Ciocnirea

Atunci când m-am hotărât să înfrunt realitatea şi să mă revărs în lumea aceasta, ei mi-au oferit un nume. Mi-au spus Liviu şi m-au lăsat liber în lume, m-au lăsat să aleg între două posibilităţi la fel de devastatoare şi periculoase. Aveam aşadar posibilitatea să mă las distrus de lume sau să cuceresc lumea – singurele două variante ale celor care, mergând pe stradă, trăiesc reveria infinitului care-i înconjoară.

Am aşadar un nume… Un nume ce-mi camuflează culoarea ochilor, vibraţia corzilor vocale, fragilitatea gesturilor izolate şi abandonate lângă ceşti de cafea golite de semnificaţii, lângă cărţi uitate deschise, lângă oameni cărora n-am putut să le spun cât de recunoscător sunt pentru simplul fapt că i-am cunoscut şi că la un anumit moment s-au aflat lângă mine. Sunt uneori doar un tremurat absurd, doar o frică imensă. Sunt toate cuvintele mele, cele printate şi închise prin dosare, cele uitate prin ierarhia fişierelor din calculator, sunt toate semnificaţiile cuvintelor mele. Toate cuvintele mele sunt eu.

Şi iată cum sfârşitul apocaliptic al eului se apropie. Iată cum vin în viteză prăbuşindu-mă în ideea de tine, iată cum mă ciocnesc de ceea ce-ai fi fost în timp, o lume aparte, un univers izolat dar suficient de mulţumitor pentru mine, un univers în care să mă închid în timp şi să rămân o crisalidă pentru eternitate.