Dacă toate aceste lucruri aveau vreun rost, niciunul dintre noi nu putea preciza exact. Simţeam cum ne învârteam în interiorul unei stări pe care deşi noi nu o puteam înţelege ea părea a ne înţelege pe noi. N-aveam nicio certitudine, niciun adevăr nu era mai presus decât noi. Puteam bănui cum vor decurge lucrurile, puteam spera la un anumit drum, puteam trage nişte sfori încât lucrurile să evolueze într-o direcţie care mi-ar fi convenit. Dar am făcut exact contrariul şi-n loc să mă îndrept înspre o prelungire a fericirii eu n-am reuşit decât să creez o prăpastie peste care n-am mai reuşit să sar. Există situaţii şi persoane când pentru a putea primi ceea ce ne dorim în singurătatea inimii noastre trebuie să ni se impună nişte limite, nişte reguli de cele mai multe ori nescrise şi doar rareori rostite în cuvinte, limite în care trebuie să te roteşti şi – constrâns – să creşti pe direcţia cea optimă. Dar dacă la un moment dat, cândva, ai avut impresia – în nebunia ta – că poţi trăi prin intermediul tuturor acelor momente sfâşietoare... ei, bine, te-ai înşelat! Atunci când se stinge lumina şi voci vibrânde încep să-ţi acompanieze noaptea ajungi să te întrebi cât din ceea ce-ai trăit mai are în ziua de astăzi vreo semnificaţie; vocile şoptite din noapte, simţământul timpului stătut, echilibrul fragil al unei mâini sprijinită de un alt trup, un sărut rapid pe obraz – şi o adiere de vânt, ploi, zăpezi şi iar ploi, şi veri interminabile şi iarăşi ploi... Şi dacă toate astea au dus la ceva bun, niciunul dintre noi n-ar fi putut preciza exact. Ştiusem poate (sau avusesem impresia) c-am însemnat ceva fiecare în viaţa celuilalt, că ne-am găsit un rost privind în ochii ce ne priveau, că am fost găsiţi, c-am scăpat. Dar cum să poţi controla fie şi cel mai mic eveniment când de undeva din spate te asaltează o avalanşă de multe altele...? Aşa că am căzut. M-am împiedicat la un moment dat, apoi m-am mai împiedicat o dată, şi probabil că m-am mai împiedicat o dată. Şi n-a avut cine să mă ţină de mână, şi n-a avut cine să mă îndrume să pun piciorul bine pe pământ, şi n-a avut cine să-mi spună câteva cuvinte care să mă izbăvească... iar de atunci tot merg, fără sens şi fără direcţie, continând să mă întreb (oarecum resemnat) unde fuge cineva când se sperie de noi, unde te-ascunzi când întreaga adunătură de oameni nu te mai mulţumeşte, unde să pun capul şi să adorm visând lumină...?
Oh take this longing from my tongue,
whatever useless things these hands have done.
Let me see your beauty broken down
like you would do for one you love.
