Să pipăi câteva clipe lemnul rece al uşii până în clipa în care atingi cheia… O învârţi încet până când se distinge declicul, semn că poţi apăsa pe clanţă şi să tragi de uşă până când întunericul difuz din cameră se contopeşte cu întunericul pătrunzător din hol… Pipăi apoi peretele din partea dreaptă până când degetele ating întrerupătorul pe care apăsându-l se aprinde becul de la bucătărie. Te îndepărtezi cu un mers uşor legănat, semn că starea de somnolenţă nu ţi s-a ridicat de pe pleoape. Aud uşa de la baie închizându-se.
Să fi trecut de atunci o groază de timp… să mă fi izolat în singurătate şi-n indiferenţă, să mă fi închis într-o grotă proprie, săpată într-un adevăr propriu, dur. Să fiu un pustnic al lumii contemporane, al societăţii de consum, al epocii internetului. Să fiu căzut din cer.
Te-am visat de prea multe ori. (Aşa ceva nu se spune.)
