Post-silence

Zilele care treceau erau de fapt, ascunse în spatele unei aparente plictiseli, semnele unei căderi. Cafeaua nu mai avea gustul de altădată, muzica devenise din ce în ce mai acidă în exprimare şi mai dureroasă, sunetele se simţeau mai incisiv – chiar şi cele care se scurgeau atât de lin încât îţi mângâiau inima. Cărţile se întindeau pe ani întregi, Cartea nelinştirii nu se mai termina, ca de altfel toate neliniştile şi neliniştirile mele, ca toate dimineţile în care mă trezeam şi nu înţelegeam de ce frigul de dincolo de fereastră mă afectează şi pe mine însă pe dinăuntru, şi toate castanele pe care le-am strâns în rucsac nu se mai terminau nici ele, te aşteptau, fiecare cu strălucirea ei, cu propria-i frumuseţele…

Aveam atât de multe lucruri de făcut dar nu aveam şi un înţeles al lucrurilor pe care le aveam de făcut. Nu înţelegeam ce înseamnă toate aceste semne ale lumii exterioare, ale celor care mă înconjurau, eram incapabil să înţeleg preocupările celorlalţi, pasiunile lor, cuvintele pronunţate clar şi firesc… Ajunsesem în stadiul în care singurele cuvinte pe care le mai înţelegeam erau doar acelea rostite de mine, şoptite, inflamate de o sensibilitate în care mă adânceam şi din care mă ridicam consecvent ca un copil care nu poate înţelege acolo unde greşeşte.

Lumina mă rănea. Cu toate cele trei sute de milioane de metri pe secundă, din toate direcţiile, lumină mă ataca violent lăsându-mă inconştient. Sunetul trecea prin mine lăsând urme care nu se pot descrie prin câteva cuvinte, sunet armonios, jazz pustietor… Nu mai am nimic de pierdut decât timpul cel din urmă, timpul care se pierde singur, timpul care se fiinţează inconştient, timpul care nu este timp.