in extrema

hm… nu ştiu dacă mai are vreun sens să spun că port după mine o teamă inexplicabilă, o lipsă, un sentiment straniu… că mă trezesc iarăşi din somn cu inima pulsându-mi la disperare, cu sufletul scurs pe covor… că mă simt tot mai slăbit, că deja îmi port cu greu zâmbetul… şi nu doar anticipam prăbuşirea, acum simt cu adevărat prăbuşirea… cu toate semnele ei, cu telefonul clincănind, cu ameţeala mea, cu lipsa poftei de mâncare…

şi acea mare singurătate care ajunge să te înconjoare în clipele în care cazi în vis, indiferent ce înseamnă visul ăsta…

acea singurătate în care te pierzi cu totul…

şi lumea întreagă nu-mi mai ajunge e suficientă pentru a mă împăca cu fericirea