Showing posts with label atitudine. Show all posts
Showing posts with label atitudine. Show all posts

Wednesday, January 20, 2010

Wherever Roy went, Silo went too.

and_tango_makes_three Momentan trec printr-o perioadă atât de aglomerată şi de complicată încât spre binele meu a trebuit să îmi impun să nu mai citesc literatură timp de vreo lună de zile, poate chiar două. Între timp însă a ajuns la mine o recomandare în ceea ce priveşte o cărţulie pentru copii la care am avut acces în format electronic şi a cărei citire nu mi-a ocupat nici măcar un sfert de oră din timpul meu aşa-zis preţios. Şi pe cât de simplă este această poveste, pe atât pare că le-a dat bătăi de cap adulţilor după publicarea ei în 2005. Fiind în esenţă o carte pentru copii, se presupune că lectura şi înţelegerea ei nu ridică probleme. Şi ce probleme ar putea ridica faptul că doi pinguini se înţeleg atât de bine încât simt nevoia să aibă propria lor casă şi familie? Sau că prin tot ceea ce fac nu denotă decât faptul că şi-n lumea animală au loc aceleaşi întâmplări ca şi în lumea noastră (sau poate c-ar trebui să privim din celălalt sens) şi că oriunde, oricât de puţin i-am înţelege noi, dragostea există în toate formele ei şi pentru toţi. Această cărţulie, And Tango makes three, vorbeşte cât se poate de simplu despre asemenea lucruri pe care le trăim cu toţii şi care într-un fel sau altul ne guvernează vieţile: întâlnirea persoanei care la un moment dat înseamnă totul, întemeierea unei familii, creşterea unui copil. Ideea de la care porneşte cu adevărat povestea este că ceea ce relatează ea este o întâmplare reală petrecută la Central Park Zoo, în New York. Punctul pe care cade accentul este însă acela că cei doi pinguini, Roy şi Silo, sunt amândoi masculi, şi pe incapacitatea lor de a avea o familie reală, aşa cum puteau observa la celelalte cupluri de pinguini de la Zoo. Cei doi pinguini mi s-au părut însă deosebit de simpatici. Te aduc în stadiul în care empatizezi cu ei, şi să te bucuri pentru ei atunci când îngrijitorul, Mr. Gramzay, se decide să intervină pentru a-i ajuta să fie fericiţi. Ce-ar mai putea fi surpinzător la cei doi pinguini s-ar putea găsi în inocenţa pe care o manifestă atunci când îşi clocesc cu grijă oul şi când fac cu schimbul pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. De-a lungul aventurii lor prin carte mi-au părut mai mult ca fiind doi copii care descoperă cu adevărat viaţa, cu fericirile dar şi cu iluziile ei.

Astfel povestea celor doi pinguini de la Zoo a ajuns să facă înconjurul lumii luând forma unei cărţi pentru copii. Povestea în sine ne-ar fi suficientă nouă, oamenilor care pretindem că suntem fiinţe educate şi cu raţiune, să ne înduioşeze şi să ne ofere o lecţie de viaţă. Sau cel puţin să ne ridice câteva întrebări. Faptul că pinguinii aflaţi în discuţie au existat şi încă trăiesc în acelaşi loc şi şi-au continuat povestea şi în afara cărţii ar trebui să ne dovedească, o dată în plus, că nu suntem singurele fiinţe importante din lumea asta şi că fiecare individ în parte, fie el om sau animal, are un înţeles propriu asupra a ceea ce înseamnă viaţa. Faptul că (aşa cum o arată articolul de pe Wikipedia) cei doi pinguini au stat împreună vreme de şase ani pentru ca apoi s-o ia fiecare pe drumul său îmi dă de gândit cât de asemănătoare sunt totuşi vieţile animalelor de ceea ce trăim noi în fiecare zi, fiecare cu tot ceea ce simte. În ceea ce priveşte reacţiile publicului la apariţia cărţii şi a distribuirii ei în librării şi biblioteci, acestea mi se par un semn extrem al lipsei de inteligenţă socială pe care ei o manifestă. A interzice o carte cu pinguini în vremurile noastre doar pentru că spune o poveste reală pare a fi echivalentul unei întoarceri în Evul Mediu. În orice caz eu le-aş citi această carte copiilor mei fără nicio rezervă şi le-aş răspunde la întrebări aşa cum ar trebui s-o facă orice om cu o minte deschisă. Pe mine personal nu cartea m-a lovit în primul rând cât mai mult povestea de după, şi chiar mi se pare trist că după o poveste atât de frumoasă Roy a rămas singur. Oare cum se hotărăsc pinguinii că trebuie să se despartă?

Justin Richardson & Peter Parnell – And Tango makes three, Ed. Simon and Schuster, 2007

PS: Mulţumesc, Octavian!

Monday, January 04, 2010

Gânduri şi concluzii despre nimic

tumblr_ku2431xdCs1qzlqbho1_500 Odată cu trecerea anilor sesizezi în tine anumite transformări care se petrec încet şi care par a te duce într-o anumită direcţie pe care n-o vei înţelege niciodată. Te mulţumeşti să trăieşti clipa prezentă, să te bucuri de ceea ce se întâmplă acum, să-ţi duci existenţa într-un singur punct în care să te arunci inconştient. Acum eşti cumva mai liber faţă de tine însuţi, îţi oferi mai multe oportunităţi, răspunzi doar în faţa ta. Ai crescut suficient încât să observi cum suficient de multe lucruri se leagă între ele astfel încât să se închege o şansă a fericirii. Mi se pare că cel mai mult timp din viaţă ni-l petrecem în încercarea de a socializa cu propria persoană, de a coexista cu sinele, cu ceea ce se află închis în cutia craniană, cu ceea ce pulsează puternic sub stern. Restul par a fi fleacuri, lucruri fără importanţă, nesemnificative. Abia după ce ai trecut într-o anumită măsură de asta, după ce ai habar de ceea ce porţi cu tine în fiecare zi poţi spune că eşti pregătit să porneşti în lume.

După ceva timp ajungi la nişte concluzii radicale care nu te caracterizează dar care presimţi că-ţi vor face bine. Îţi dai seama că trăieşti pe seama multor iluzii, c-ai visat de prea mult timp cu ochii deschişi, ajungi la complicatul rezultat că nu te poţi opri să crezi în lucruri imposibile în ciuda faptului că ştii foarte bine de imposibilitatea lor. În primul rând ajungi la concluzia că grupul acela al prietenilor cei mai buni este o minciună, motiv pentru care începi să-i muţi dintr-o parte în alta pentru ca apoi să nu mai rămână nimeni. Şi observi cum lucrul ăsta nu te mai doare atât de rău, cum parcă ai reuşit până acum să te obişnuieşti cu acest gol pe care l-ai acceptat abia în clipa asta. Acum în acest loc stă scris doar Best friends (0/0). E un lucru înţeles de la sine, e ceva înspre care ai obosit să te mai îndrepţi, este extenuant să fii tu prietenul-cel-mai-bun şi să nu găseşti un corespondent în nimeni. Chiar e o iluzie să crezi în cel-mai-bun-prieten când trec luni întregi fără să primeşti niciun semn de viaţă, fără să se intereseze cineva de tine, fără să-i pese cuiva de existenţa ta. Din păcate şi eu cad în extrema asta, şi eu dispar uneori din vieţile celorlalţi fără a mai da niciun semn, aşadar chestia asta e mai mult o constatare decât un reproş.

Iar din acest punct ar trebui să se lămurească anumite lucruri esenţiale pe care totuşi aleg să le las neelucidate, ceea ce nu e neaparat în regulă dar e cumva mai sănătos. Mă scapă de multe aşa-zise complicaţii şi dureri de cap dar mă adânceşte şi mai mult într-o stare care nu-mi place dar care-mi oferă un cât de mic sentiment de securitate. Fac următorul pas cunoscând că nu există prieteni-cei-mai-buni şi mă simt mai liber şi mai sigur pe mine. Şi mai ştiu că nu poţi să mergi mai departe dacă nu treci peste fantome fără să-ţi fie frică de ele, că în ciuda faptului că porţi după tine trecutul poţi privi foarte bine şi în depărtare. Începutul de an a fost cum nu se poate mai bun, am început acest an cu o exorcizare, cu o golire a creierului, cu o linişte îndelung aşteptată. Un singur pas mi-ar mai rămâne de făcut, acela de a-mi educa inima să nu-mi mai sară din piept atunci când un nume îşi face apariţia pe ecranul telefonului mobil sau pe monitor, de a-mi impune să nu mai fiu atât de slab în circumstanţele astea când în realitate pot face faţă unor situaţii mult mai complexe. Va trebui să accept până la urmă, indiferent cât de greu mi-ar fi, că indiferenţa se învaţă. Că în ciuda faptului că nu încetezi să iubeşti niciodată, poţi totuşi să scufunzi sentimentele astea nebuneşti undeva atât de adânc încât să nu mai dai peste ele niciodată. Ca să te vindeci de dragoste îţi trebuiesc în primul rând promisiuni solemne faţă de tine însuţi, promisiuni că n-ai să mai visezi în neştire şi n-ai să mai aştepţi să se înfăptuiască nimicul.

Înăuntru e o linişte pe care o merit. În exterior vine o perioadă care nu-mi va permite măcar să respir. Dar toate astea se completează atât de bine, totul e atât de blând, totul se reaşează pe un drum care-mi oferă linişte. N-aş vrea nimic mai mult chiar dacă, aşa cum îmi stă în obicei, voi face ceva pentru a perturba liniştea. Oamenii au nevoie să trăiască lucruri complexe (pe care nu le înţeleg) pe care mai târziu ajung să le preţuiască. Nu e nimic rău în a purta după tine o poveste care ţine ani şi-n care se întâmplă nimic dacă la un moment dat reuşeşti să pui punct şi să închizi textul acela într-un sertar. Acesta sunt eu iar aceasta îmi este povestea.

Friday, December 25, 2009

Două pagini mai târziu

c34e609eb1c5328c51126dc4e6ca01bf_Shot 22 01 600 Am fost şi probabil că voi fi mereu genul de om care poate trăi foarte bine în două dimensiuni distincte, care să nu se intersecteze sau să se completeze reciproc, am putut să fiu mereu cel care a mers la şcoală, la serviciu, la ieşirile în oraş cu amicii, ca cel mai detaşat om cu putinţă, am ştiut să râd şi să mă simt bine atunci când era cazul. Am fost însă şi cel care şi-a construit o lume separată sub cutia lui craniană, o lume plină de gânduri agitate şi total răvăşite, fără noimă, gânduri aflate într-o continuă mişcare. Şi mi-am demonstrat până la urmă că se poate trăi şi aşa, absolut fără nicio problemă. Anul trecut cineva drag mi-a reproşat în mod expres faptul că mi-am creat o lume a mea, o lume ce şi-a pus bazele în cărţi. Mi-a reproşat faptul că trăiesc în cărţi. N-am cunoscut şi nu cunosc exact adevărul nici măcar până în ziua de astăzi când, după un an de zile, e posibil să fi ajuns şi eu să trag o concluzie. N-am ajuns. Ştiu doar, dacă ar fi să-mi menţin nişte iluzii de care momentan n-am cum să scap, că între timp am înţeles destul de multe lucruri încât să pot lăsa de la mine atunci când aş simţi că-mi fuge pământul de sub picioare. În rest, gândindu-mă bine dacă trăiesc su nu în cărţi, concluzia mea actuală ar fi că nu. Mult mai multe concluzii şi lecţii de viaţă am tras din ceea ce-am trăit deja pe propria mea piele, fără implicarea cărţilor şi fără a fi fost nevoie să apelez la vreo carte ca să pot să merg mai departe în vreo situaţie. Recunosc însă că aceste cărţi au posibilitatea să aşeze destul de bine lucrurile pe care le-ai trăit, să le pună în ordine, să-ţi ofere nişte posibilităţi de a cădea la o reconciliere cu tine însuţi. Reconcilierea însă nu poate să vină decât din partea ta.

Una din cărţile cele mai bune şi complete pe care le-am citit în cursul lui 2009 a fost fără îndoială Poveste despre dragoste şi întuneric, scrisă de Amos Oz. Întâmplarea face să fie şi una din cărţile la care ţin cel mai mult, care a reuşit să-mi imprime mult timp o obsesie fizică, pentru cartea în sine. O asemenea pasiune este descrisă şi în carte în felul următor: „Tata avea o relaţie senzuală cu cărţile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. […] ţi se făcea pielea de găină atunci când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească şi să tremure la atingerea ta. [...] Fiecare carte avea un miros intim, aţâţător.” M-am regăsit aproape integral în aceste cuvinte şi chiar dacă este adevărat, asta tot nu trădează scufundarea într-o lume a cărţilor. Mi se mai pare însă că pasiunea asta aproape nebunească nu i se poate întâmpla oricui, că nu toţi ştiu să aprecieze cărţile aşa cum ar trebui, ca pe nişte obiecte cu o încărcătură specială, ca pe nişte lucruri care au capacitatea să poarte un dialog cu tine, care te pot duce mai departe pe un drum dintr-o altă dimensiune. Două pagini mai târziu destăinuirea se continuă la fel de frumos: „Aşa că am învăţat de la cărţi arta compunerii, nu din ceea ce era în ele, ci din ele însele, din existenţa lor fizică. Ele m-au învăţat despre acea ameţitoare zonă nedefinită sau crepusculară dintre cele îngăduite şi cele neîngăduite, dintre legitim şi excentric, dintre normativ şi bizar. Această lecţie n-am uitat-o niciodată. În momentul descoperirii iubirii nu eram un ageamiu. Ştiam că există diferite meniuri. Ştiam că există o autostradă şi un drum pitoresc, precum şi ramificaţii pe care rareori calcă piciorul omului. Există lucruri îngăduite care sunt aproape interzise şi lucruri interzise care sunt aproape îngăduite. Există atât de multe feluri de-a o face!” Bineînţeles că dintr-o carte poţi înţelege orice, dar înţelegi mai ales lucrurile pe care vrei să le înţelegi şi după toţi aceşti ultimi ani de lectură continuă, motivul pentru care citesc îmi este încă neclar. Iniţial citeam pentru că faptul de a citi mă prinsese într-o cursă: citeam obsesiv, citeam pentru că descopeream faptul de a citi, care la un moment dat este o relevelaţie devastatoare. Cu timpul au intervenit în ecuaţie mai multe preocupări care au ajuns să-mi limiteze timpul pe care mi-l dedicam cărţilor. Asta nu m-a făcut însă să renunţ la ele: continui să citesc zilnic însă sub un volum mult mai mic faţă de cum o făceam acum câţiva ani, iar lucrul ăsta cumva îmi lipseşte. De ce continui să mai citesc totuşi? Nu cred că din obişnuinţă cât pentru faptul că am putut observa că de-a lungul timpului cărţile şi-au manifestat o influenţă adâncă asupra mea, nu în sensul că m-ar fi schimbat cumva covârşitor dar mai ales ca m-au făcut mai înţelegător şi mi-au oferit posibilitatea să privesc în perspectivă. Lucrul ăsta mă face să mă gândesc la situaţia utopică în care fiecare om din lume (să zicem în vârstă de peste zece ani) ar citi cel puţin o oră în fiecare zi. Dacă s-ar putea face un astfel de experiment şi am avea certitudinea că toţi îşi duc misiunea la îndeplinire, atunci că întreb la ce nivel de mentalitate am ajunge ca umanitate.

„Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinică sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi e adevărat că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întodeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce nicicând spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.”

Recunosc şi am dovedit faptul că am o problemă zdravănă cu cei care nu ştiu să aprecieze cărţile, o problemă peste care nu pot să trec şi nici nu sunt convins că aş vrea să fac asta. Trec mai uşor peste simplul fapt că sunt persoane care n-au nimic în comun cu cărţile (deasemenea trist) decât peste acela că ai putea desconsidera o carte fără să doreşti să o priveşti în ansamblu. Asta a fost concluzia principală pe care am tras-o anul ăsta, un rezultat oarecum problematic şi complicat dar adevărul e că niciodată nu vei putea falsifica concluziile. Cel mult poţi schimba datele problemei. În cazul ăsta nu este valabil aşa ceva. Pornind de la fragmentul precedent sunt nevoit să precizez că modul în care eu sunt construit mă obligă cumva să revin după ceva timp şi la oameni, nu doar la cărţi. Ăsta este motivul pentru care ştiu de pe acum că nu voi avea niciodată acces la linişte, la liniştea pe care o gândeşti atunci când revii la cărţi. Mi se pare că oamenii nu vor fi niciodată o sursă de linişte chiar şi atunci când poţi purta pentru ei cele mai pure şi blânde sentimente. Dar intru deja pe un alt teren de discuţie pe care îl voi aborda altă dată unde ajutor îmi va fi tot această carte minunată: Poveste despre dragoste şi întuneric.

Poveste_despre_dragoste_si_intuneric[Toate citatele (textele scrise în italic) fac parte din romanul Poveste despre dragoste şi întuneric, scris de Amos Oz şi publicat de editura Humanitas Fiction în anul 2008]

Thursday, December 10, 2009

Pauză de gândit

20090304210444 Sunt multe feluri de orice. Sunt multe feluri de fericire, sunt multe feluri de dragoste, multe feluri de muzică, de îngheţată. Există bineînţeles şi multe feluri de prieteni. Sunt prieteni de petrecut vremea, prieteni de văzut filme, sunt prieteni de băut ceai, prieteni de mers pe munte, prieteni de vorbit despre cărţi, prieteni de mers la cumpărături, uneori sunt prieteni de mai multe astfel de feluri sau pot fi de un singur fel şi totuşi să fie de ajuns. Care este totuşi pragul dincolo de care suntem prieteni şi nu doar simple cunoştinţe, ce ne face mai mult de atât şi ce ar trebui să ne confere importanţă în astfel de legături? DEXonline defineşte frumos cuvântul prieten: „Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune.” Chestia asta mi se pare până la urmă logică şi de bun simţ, cam asta înţeleg şi eu, şi probabil că tocmai faptul de a fi intuit şi eu o definiţie apropiată m-a făcut să mă apuc să scriu acest articol. Urmând firul definiţiei ajung la deplorabila concluzie că dacă îţi petreci mai mult timp cu cineva nu înseamnă că îţi este prieten, aşa cum nici existenţa acestei relaţionări doar dintr-un singur sens (din partea ta) nu te face prieten cu cineva dacă lucrurile nu sunt reciproce.

E OK să accepţi din partea celorlalţi acele bucăţi de critică constructivă pe care ţi-o oferă pentru că le pasă. Nu cred însă că e în regulă să accepţi glumele proaste şi pe cele şoptite aluziv. Şi chiar nu cred că esenţa unui prieten constă în a petrece câtva timp împreună din când în când. Mi se pare de ajuns ca acea persoană pe care o numeşti prieten să te facă să zâmbeşti şi să fii fericit alături de ea, care să se bucure de tine aşa cum eşti. Ajungi cumva să ai încredere mai mare în cei cu care te vezi doar ocazional şi care n-ar avea pretenţia să susţină c-ai avea ceva de împărţit cu ei. Poate doar ceva mandarine, dar o faci din plăcere, şi ştii că e un pas înainte. Dar prin alte părţi oboseşti să faci paşi înainte când ceilalţi nu-şi dau seama că te fac să faci şi paşi înapoi. E complicat de spus mai departe care-s motivele exacte pentru care am scris aşa ceva; ele sunt scufundate treptat în trecut, nu există nicio cauză directă să mă fi făcut să scriu asta. Nu fac decât ca la un moment dat să mă opresc puţin şi să mă gândesc ce e mai bine pentru mine...

Saturday, September 12, 2009

Guano Apes

(şi puţin pe lângă)

1

Iar după festinul sufletesc pe care l-am trăit la Leonard Cohen a doua zi am căzut crunt în halucinanta stare a oscilaţiilor produse de muzica la care mă voi întoarce mereu ca un câine recunoscător, rockul. Pentru că din mediul elevat şi cult al publicului de la concertul domnului Cohen am aterizat direct în mijlocul unui festival aflat la prima lui ediţie în Bucureşti, Tuborg Green Fest. Deşi nu m-ar fi deranjat să mă fi aflat acolo şi-n prima zi pentru a-i vedea pe The Crystal Method şi pe Chicane, ţinta mea de grad înalt a fost fără doar şi poate momentul Guano Apes din cea de-a doua zi a festivalului. Am ajuns în mijlocul mulţimii chiar cu ceva timp înainte să înceapă The Herbaliser, deci i-am prins şi pe ei destul de mult din timpul prestaţiei. Eh... n-am fost eu foarte atent, am mai stat şi la interminabilele cozi de la jetoane şi bere (care bere? Ca să cumperi o bere trebuia să mai stai încă pe atât...) şi până să mă dezmeticesc ca lumea deja The Herbaliser erau pe sfârşite. Faptul că nu i-am ascultat în mod obişnuit (dar cel puţin am încercat să-mi fac o idee înainte de a ajunge la concert) nu m-a entuziasmat într-atât încât să rezonez cu sunetele ce răzbăteau de pe scenă prin toată acea învălmăşeală de lume de toate felurile. Mi-au plăcut însă ritmurile de trip-hop şi uşoara alură de fusion-jazz pe care am sesizat-o. Dar pe astea le ascult mai bine acasă atunci când vorba aceea... îmi solicit intelectul. Cu toate că ştiam sau cel puţin bănuiam ce va fi la Guano Apes, am ţinut cu toată voinţa să stăm undeva mai prin faţă aşa că ne-am găsit un loc destul de bun chiar în faţa scenei la o distanţă de aproximativ 15-20m. Dar hai să lămurim o chestie... Cu toate că nu sunt adept al pogo-ului şi nu mi-aş dori vreodată să mă trezesc vreodată în mijlocul vreunui grup care-l practică (tocmai în actul creaţiei :) )... n-am nimic împotriva lui sau a oamenilor care-l practică. N-are nicio importanţă pentru mine dacă ei sunt punkeri, anarhişti, antifa, sau orice altă denumire le-ar mai putea găsi vreo persoană cu convigeri socialo-politice destul de puternice. Vreau doar să spun că acolo, pe toată durata concertului, am fost prinşi chiar între două grupuri care mai aveau puţin şi parcă atingeau absolutul în toate aceste acţiuni de ciocniri reciproce, şi că lucrul ăsta mi-a plăcut la nebunie deşi pe alocuri tare-mi era că voi fi prins şi eu prin mijlocul vreunuia. Am scăpat până la urmă întreg şi nevătămat ( ;)) ) dovadă că astăzi îmi pot expune părerile. A fost un concert de nota 10, o dovadă clară că rockul n-a murit, că există încă trupe rock care ştiu să facă atmosferă şi să-şi cânte foarte bine muzica chiar şi live. Sandra Nasic a fost super tare din punctul de vedere al prestaţiei, aproape că ajungeai să te miri cum acea tipă ce n-arăta mai mult de 25 de ani (cu toate că ştim că are ceva mai mult, chiar trecut de 30) poate susţine un spectacol de asemenea anvergură sau că deţine asemenea capacităţi vocale. Trupa, de asemenea, fără reproş. Acum a fost timpul în care am lăsat să coboare din mine toată energia strânsă anterior, am lăsat ţipetele să-şi caute drumul înspre nicăieri, săriturile să echilibreze starea interioară, psihoza să pună stăpânire pe propriul meu trup acceptând muzica ca pe o hrană. A fost grozav de tare! Inclusiv publicul agitat, inclusiv grupurile de pogo... Am ştiut şi de ce vreau să stau în faţă, şi de ce era un concert de neratat... Mi-am redescoperit ideea de rock live, de atmosferă de concert... Aş mai trăi asta de câteva ori fără oprire fără să menţionez c-aş fi obosit câtuşi de puţin. Şi bine zicea un prieten... a fost foarte tare dar s-a terminat prea repede. Pentru concertul ăsta Guano Apes cei de la Tuborg şi Emagic şi-au primit iertarea din partea mea şi pentru nepăsarea şi atitudinea faţă de un alt eveniment peste care s-au băgat, şi pentru cozile interminabile, şi pentru tonele de praf. La urma urmei muzica face totul!

Tuborg Green Fest 2009, Ziua 2, 5 septembrie 2009, Bucureşti, România

6

9327_1222719572422_1361962971_62452  9327_1222719332416_1361962971_62452

3

Sursa foto: Metalhead şi Guano Apes Community

Tuesday, August 11, 2009

Pe intrebari

mk_042007_001.2, 4/20/07, 8:13 PM, 16C, 5914x7515 (84+175), 100%, Custom,  1/25 s, R94.4, G87.8, B128.4

Fac o pauză într-un punct al călătoriei mele prin viaţă. Privesc în urmă şi văd o groază de întrebări căzute pe drum, călcate în picioare, descompuse. Răspunsurile le port în rucsac ca pe o cucerire nepreţuită. Cunosc oameni şi aleg să las oameni în urmă… Şi oamenii sunt nişte răspunsuri până la un punct iar deja când răspunsul nu te mai satisface pleci mai degrabă în căutarea unei alte întrebări. Fac o pauză în care îmi şterg praful de pe faţă şi sudoarea de pe frunte, în care beau o gură de apă şi în care arunc un ochi pe hartă chiar dacă nu sunt convins că am nevoie de una. Iar apoi mă ridic şi-mi continui drumul călcând în continuare pe întrebări ca şi cum aş călca pe sticlă doar că nu mă mai doare, doar că e mai puţin violent. Oamenii îmi zâmbeau, ştiau că sunt un călător singuratic, şi mă opreau uneori să-mi vadă colecţia de răspunsuri. Se face tot mai târziu şi eu parcă trebuie să ajung undeva chiar dacă nu ştiu unde, chiar dacă nu ştiu de ce. Dar să lăsăm asta… pauza s-a sfârşit.

Sunday, August 02, 2009

ulterior

ring-around-the-collarMi-am amintit ulterior, pe când s-a lăsat întunericul şi zgomotul de fond a început să scadă, că aveam în faţă o viaţă întreagă. Am văzut atunci prin ochii deschişi cum iau naştere săruturi şi îmbrăţişări, cum întind mâna unor persoane pe care astăzi nu le cunosc dar care într-o bună zi ar putea să-mi devină unele dintre cele mai dragi, am văzut cum aveam să mai fiu fericit încă de câteva ori şi cum aveam să-mi mai pierd raţiunea încă de alte ori şi cum urma să mai cad încă de multe ori. Dar n-a fost nicio problemă. Urmau să se scurgă încă multe nopţi în care să mă adâncesc (de data asta) în întunericul care dă naştere fericirii, în dialogul mâinilor sălbatice, în silenţiozitatea oftatului greoi. Mi-am amintit ulterior că n-am decât douăzeci de ani şi că am încă timp, în măsura în care el este relativ, să mă obişnuiesc cu mine, cu fericirea, cu tăcerea, cu singurătatea, cu nevoia oamenilor de a fi iubiţi, cu ignoranţa lor, cu tot ceea ce-nseamnă viaţa de la un capăt până la celălalt. […pentru că atunci când am deschis uşa de la dormitor am ştiut să zâmbesc…]

Saturday, July 18, 2009

Eu cine sunt azi?

3388851876_dc50053736_b Mi se pare deosebit de interesant cât de uşor ajungem uneori să recunoaştem că suntem ceva anume sau că am făcut ceva anume, doar pentru că “dă bine”, pentru că ni s-ar fi părut normal să fi fost sau să fi făcut acele lucruri care totuşi ne sunt străine. E de cele mai multe ori o chestie de moment, o înghesuială de cuvinte din care ţi-e mai uşor să ieşi cu răspunsul aşteptat, chiar dacă el nu este şi cel conform realităţii.

Dar m-am învârtit atât de mult în mijlocul oamenilor orientându-mi atenţia asupra nevoilor şi simţirilor lor încât ar fi aproape o groază de timp pierdut dacă n-aş fi ajuns să-i cunosc atât de bine, să le recunosc subterfugiile şi măştile pe care şi le adoptă pentru a adera la majoritate, căci sunt încă oameni care nu ştiu că a fi cu adevărat fericit înseamnă să fii unic, să fii tu, să te bucuri de tine exact aşa cum eşti.

Dar nu pot spune că nu înţeleg toate aceste temeri pe care oamenii le cresc în ei şi le afundă tot mai adânc într-o zonă a vieţii lor de care nu mai ajung să fie conştenţi. Înţeleg că e mai uşor să fii ca ceilalţi atunci când ceilalţi par sau pretind a fi un anume ceva dezirabil, înţeleg că uneori e mai uşor să nu dai explicaţii şi să alegi calea cea mai simplă…

M-am obişnuit deja să privesc o faţă de om dar să citesc o personalitate, am învăţat să ascult cuvinte dar să înţeleg cuvintele care n-au mai încăput printre cuvinte, cuvintele nule. Doar că şi eu, venit de undeva dintr-un colţ îndepărtat al unei alte lumi, şi eu am masca mea care-mi ascunde puterea asta şi care mă face să par detaşat de lucrurile lumeşti, pe alocuri ignorant, nebun, masca ce nu-mi lasă loc de încredere dar care, bineînţeles, îmi conferă integrare. Şi e o mască pe care ajung totuşi s-o îmblânzesc şi pe care reuşesc să mi-o dau jos atunci când doar doi ochi ar putea privi ceea ce le destăinuie ea. Pentru că deşi le cunosc temerile şi-i pot înţelege atât de bine, nici eu n-am scăpat din condinţia mea umană şi nici eu n-am găsit încă puterea de a vorbi liber, liber unei mulţimi de oameni care la un moment dat îţi par a fi întreaga lume.

Tuesday, July 14, 2009

Atac prin invaluire

Aşa cum demult popoare cotropitoare veneau asupra altora pentru a le ocupa teritoriul aşa s-a întâmplat şi în cazul acesta. Fără avertisment, fără trâmbiţe şi fără motiv, ca o forţă necunoscută şi peste puterile noastre de înţelegere au venit şi şi-au aşezat regatul asupra acestui corp. La început a fost o mică pată albicioasă pe unul dintre obraji. Apoi a fost o a doua mică pată pe celălalt obraz. Pentru ca şi mai apoi aceste pete mici să-şi extindă teritoriul şi să-mi invadeze treptat faţa. Doctorii numesc lucrul ăsta vitiligo. Nu se cunoaşte cauza reală a apriţiei acestor pete care de fapt sunt zone de depigmentare ale pielii. Se presupun reacţii autoimune, cauze genetice sau mediu de viaţă supus stresului. La fel cum nu se cunoaşte cauza exactă nu s-a putut găsi niciun tratament care să funcţioneze în toate cazurile. Şi aşa cum învăţăm să trăim cu lucruri apăsătoare şi aşa cum îndrăznim uneori să ne îmblânzim propria persoană pentru a ne permite să ieşim din casă, tot aşa trebuie să lupt cu imaginea eului din oglindă, să mă conving că sunt suficient de puternic încât să pot să trec peste ceea ce văd şi peste privirile pe care uneori mi le mai aruncă uneori oamenii prin metrou părându-li-se că văd ceva pe faţa mea. Şi cumva e doar începutul. Am privit apoi puţin întristat pata apărută pe gât şi-am asistat la zilele în care, neavând încotro, soarele le înroşeşte şi le face mai vizibile decât în mod normal. Dacă unele lucruri sunt mai personale şi până la un punct le poţi păstra pentru tine, în alte circumstanţe este mai greu... pentru că unele lucruri sunt ale tale în măsura în care sunt şi ale celorlalţi, în care începi să atragi priviri şi să provoci întrebări... După un timp toate astea fac parte din viaţa ta aşa cum faci parte şi tu, îţi aparţin în măsura în care îţi aparţine şi numele... învăţând să am încredere în mine pot avea încredere şi în ceilalţi... reciproca e la fel de valabilă...

[no picture for today]

Monday, March 23, 2009

Ziua in care am stiut ca se poate

Erik_15

În ziua în care mi-am dat seama că s-ar putea să fie totuşi ceva interesant la mijloc aruncasem pe geamul autobuzului primul şi singurul pachet de ţigări pe care mi l-am cumpărat în viaţa mea. Poate că nu era fumat nici măcar pe jumătate şi poate că-n prostia mea îmi dădusem ultimii bani din buzunar pentru a-l cumpăra. Nu mă ajutase cu nimic şi gândindu-mă acum nici nu mi-a provocat vreo satisfacţie mai mult decât impresia copilărească pe care probabil că o au toţi la începuturi.

ei bine, da!, am zis la un moment dat şi-am dus mâna la buzunar aruncând instantaneu conţinutul lui fără a privi măcar ce ţin strâns în pumn. A fost ceva straniu, aş putea spune acum, privind cum presat de câteva cuvinte care nu-mi interziceau dar mă făceau să privesc în direcţia în care eram fericit, iar apoi autobuzul făcu o curbă la stânga şi povestea se sfârşeşte aici. A fost scurt şi neinteresant.

De atunci s-au întâmplat atâtea, s-au schimbat preşedinţi de state, s-au calmat războaie şi cu acelaşi noroc de care s-a bucurat umanitatea întodeauna am reuşit să trecem şi peste un alt sfârşit al lumii. De atunci Lumea continuă să treacă vijelioasă pe lângă mine, pe lângă ceaşca de ceai şi pe lângă cartea de lângă tastatură, de atunci am devenit într-un fel mai liber şi pot striga Da!, şi mâine se întâmplă ceva, de atunci am mai stâns la piept câteva cărţi şi-am mai adormit visând la lucruri pentru care ar fi trebuit să lupt. Dar n-am mai întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă ruşinez ca un copil atunci când mă comport ca unul. Iar pe cine cunoşteam am lăsat în urmă ca pe nişte fantome în timp…

Sunday, December 14, 2008

f-e-r-i-c-i-r-e-a

eşti om în această lume şi ai singura menire care te poate elibera: trebuie să cucereşti lumea. trebuie ca prin propriile tale mijloace să fii mai mult decât un om, să fii tu însuţi, şi mergând pe propriul drum să-ţi impui propriul punct de vedere.

trăieşte tot ceea ce poţi trăi şi aruncă-te în capcana fiecărei clipe. timpul nu este decât spaţiul în care îţi poţi câştiga libertatea. visează ca şi cum visul te-ar hrăni, deschide-ţi inima ca şi cum ai fi gata să sorbi emoţia întregii lumi.

ascultă oamenii care vin să ţi se destăinuie, iubeşte oamenii care-ţi sunt străini şi răspunde celor care te întreabă. nu judeca din exteriorul sferei în care trăiesc ceilalţi. fii cinstit faţă de tine însuţi.

apoi, la urma urmei, nu mai există niciun obstacol ca să nu mai găseşti fericirea.

f-e-r-i-c-i-r-e-a .

Sunday, September 28, 2008

halucinatii nocturne

1543926-1 n-ai zburat cu mine în vis. mă ghemuiesc noaptea sub pătură. e frig, e trei noaptea şi tocmai am închis calculatorul. muzica. mi-e frig şi nu am mâinile tale. mi-e frig şi nu am spatele tău. mi-e frig şi nu am părul tău pe care să-l miros. în care să mă joc. nu l-am avut niciodată. mi-e frig şi nu am cuvintele tale din care să-mi dau foc inimii, locului ăla generator de energie. mâine am să-mi pun haina pe mine şi fularul roşu în dungi şi mă voi duce la serviciu iar peste câteva zile lucrul ăsta se va schimba şi voi ieşi la capătul tunelului acolo unde va fi scris din lumină: facultate. va fi ca un alt liceu, ştiu deja de pe acum, ştiu că atâta vreme cât eu sunt acelaşi şi locul va fi acelaşi. mă ghemuiesc sub pătură şi mă gândesc la tine, la voi, la Caliope - personajul din Middlesex, mă gândesc la Bucureştiul lui Mircea şi la librăria Cărtureşti, mă gândesc la un Wild Cherry şi mă gândesc iarăşi la tine căci mi-e frig şi nu am mâinile tale, şi nu am spatele tău, şi nici părul tău şi nici respiraţia ta care să mă facă fericit şi care să mă injecteze cu speranţă şi cu iluzia zilei de mâine şi apoi mă gândesc că nu există certitudine pentru viitor. mi-e dor şi nu am mâinile tale, mi-e dor şi nu am respiraţia ta şi nici părul tău în care să-mi adăpostesc degetele. nu am nici parfumul tău şi pentru asta mi-e frig în ciuda faptului că strâng pătura în jurul meu. tu ai numele tău iar eu am numele meu iar numele noastre, într-un fel straniu, se cheamă între ele. şi cu toate astea n-ai zburat niciodată cu mine în vis.

Tuesday, July 22, 2008

Despre chestii care mi se intampla

431946628_f51494859c_b

O noapte. Cât din ceea ce suntem e fericire? Cât din ceea ce nu suntem este uman?

Din nimic n-am putea naşte fericire, nu-i aşa? Nu suntem Dumnezei şi nici eroi, nu suntem artişti şi nici - în primul rând - morţi. Nu suntem nimic pentru a ne permite să ne înfruntăm vieţile.

Nu suntem decât încercări. Încercări de a defini viaţa, fericirea, încercări de a găsi sensul vieţii.

.......

Roman, poezii, lectură permanentă, vocea unui poet undeva departe, cuvinte peste cuvinte, asta e tot ce sunt. Şi ce dacă peste câteva ore voi da examen, şi ce dacă trăiesc în lumea mea, şi ce dacă nu mai vorbeşti cu mine?

Şi ce dacă ţi-e frică, şi ce dacă sunt ceea ce sunt, şi ce dacă lumea nu-mi aparţine?

Eu aparţin lumii.

Şi ce dacă nu mi-ai spus niciodată că mă iubeşti? Ar fi trebuit? Şi ce dacă ai plecat? Şi ce dacă nu faci nimic pentru tine?

Şi ce dacă laşi timpul să treacă?

........

În ziua în care mi se vor termina cărţile şi nu voi mai avea niciun cuvânt pe care să-l scriu pe hărtii, din care să scriu poezii, din care să inventez poveştii, în acea zi am să mă prezint în faţa ta şi-am să mor odată cu toţi zeii ce-au trăit vreodată spunând singurele cuvinte ce-mi vor fi rămas ca pe o ultimă bătaie a inimii: te iubesc.

Şi ce dacă nu-ţi pasă?

Wednesday, June 25, 2008

Spam : Piraeus Bank

Nu, nu am credit cu ipotecă CASAacum, nu am datorie restantă faţă de banca Piraeus Bank, şi nu, nu am un contract încheiat cu Piraeus Bank. Am doar un nou spam prin căsuţa de mail. Piraeus Bank cracked?

spam

Saturday, June 21, 2008

Omul antisocial

1492580 Mă lupt de câteva luni cu omul antisocial. Acesta, așa cum singur mărturisește, petrece în medie 14 ore pe zi în fața acestei devoratoare mașinării numită calculator, irosindu-şi timpul dedându-se unor activităţi ce nu-i aduc niciun beneficiu pe termen lung. El a ajuns să considere că ieşirile din casă au ajuns să fie un stres şi să accepte destins că se simte mult mai bine jucându-se cine ştie ce pe calculator decât să iasă în parc de exemplu, la invitaţia cuiva. Acesta este cumva tipul de om care se teme să aibă sentimente şi care-şi refuză sieşi posibilitatea de a fi real fericit, bazându-se pe faptul că fericirea este mai nou, în zilele noastre, de natură virtuală.

Cineva sa opreasca invazia de biti,
Cineva sa ne faca din nou fericiti.

Aceasta mai rămâne ultima chemare, conform melodiei Fericire de la fosta Vama Veche. Acesta mai rămâne ultimul strigăt de avertisment... Omul antisocial se uită pe sine... în sine. Uită să-şi acorde lui însuşi posibilitatea să deschidă ochii şi să întindă mâinile către ceilalţi. Cineva să ne facă din nou fericiţi...

Monday, May 26, 2008

Spam pe mobil

SMS primit acum două secunde:

Primarul Adrian INIMAROIU va fi prezent diseara la OTV, la 20:45, unde va prezenta subiecte deosebit de importante.

Eh, nu zău? Oare chiar sunt nevoit să suport eu toate mesajele astea?, ţinând cont că este al treilea pe care îl primesc în ultima perioadă? Nu sunt oare spam-uri? Oare de ce nu se face niciun demers ca să nu mă mai trezesc cu aşa ceva pe cap? Şi în niciun caz n-am să ma uit la OTV. Din acest motiv (dacă mai era nevoie de unul) n-am să-l votez pe Inimăroiu.

Replică la deviza sa electorală: NU, NU TREBUIE SĂ CONTINUE!!!


Later edit:
28 mai 2008: 0752297861: Adrian INIMAROIU va fi prezent diseara la OTV, incepand cu ora 21:00. Asteptam sugestiile dumneavoastra la acest numar.
Ma intreb cati bani mai are de dat Inimaroiu lui Diaconescu ca sa mai apara de atatea ori la OTV... Daca mi-ar fi dat SMS sa ma intrebe daca imi merg luminile de pe strada sau daca mai sunt drogati pe la coltul strazii poate l-as fi bagat in seama... Insa in acest mod, accentuez cu replica: NU, NU TREBUIE SĂ CONTINUE!!!

Thursday, May 22, 2008

Pus pe treaba

Aşa cum se poate vedea, am demarat pe acest blog o mică campanie ce-şi propune să încurajeze lumea înspre acceptarea şi descriminarea diferenţelor de orice fel, fie că sunt datorate etniei, orientării sexuale, religiei, sexului, rasei, nivelului social. Ea se numeşte Tu ce crezi despre... Am realizat nişte postere pentru fiecare situaţie pe care mi-am imaginat-o, pe care am început să le postez cam unul pe zi, în funcţie de ritmul în care le fac. Dacă cineva va considera că se regăseşte în acestă idee şi doreşte să mi se alăture, este liber să posteze afişele şi pe situl său, împreună cu precizarea că sunt realizate de mine (Liviu T.) şi că eu am demarat campania.

În altă ordine de idei, am realizat nişte semne de carte pe care în curând voi începe să le răspândesc prin oraş cititorilor ce vor avea norocul să mă întâlnească prin autobuz, metrou sau prin parcuri. Aceste semne sunt doar o mică idee de a face ceva advertising pentru acest blog.

Tu ce crezi despre diferentele religioase?

religie

Trăiesc în aceeaşi lume ca şi tine, respiră acelaşi aer pe care îl respiri şi tu! Singura problemă e că sunt diferiţi! Te-ai pus vreodată în situaţia unuia?

Acceptă-i! Schimbarea începe cu tine!

Wednesday, May 21, 2008

Tu ce crezi despre gay?

gay

Trăiesc în aceeaşi lume ca şi tine, respiră acelaşi aer pe care îl respiri şi tu! Singura problemă e că sunt diferiţi! Te-ai pus vreodată în situaţia unuia?

Acceptă-i! Schimbarea începe cu tine!

Monday, May 19, 2008

Tu ce crezi despre tigani?

tiganiTrăiesc în aceeaşi lume ca şi tine, respiră acelaşi aer pe care îl respiri şi tu! Singura problemă e că sunt diferiţi! Te-ai pus vreodată în situaţia unuia?

Acceptă-i! Schimbarea începe cu tine!