Rainha do Mar

Fericit este cel care poate gândi dorul pe care-l resimt eu. Căci ceea ce trece prin mine nu puate lua forma cuvintelor şi nu se poate exprima concret fără a conţine lipsuri. Sunt îndrăgostit, îndrăgostit de un vis frumos. Îndrăgostit de ceva ce nu pot avea niciodată, de ceva ce nu voi putea atinge niciodată în totalitate, de ceva ce nu voi avea niciodată şi ce se va oferi multor altora. Mă simt încătuşat, închis în capcana care poartă numele ei. Pentru că da, nu mai pot scăpa nici în realitate, nici în vis, nici în conştient şi nici în subconştient de frumoasa Lisboa.

Privesc pozele cu locurile pe unde am fost, cu mozaicul pe care am călcat şi sunt conştient că nu-mi fac decât rău. Simt cum imaginea lor taie în mine, cum statuia lui Fernando Pessoa mă devorează, simt cum sunt strivit de calul regelui José I, simt cum mă dezintegrez pe străzile din Bairro Alto, cum devin o celulă oarecare din corpul marelui şi viului oraş. Dar Lisabona, frumoasa mea Lisboa, este mai mult decât un oraş, este o fiinţă cu suflet, cu organe vii, cu viaţă. Mă revăd tot timpul mergând pe străzile înguste şi vechi, parcurgând la pas Lisboa Antigua, zâmbindu-le oamenilor şi bucurându-mă de zâmbetele lor.

Trebuie să mă întorc. Trebuie să mă iau la trântă cu sufletul oraşului, să ajung să-l domin, să cuceresc Lisabona aşa cum ea însăşi m-a cucerit pe mine prinzându-mă în plasele conştiinţei sale. Nu am linişte, nu am stare, toată viaţa mea nu e decât un gând îndreptat înspre ea. Tind către ea, către Lisabona mea, către limba ei de foc, către viaţa sa nepotolită, către muzica strigătoare la cer, către fado.

Cum să nu te îndrăgosteşti?