva adânc, sub stern... Pentru că dacă le-ai spune, locul ăsta şi tu v-aţi pierde întreaga semnificaţie.

Până la urmă toată povestea asta vorbeşte despre lipsuri, despre gesturi frânte în aer, despre mâini întinse şi retrase purtând după ele o tăcere rece. Povestea este despre două fantome care n-au părăsit scaunele de la masa de lemn cu geam de sticlă în mijloc, pe care eu le mai văd uneori atunci când trec pe acolo, este despre o conştiinţă a existenţei şi a lipsei, despre atât de aproape și atât de departe... Este o poveste despre tinerețe, o poveste pe care o trăiești când ai şaisprezece, șaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece sau chiar şi douăzeci de ani, e o poveste care nu te părăseşte pentru că tu nu ai ce să părăseşti. Există încă o persoană pentru care nu exişti decât cu intermitenţe, iar asta momentan nu-ţi dă pace.

[ideea titlului provine din Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa]

Că de n-ar fi nu s-ar povesti

În mod real nu doar galaxiile se îndepărtează una de cealaltă. Se poate vedea cu ochiul liber că şi oamenilor li se întâmplă chestia asta, şi ei fug uneori unul de celălalt adâncindu-se pe nişte direcţii care se duc departe, mult prea departe. Există cândva un moment izolat în timp în care două persoane stabilesc de comun acord (chiar şi fără a folosi cuvinte) că există un ceai pe care îl pot împărţi, câteva priviri cât să cuprindă romane care nu s-au scris încă, o noapte de iarnă în care o pătură reuşeşte să acopere braţe reci, piepturi sfâşiate de tăcere, inimi pulsânde. Rămâne astfel o legătură aparte, cu greu exprimabilă în cuvinte.

Dar până la urmă oamenii fug unul de celălalt, fug orbeşte, haotic, instinctiv. După ce resimt atractorul, după ce interpretează legile fizicii cuprinse în propria lor viaţă, oamenii decid că au un cuvânt de spus şi o alegere de făcut, motiv pentru care aleg să fugă. Mai ceva decât alergătorii de curse, mai porniţi să ajungă departe decât un călător în jurul lumii. Oamenii aleg să fugă din diferite motive, iar fiecare motiv este bun. Nu are nicio importanţă dacă laşi un urma ta suflete în pragul pierzaniei, minţi pierdute care nu se pot gândi la altceva ani de-a rândul, la altceva decât la tine. Dar dacă drumul tău e bun şi fuga ta îţi conferă libertate atunci n-am dreptul să ridic fie şi un singur cuvânt împotriva ta.

Al doilea moment e disperarea târzie pe care ţi-o aduce conştientizarea faptului că drumul pe care fugi nu are niciun sfârşit. Că nu există fericire pe drum care să dureze mai mult de câteva secunde măsurabile şi că te poţi hrăni la fel de bine din iluzii aşa cum o puteai face din căldura degajată sub pătură. Din sunetul respiraţiei celuilalt. Din pulsaţia celeilalte inimi.

[şi toate celelalte lucruri care s-ar putea spune mai departe. se subînţeleg]

Schimbarea limbajului

După ce s-a sfârşit totul ne-am luat jucăriile şi-am revenit la monotonia vieţilor noastre, la cărţile pe care le citim şi la muzica ce ni se adânceşte în creier. În realitate nu suntem decât nişte corpuri oarecare din spaţiu capabile să vibreze la trecerea prin ele a unui sentiment. Sentiment ce-şi poate face cuib şi care poate sta acolo timp îndelungat cât noi ne ţesem poveştile în care nu se întâmplă nimic.

Revin adesea la Citadela, la nişte adevăruri simple şi elementare dar uitate de mult timp în subconştient.

“Nu există dragoste decât acolo unde alegerea este irevocabilă, căci pentru a te împlini trebuie să existe limite între care te mişti.”

“Dacă distrug condiţiile dragostei, pentru a-ţi da posibilitatea de a nu mai suferi, ce bine ţi-am făcut?”

“Iubirea este, înainte de toate, ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla.”

“Iubirea, în esenţa ei, este sete de iubire.”

“Atunci când adevărurile devin evidente şi absolut contradictorii, nu ai nimic de făcut, decât să-ţi schimbi limbajul.”

Pink Martini

În mod sigur la seria evenimentelor de suflet care s-au întâmplat anul acesta se adaugă şi concertul Pink Martini la care am fost pe 22 noiembrie, un concert mult aşteptat şi la care am tânjit mult prea mult din clipa în care i-am descoperit, din păcate după momentul concertului pe care l-au mai avut la Bucureşti în 2007. Acum însă n-am mai ratat ocazia şi am fost prezent în sala mare a Teatrului Naţional atunci când au apărut cu toţii treptat pe scenă. Era ceva minunat, aproape că visasem momentul ăsta, aproape că mi se părea imposibil. Aveau cu toţii costume negre de o eleganţă aparte iar China Forbes purta o rochie la fel de neagră despre care mai apoi ne-a mărturisit că este făcută de o creatoare de modă româncă al cărui nume nu mi-l mai aduc însă aminte. Şi dacă la Leonard Cohen a doua oară a fost cu succes, excepţie n-au făcut nici Pink Martini. Au reuşit să-mi transforme seara într-una dintre cele mai frumoase pe care le-am avut vreodată. Au început cu Let’s never stop falling in love, una dintre melodiile mele speciale, aşa cum şi Cohen începuse cu Dance me to the end of love, parcă special pentru mine. Au continuat apoi cu melodii atât de pe albumele vechi (Anna, Sympathique, Lilly, Hey Eugene, Dosvedanya mio bombino, Kikuchiyo to Mohshimasu, Andalusia, Hang on a little tomato, Amado mio) cât şi de pe ultimul album, Splendor in the grass (Tucca tucca, Splendor in the grass, Over the valley, Piensa en mi, And then you’re gone), dintre care trebuie să menţionez că interpretarea pentru Over the valley a fost de-a dreptul pătrunzătoare, sentimentul pe care l-am simţit atunci nu se poate pune atât de uşor în cuvinte… După o oră de muzică s-a luat pauză, după care s-a mai cântat încă tot cam pe atât. Au avut şi o melodie pe care nu am mai auzit-o până acum, Uskudar, în limba turcă. La un moment dat au mai avut un moment deosebit în care s-au jucat pe soluri de instrumente: trompetă, chitară, pian. A fost pe alocuri foarte distractiv atunci când pianistul (Thomas M. Lauderdale) şi-a citit mesajul în limba română. Au revenit la bis doar cu un singur cântec, cu Brasil, cu toate că mi-aş fi dorit să nu se termine în veci. Totul a fost de-a dreptul minunat: interpretarea vocală, prezenţa scenică, dialogul dintre instrumente. Au ştiut să comunice şi cu publicul şi să şi ducă până la capăt un spectacol căruia nu i-aş putea reproşa nimic. Îi aştept cu mare bucurie şi altădată, sunt chiar pregătit să merg prin alte locuri de prin împrejurimi pentru a-i vedea iar.

PS: Chiar dacă Sala Mare a Teatrului Naţional nu este atât de spaţioasă precum Sala Palatului, s-a dovedit a fi mult mai bună decât aceasta. La preţul pe care l-am plătit aici (cel mai mic) i-am putut vedea pe toţi la faţă fără nicio problemă.

Pink Martini – Festivalul “Viaţa e frumoasă”, Sala Mare a Teatrului Naţional, Bucureşti, 22 noiembrie 2009

Metodă prelungită de dezîndrăgostire

Acest articol s-a născut din titlul unui alt articol publicat de Octavian zilele trecute. El nu este nici o negare a aceluia, nici o contrazicere, nici măcar o completare. Este doar o perspectivă proprie asupra subiectului, sau (cum se deduce din titlu) asupra contrariului subiectului.

Totul începe de fapt din nimic: clipa în care ne-am văzut prima dată, ignoranţa pe care ne-am oferit-o la început, lipsa de însemnătate care credeam că i se cuvine celuilalt. Nu existam şi nici n-am fi avut vreun motiv să existăm unul în universul celuilalt. Aşa şi ciocnirea care are loc apoi tot din nimic se revarsă: o mână întinsă, un nume pronunţat pe care urma să-l uit mai târziu, doar o altă persoană. Peste tot nu pare a fi decât nimicul.

Pentru ca mai apoi să intervină câteva cuvinte, o ceaşcă de ceai, câteva grăunţe de zahăr scăpate pe masă. Eşti complex, îmi spuse, şi vreau să te înţeleg. Câteva zâmbete fericite, câteva lucruri imateriale care se strecoară pe lângă stern încolăcindu-se în jurul inimii. Iată cum am dezintegrat nimicul.

Apoi s-a lăsat întunericul şi n-am mai ştiu nimic unul de celălalt ani de-a rândul. Am suferit de frig îmbrăţişând noaptea perna în care nu bătea nicio inimă, am suferit de tăcere – care este de departe una din cele mai nesuferite boli, şi-am simţit disperarea în care te aruncă conştientizarea distanţelor, mai ales a celor care nu se pot măsura concret.

Şi după ce timpul ajunge la capătul foii şi-şi dă seama c-ar cam fi cazul să pună punct constaţi totuşi că-n timpul ăsta ţi-ai putut ridica frumos o teorie a fericirii, că ai crescut şi că după toate astea, că-n bezna asta oribilă, n-ai pierdut nimic şi chiar c-ai ieşit mai frumos şi puternic. La un moment dat te obişnuieşti cu totul; cu ignoranţa, cu tăcerea, cu frigul. Te obişnuieşti chiar şi cu faptul ăsta monoton de a fi blestemat să-ţi expui poveştile (povestea) în faţa unui monitor fără viaţă.

… a căzut de mult în spaţiul în care nu se află timp. Dar nu dispare. Pulsează foarte rar atunci când îşi aduce aminte, scobeşte cu unghia în inima-mi deja infectată, în inima-mi aflată pe moarte, şi nu-i pasă de consecinţe. Nu mă lasă să fug, vine după mine mereu şi mă prinde de umăr, mă face să cad… Mă prăbuşesc… Şi după toate aceste zbateri, şi după toate nopţile nedormite, şi după tot frigul care a trecut prin mine mi-e imposibil să nu văd c-am ajuns iarăşi ca la început. La nimic.

Iar acum aştept să vină peste mine timpul ca un morman de pietre ascuţite. Să mă astupe cu totul, să nu-mi mai permită să respir, să nu mai ştiu nimic, să nu mai existe posibilitatea ca pe ecranul telefonului să-mi apară un nume simplu. Aştept să-ţi uit numele cu totul, să cresc mare şi să descopăr un alt tip de fericire pe care să-l comentez pe bunul plac. Până atunci observ totuşi că frigul e mai tolerabil şi că sunt deja mult mai obosit încât să nu-mi mai pierd nopţile gândindu-mă la un simplu nume. Aştept să devin într-atât de ocupat încât să uit să mă îndrăgostesc, atât de ocupat încât să nu mai simt cum în etapa asta mă dezîndrăgostesc, cum mi se fură dragostea aşa cum un şarpe îşi uită pielea pe drum.

Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire

Am tras de multe ori mai demult concluzia că cel care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celui care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.

Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.

Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că-ntr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?

cand tacerea mi-a tinut de cald

astăzi lăsăm fericirea la o parte. lăsăm cuvintele complexe şi metaforele frumoase, azi tragem după noi doar acele lucruri care n-au legătură cu fericirea. astăzi ne vârâm în rând cu ceilalţi şi vorbim asemenea lor, ne comportăm ca şi ei, astăzi ne dezbrăcăm de nebunie pentru a fi, aşa cum li se pare normal, asemenea lor.

…

e ca şi cum aş reveni la cola. e cea mai buna comparaţie, cel mai bun exemplu pe care îl pot găsi acum. pentru că relaţia mea cu acest lichid mirific pe care îl numim coca cola are o istorie tumultoasă şi mult prea lungă pentru a nu-mi fi influenţat deja prezentul. ne cunoaştem de demult, aproape de când cunosc bine şi bucureştiul, şi ne-am iubit pasional ani la rândul. uneori în doze mari, alteori mai puţin, dar erau zile când supradoza s-ar fi tradus în cei doi litri cuprinşi într-o sticlă mare, într-o singură zi. între timp am divorţat dar ne mai vedem ocazional prin oraş, atunci când se asortează destul de bine cu celălalt partener al vieţii de oraş, mcdonald’s-ul. dar nu despre cola se vrea a fi toată chestia asta, ci despre ceva mai mult, mai intens, mai profund, despre ceva ce totuşi, aşa cum am convenit de la început, nu e fericire.

atunci ce?

e ca şi cum aş reveni la cola. după intervale de timp în care mă deconectez de ceea ce înseamnă acel univers paralel în care m-am afundat mai demult, intervale în care reuşisem să evadez în lucruri care nu-mi aparţin, în superficial şi-n monotonie, după toate astea în care începeam să uit de adevăratul eu, m-am prăbuşit iarăşi în acelaşi imposibil şi infinit vis, în această dimensiune la limită, necaracterizabilă şi fără limite. e ca şi cum mi-ar roade stomacul pe dinăuntru, ca şi cum mi-ar provoca greţuri cumplite. şi totuşi aşa ceva nu se întâmplă. se întâmplă însă nopţile reci care nu prea au legătură cu temperatura de afară, se întâmplă cafeaua de dimineaţă ce deja nu-mi mai produce nicio satisfacţie. toate sunt de fapt lipsuri. lipsa unui corp care să emane căldură, lipsa unui ceai pentru doi, lipsa unui zâmbet întipărit pe retină. pentru că-n acest calm monoton ajung la conştiinţa faptului că undeva există un abandon. unul absurd, bineînţeles, unul fără înţeles, unul a cărui probabilitate întrece posibilităţile mele de calcul. pentru că într-un interval de timp trăim revelaţii care ne duc cumva către o altă limită; pentru că poate cândva a existat într-adevăr cineva alături de care să-mi împart ceaiul şi să-i întind uşor, pe masa de lemn, una dintre acele castane speciale culese cu doar câteva ore înainte. cineva care să mă vadă pe mine cu adevărat, stând la acea masă, presărând cuvinte peste un destin pe care nu-l lămurisem încă. cineva care să însemne ceva pentru tine şi şi poate şi tu să însemni la rândul tău ceva. dar mai ales cineva a cărui voce nu poţi s-o înţelegi dar ai cărui ochi te fac să te prăbuşeşti într-un alt vis, unul ceva mai frumos. şi gîndul la acel cineva care te trezeşte noaptea din somn. doar că apoi intervine un alt declin, unul straniu. abandonul. tăceri interminabile, tăceri prăpăstioase, ceaiuri de unul singur, castane strânse mormane şi înghesuite prin sertare, cuvinte sparte în mii de bucăţi şi clipe în esenţa cărora am pătruns până la epuizare. o senzaţie de abandon dureroasă, sfâşietoare. un gol pătrunzător, total, perfect. nimic să nu mai aibă vreun înţeles.

iar apoi e resemnarea şi liniştea aflată de cealaltă parte, liniştea din mine, liniştea dinspre mine. linişte care de fapt este doar tăcere, iar tăcerea este mai sfâşietoare decât liniştea. şi pe măsură ce tot las intervalul ăsta de timp să se extinsă îmi dau seama că de fapt mă afund iarăşi într-o mlaştină fără înţelesuri uşoare. pentru că acum conştientizez că, ce straniu, abandonul are şi un revers, abandon de cealaltă parte. pentru că indiferenţa este tot un abandon, iar a mă transforma pe mine într-un indiferent e cel mai mare rău pe care ar fi putut să mi-l facă. şi am abandonat la rândul meu. am renunţat la sms-uri, teama de apeluri telefonice se intensifică (deci ele tind la un vag nimic), nevoia de confirmare s-a diminuat straşnic. într-un fel am abandonat şi eu. am abandonat pentru că am devenit indiferent. pentru că trebuia să mă apăr. pentru că nu se mai putea. pentru că trebuia să am şi eu un stop al meu.

şi în toate astea, şi după astea, şi în timp, şi în afara timpului nu rămâne decât frigul, frigul pătrunzător şi ascuţit. şi noaptea mă ghemuiesc sub pătură sperând că acea căldură slăbuţă va reuşi să pătrundă până către sufletul meu, îmi trag către piept perna micuţă şi căţelul de pluş căruia n-am putut niciodată să-i dau un nume, şi-mi ridic astfel iluzia că frigul de fapt nu mai înseamnă însingurare. şi apoi nimicul, la fel cum începe totul aşa se şi continuă, prin nimic. pentru că nimic nu se termină odată ce s-a început, ci se continuă prin nimic, prin gol. totul până când o mână caldă mă va regăsi pierdut într-un vis tulbure, mă va prinde şi mă va purta pe un drum la capătul căruia se vor afla în continuare acele două ceşti de ceai în care se varsă şi se contopeşte nimicul. aşa şi abandonul are un sfârşit, chiar dacă e unul care tot nu poate fi înţeles.

sfârşit.

Iarasi

Din prea multă tăcere răzbat cuvinte singuratice şi neînţelese. Nu mai există sens al lucrurilor pe care altădată le făceam cu plăcere, rămân în urma propriei mele vieţi, o iau înaintea destinului care nu se va împlini niciodată. Sunt nimeni pentru că nu mai am oportunitatea să demonstrez că sunt cineva, că nu mă interesează căile de acces înspre un cineva care nu m-ar reprezenta. Sunt complex, sunt înceţoşat, sunt camuflat de nişte umbre care nu-mi dau pace.

Scăpasem. Reuşisem să scap. Puteam să-mi beau liniştit ceaiul, să trec lejer peste melodiile care altădată însemnau ceva, aveam şanse să devin ceea ce mi-aş fi dorit mai mult: un ignorant.

Dar am căzut iarăşi.

Ai venit iarăşi, oscilatoriu şi de departe, ca un flux de tensiune cu întreruperi. Tu mă poţi salva de tine, tu mă poţi ridica din obsesii, tu mă poţi arunca în viaţă.

Nu e nimic mai rău decât timpul în care nu se întâmplă nimic. E mai mult mai rău decât timpul în care se întâmplă răul.

Dar cu toţii uităm la un moment dat de ce ne aflăm pe drum…

Sa fug

Şi dacă ochii mei refuză să se închidă atunci când trupul resimte oboseala şi când luna este trecută de nivelul ferestrei, strălucitoare, e pentru că refuză visul din care te-ai fi ridicat tu. Un jazz lăuntric îmi îmbracă inima, un întuneric adânc mă soarbe. Şi dacă ochii mei adânciţi în orbite refuză aceste câteva ore de întuneric e pentru că undeva pe acolo e posibil să te afli tu, dincolo de prăpastia în care se prăbuşesc sufletele atunci când nu-şi mai găsesc scăpare din dragoste. Mi s-a făcut frică de vis de parcă visul nu m-ar mai lăsa niciodată să fug…

O stare aparte

Există un lucru din care nu mă voi putea ridica niciodată, un lucru care fără a fi nevoie a-l numi mă face întodeauna să mă prăbuşesc într-un abis mental din care nu reuşesc să mă ridic decât după lungi încercări. Nu voi şti niciodată când să spun stop, când să trag linie, când să recunosc faptul că uneori pe culmile disperării este mai groaznic decât în deşertul arid al nimicului. Există o stare aparte, o stare de eroare în care ajung oricum… un punct în care, după lungi clipe de neutralitate absurdă, de însingurare interioară, de închidere-înspre-sine ajung să mă enervez iarăşi de faptul că nu învăţăm niciodată să-i iubim şi să-i apreciem pe cei care ne iubesc şi fac totul pentru noi, că nu ne dăm seama atunci când rănim sau poate că pur şi simplu nu ne pasă, şi că atunci când suntem răniţi ni se pare definitiv.

Clipesc de două ori încercând să-mi îndepărtez somnolenţa. Stau impasibil şi înfrigurat la gândul creeat de senzaţia cum că golul din stomac prinde iarăşi amploare. Iată cum lucrurile pe care le-aş fi dorit îmi fac rău. O simplă prezenţă mă seacă de suflet.

Nu se spune

Să pipăi câteva clipe lemnul rece al uşii până în clipa în care atingi cheia… O învârţi încet până când se distinge declicul, semn că poţi apăsa pe clanţă şi să tragi de uşă până când întunericul difuz din cameră se contopeşte cu întunericul pătrunzător din hol… Pipăi apoi peretele din partea dreaptă până când degetele ating întrerupătorul pe care apăsându-l se aprinde becul de la bucătărie. Te îndepărtezi cu un mers uşor legănat, semn că starea de somnolenţă nu ţi s-a ridicat de pe pleoape. Aud uşa de la baie închizându-se.

Să fi trecut de atunci o groază de timp… să mă fi izolat în singurătate şi-n indiferenţă, să mă fi închis într-o grotă proprie, săpată într-un adevăr propriu, dur. Să fiu un pustnic al lumii contemporane, al societăţii de consum, al epocii internetului. Să fiu căzut din cer.

Te-am visat de prea multe ori. (Aşa ceva nu se spune.)

Copilaros

Tot ceea ce am vrut să spun vreodată ar fi încăput de-a lungul câtorva şoapte în întunericul greoi al unei nopţi de iarnă. Ar fi fost simplu, fără complicaţii inutile, şi ar fi fost complet. Aş fi recitat dintr-o memorie voalată ce şi cum şi cât şi de ce şi după ce-aş fi terminat m-aş fi simţit golit de toată esenţa ce m-a condus până în acele clipe. Aş fi fost incoerent, inflexibil, tremurând. Copilăros. Dar aş fi spus destule, aş fi cuprins şi Marea Teorie Unificată, şi înţelesurile ascunse ale lucrurilor mărunte, aş fi spus totul. Şi mi-aş fi pus toată speranţa că de pe aripile acestui vis te vei prăbuşi lângă mine, în irealitatea imediată, şi că mă vei săruta pe obraz urându-mi noapte bună. Apoi ar putea fi sfârşitul…

Fara sfarsit

Astăzi vorbim despre timpul care nu trece niciodată. Ne aruncăm împreună în această învălmăşeală de vise multicolore, de vise vii pulsând în culori aprinse şi ne lăsăm astfel prinşi în timpul care nu vine şi care nu se duce şi care nici măcar nu este dar în care trăim. Astăzi ne-am ales să ne aşezăm să vorbim despre timpul care nu lasă urme – pentru că el însuşi este o urmă la o scară infinită… Şi-n timpul ăsta facem numărători absurde ale cuvintelor care nu s-au scurs şi ale secundelor care n-au luat fiinţă, ne adâncim în prăpastia din privirea celuilalt şi ne facem că înţelegem ceea ce nu poate fi înţeles. Simţim atunci spărgându-se în noi valurile mării, erodându-ne sufletul… Vedem cum se îndepărtează norii şi cum îmbătrânesc toţi cei care la un moment dat au trecut pe lângă noi şi n-am avut puterea să le zâmbim… Vedem cum cei cărora n-am avut puterea să le spunem că-i iubim dispar între filele unei cărţi prea complicate pentru a mai putea fi scrisă… Şi vedem cum fiecare parte din noi se supune permanent unei legi stranii prin care devine o alta pentru a ne îndrepta cu totul parcă într-o direcţie anume aleasă. Acesta e timpul care nu trece niciodată, e timpul marilor speranţe.

Poveste de iubire

 

“O poveste de iubire nu e despre cei care îşi pierd inima, ci despre cei care găsesc acea fiinţă întristată pe care, când o afli, trupul nu mai poate înşela pe nimeni, nu mai are nicio mască – nici înţelepciunea somnului, nici ritualul fasoanelor sociale. Este o mistuire a sinelui şi a trecutului. ”

Michael Ondaatje – “Pacientul englez”