Atac prin invaluire

Aşa cum demult popoare cotropitoare veneau asupra altora pentru a le ocupa teritoriul aşa s-a întâmplat şi în cazul acesta. Fără avertisment, fără trâmbiţe şi fără motiv, ca o forţă necunoscută şi peste puterile noastre de înţelegere au venit şi şi-au aşezat regatul asupra acestui corp. La început a fost o mică pată albicioasă pe unul dintre obraji. Apoi a fost o a doua mică pată pe celălalt obraz. Pentru ca şi mai apoi aceste pete mici să-şi extindă teritoriul şi să-mi invadeze treptat faţa. Doctorii numesc lucrul ăsta vitiligo. Nu se cunoaşte cauza reală a apriţiei acestor pete care de fapt sunt zone de depigmentare ale pielii. Se presupun reacţii autoimune, cauze genetice sau mediu de viaţă supus stresului. La fel cum nu se cunoaşte cauza exactă nu s-a putut găsi niciun tratament care să funcţioneze în toate cazurile. Şi aşa cum învăţăm să trăim cu lucruri apăsătoare şi aşa cum îndrăznim uneori să ne îmblânzim propria persoană pentru a ne permite să ieşim din casă, tot aşa trebuie să lupt cu imaginea eului din oglindă, să mă conving că sunt suficient de puternic încât să pot să trec peste ceea ce văd şi peste privirile pe care uneori mi le mai aruncă uneori oamenii prin metrou părându-li-se că văd ceva pe faţa mea. Şi cumva e doar începutul. Am privit apoi puţin întristat pata apărută pe gât şi-am asistat la zilele în care, neavând încotro, soarele le înroşeşte şi le face mai vizibile decât în mod normal. Dacă unele lucruri sunt mai personale şi până la un punct le poţi păstra pentru tine, în alte circumstanţe este mai greu... pentru că unele lucruri sunt ale tale în măsura în care sunt şi ale celorlalţi, în care începi să atragi priviri şi să provoci întrebări... După un timp toate astea fac parte din viaţa ta aşa cum faci parte şi tu, îţi aparţin în măsura în care îţi aparţine şi numele... învăţând să am încredere în mine pot avea încredere şi în ceilalţi... reciproca e la fel de valabilă...

[no picture for today]