Ceea ce rămîne din tot e ceea ce vine după fericire

Bonul de la Cărtureşti, aşezat în bibliotecă pe o carte, reuşeşte să scoată în evidenţă faptul că ultimul ceai băut împreună s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, fix pe treizeci şi unu ianuarie, fix în timpul în care acum scriu aceste cuvinte; la fel şi ultima clipă de intimitate, şi ultima atingere blândă, şi ultimul efort de a-mi aşeza fruntea pe umărul împietrit. Am fost nevoit să accept că timpul se duce odată cu poveştile fără să înţeleg cum nu există nicio posibilitate de a interveni în propriul creier şi de a răsturna cumva tăcerea depozitată în inimă. N-am înţeles, iarăşi, în ce fel relaţionează aceste două elemente şi de ce nu mă pot lăsa în pace să-mi citesc liniştit cărţile, să-mi visez liniştit visele, să-mi depozitez liniştit amintirile. După un an de zile în care pot număra liniştit pe degete numărul de ori în care ne-am văzut m-am trezit bându-mi ceaiul, de data asta singur, de data asta acasă, de data asta purtând după mine o muzică care poate spune mai multe, chiar şi fără cuvinte, decât reuşesc să o fac eu. Nu ştiu cum bonul ăsta nu s-a pierdut până acum şi de ce a continuat să-mi iasă în cale în decursul timpului care s-a scurs, ieşind de prin cărţi, sustrăgându-se de prin maldăre de hârtii pregătite să fie aruncate. Toate astea pentru ca astăzi să mă gândesc eu că şi punctul din care se naşte nimicul se poate sărbători dacă l-ai considerat la un moment dat o sursă a fericirii. E o contradicţie aici numai dacă nu cunoaştem de dinainte faptul că fericirea se află prima pe lista generatorilor de nimic. În continuarea observaţiei că e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial, mi-aş pune în gând astăzi ca atunci când mă voi face mare voi inventa maşinăria care conservă fericire, care va face ca fericirea să nu mai dureze o clipire a ochilor, să nu mai fie cât o sorbitură de ceai sau cât atingerea a unor degete. Am împlinit între timp douăzeci şi unu de ani, o vârstă în care viitorul pare tot mai aproape şi-n care identitatea mi se prefigurează a se construi din însingurare. Am piticii mei pe creier, pitici ce-ar trebui să se hrănească cu atenţie primită şi cu căldură, cu ceai-pentru-doi; din cauza asta sunt flămânzi, groaznic de înfometaţi, iar atunci când prind vreun moment în care un element oarecare se interectează cu porţiunea mea de viaţă trăită în decurs de douăzeci şi patru de ore, muşcă cu disperare din sufletul meu, îmi întunecă mintea, îmi provoacă insomnii şi căderi din timp. É tão estranho... Aveam cumva o tradiţie pentru a bea un ceai acolo şi tocmai de aceea asimilez locul acum cu singurătatea, chiar dacă merg împreună cu altcineva sau chiar dacă merg singur şi sunt fericit. Fericirea asta păleşte imediat. Nu are nicio valoare... Vai ser a noite mais longa; uma noite cheia de nada! Telefoanele pe care nu mi le doresc şi la care totuşi răspund mă adâncesc în întuneric; cărţile pe care nu le mai citesc, dar aş vrea, mă îndepărteză de mine. Muzica pe care o ascult obsesiv, în lipsa unei voci anume, îmi constituie întreg universul senzației. I don’t know what It’s all about, the only thing I believe in it’s just que c’est juste une question d’amour. C’est tout.

Defazajul inimii

Oamenii care aşteptau autobuzul în acea dimineaţă habar nu aveau că printre ei mă aflam şi eu. Nu dormisem întreaga noapte, mă zvârcolisem în pat, mă durea ceva într-un punct neidentificat din interiorul trupului, toţi oamenii mi se păreau străini, nu înţelegeam felul în care articulau cuvintele, erau atât de departe de mine şi eram atât de departe de ei... Mă minţisem în primele clipe ale anului crezând că dacă îmi voi impune să las la o parte o anumită persoană atunci lucrul ăsta se va şi întâmpla, de parcă deciziile pe care le luăm nu sunt atent asistate de către un organ diabolic numit inimă, care ne dă planurile peste cap şi care ne face să ne pierdem orice urmă de raţiune. Cafeaua din acea dimineaţă fusese mai amară decât de obicei, pusesem poate (din instinct) mai puţin zahăr; era frig şi lucrurile din jurul meu parcă îngheţaseră sub influenţa unor factori exteriori. Mă urcasem apoi în autobuz fără să înţeleg de ce uneori nu poţi să laşi lucrurile să treacă de la sine, de ce anumite momente te bântuie mult timp după ce au trecut şi mai ales nu puteam înţelege cum o durere a cuvintelor ajunge să se transforme sub influenţa întunericului nopţii într-o durere fizică. Eram un zombie sentimental, un umblător-pe-străzi-şi-prin-autobuze care n-avea nicio treabă cu cei din jurul lui dar împreună cu care exista în acelaşi spaţiu. Eram unul dintre acei oameni care purtau în ei doar câte o jumătate de inimă şi care simţeau că oriunde ar merge nu ajung nicăieri. Mă dureau apelurile telefonice, revenirile, nimicul, lucrurile care plecau și care veneau, oamenii care așteptau autobuzul împreună cu mine, mă durea faptul că aveam în mine totul, că puteam da totul, dar că nu primeam nimic.

Călătoria prin nimic şi urmările ei directe

Trecuse atâta timp şi încă nu ştia ceea ce urma să facă exact. Asista trist la modul straniu în care nimicul în care trăise până atunci începea parcă să-și piardă conturul. Se obişnuise cu nimicul, deja nu-l mai afecta, nimicul însemna în acest moment linişte, iar liniştea îi era de ajuns. Ar fi vrut ca în acest timp să găsească vreo lege fizică care să demonstreze faptul că timpul se degradează întodeauna atunci când acţionează asupra a două persoane, dar fizica nu se ocupă din păcate cu persoanele aşa cum nu poţi urmări timpul fără să vorbeşti de o scurgere a lui. Dar după un nimic atât de mare, atât de apăsător, după un nimic cu care se obişnuise şi în care putea deja să respire într-un ritm normal, aparenţa ultimelor zile amestecată cu un sentiment prevestitor venit de undeva din adânc îi spuneau că nimicul acesta începe să se tulbure iar acest lucru îi provoca o teamă aparte. Ştia că urma să scormonească cu degetele minţii printr-un timp trecut aşa cum oamenii fără adăpost caută prin gunoaie uitându-se după lucruri refolosibile şi care le-ar putea fi de folos. Probabil că asta avea de făcut şi el, scormonind prin amintirile pe care le are din urmă cu un an, cu doi ani sau poate chiar şi trei, căutând lucruri încă întregi, care nu miros încă urât (sau care pot fi curăţate de eventualele murdării), din care s-ar putea construi altceva mai frumos. Se teme că înlăturând acest nimic aproape (deja) abstract, va reveni la tulburările de somn din nopţile de vară şi la frigul pătrunzător din cele de iarnă, se teme ca va ajunge să scrie o viaţă întreagă despre întuneric şi despre cum inima o ia razna în prezenţa unor factori generatori. Intuind aşadar că timpul care apare între două persoane se degradează odată cu scurgerea ... (a ce?), el se vede aflat într-un spaţiu al realităţii care-l ameninţă cu sfârşitul nimicului, adică tocmai cu acele lucruri care vin după nimic. Nu-şi pune mari speranţe că după nimic va veni ceva bun, tocmai de aceea priveşte rezervat mişcările care se fac în jurul său dar şi pe acelea pe care le face singur; uneori este doar un simplu actor în propria sa viaţă. Se teme de situaţii alambicate, fără soluţii clare, îi e frică de intervale. Ar vrea să pună punct nimicului (o soluţie bună, de altfel) dar ezită sub impresia că nimicurile se succedă şi ele la fel ca orice altceva în viaţă. Mai bine gol, îşi zice, mai bine gol decât mocnirea sălbatică a inimii, decât braţul înfrigurat, decât insomniile prelungite până în orele dimineţii. După ce şi-a înşiruit în faţa ochilor toate acele lucruri recuperate din timp ştia deja că nu are nicio şansă pentru a trece mai departe în regulă. Dar îşi asuma riscul, îşi asuma aşteptarea, sfârşitul nimicului, furtuna de apoi, celălalt nimic, şi tot aşa, dar în cazul în care lucrurile ar fi luat totuşi o altă întorsătură şi s-ar recupera din acel viitor şi câteva bucăţi de fericire concretă, atunci probabil că toate astea ar fi putut oferi în timpul acestei călătorii o părticică de absolut. Şi pentru asta era mulţumit, doar cu un gând al unei posibilităţi care nici măcar nu era probabilă şi în care refuza să creadă. Nu-şi putea pierde însă speranţa.

Vise care nu te lasă să dormi

Datorită stilului în care par a-mi neglija momentan viaţa, simt nevoia să-mi fac nişte jurăminte, promisiuni solemne, să mă iau la întrecere cu viaţa şi să ajung să fac ceva concret din ceea ce mi-ar plăcea şi din ceea ce-mi doresc, lucruri care se suprapun destul de mult cu ceea ce m-ar putea împlini pe plan personal.

1. Cum voi reuşi să obţin iarăşi un venit constant (a se citi salariu) va trebui să mă înscriu la un curs de limba portugheză. A putea să vorbesc fluent şi să înţeleg perfect această limbă va fi primul pas înspre o reconciliere cu mine. Dacă ai ocazia şi nu alegi să faci ceva care cu adevărat îţi place, să înveţi ceva frumos care mişcă nişte stări înlăuntrul tău, atunci care mai este rostul să te preumbli pierdut prin lume?

2. Va trebui să-mi permit liniştea necesară pentru a mă putea aşeza la o masă şi pentru a putea începe să scriu încet cuvânt după cuvânt, după cuvânt, după cuvânt, până voi ridica o carte adevărată, o carte palpabilă, de care să fiu mulţumit, şi care să reflecte total pretenţiile mele de la cartea pe care aş vrea să o scriu.

3. Iar apoi nu voi fi făcut nimic dacă nu-mi voi fi asumat curajul să-mi las viaţa de aici, cu tot ceea ce-am avut mai bun, şi să-mi trăiesc visul la Lisabona.

Atât vreau eu de la viaţă.

Când e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial

Când o să mă fac mare am să fiu, de exemplu, astronom. E primul cuvânt care mi-a venit în minte şi singurul care contează de fapt în această clipă. Și am să descopăr astfel vreo stea îndepărtată pe care n-a mai văzut-o nimeni niciodată, şi am să-i dau un nume la care nimeni nu s-a gândit vreodată. Ar fi destul de probabil să am în minte zeci de formule şi legi ale Universului aflate într-o formă neinteligiblă pentru mulţi, şi o mulţime de cifre şi numere care s-ar îmbina până la urmă armonios. Când o să mă fac mare am să ştiu, de exemplu, ce aşteaptă ceilalţi de la mine şi am să ţin într-o oarecare măsură cont de asta, şi n-am să mai îndepărtez persoanele din viaţa mea acţionând totalmente instinctiv şi am să ştiu fără îndoială să ascult atunci când trebuie.

Când o să mă fac mare am să fiu singur, la fel de singur ca şi acum, voi fi căzut în cele din urmă în mine însumi şi probabil că nu voi mai fi reuşit să mă ridic niciodată. Am să fiu bărbatul pe care îl vezi în fiecare zi de joi, pe înserat, citind pe acea bancă rece din Ioanid; când o să mă fac mare o să pot concluziona şi demonstra ştiinţific că există oameni fără destin. Când porţi aşa ceva cu tine, în tine, e imposibil să nu-ţi dai seama, să n-ai vaga bănuială că da, există oameni fără destin. Nu ştii însă ce se întâmplă cu ei, sunt greu de analizat, sunt învăluiţi de aparenţe, sunt oameni care iau decizii, care gândesc, sunt oameni care se îndrăgostesc, care îşi asumă nişte riscuri fără a şti că o fac degeaba, că pentru oamenii fără destin riscurile sunt în van.

Când o să mă fac mare am să fiu propriul meu animal de companie. Va trebui să mă hrănesc, să am grijă de mine, să-mi ofer afecţiune. Va trebui să mă autoeduc, să-mi spun şoptit că nu există împlinire de niciun fel şi că sensul în care se duc lucrurile este unul normal, că este indus de fapt de sensul creşterii entropiei, că n-avem cum să ne dezvoltăm prin toate direcţiile, că dacă ai crescut pe dinăuntru, dacă ai citit toate cărţile alea şi dacă ţi-ai asumat toate lucrurile pe care le-ai trăit până acum, atunci nu mai ai nicio şansă să creşti şi pe dinafară, să fii o persoană publică, socială, să convieţuieşti cu străinii, să te plimbi liber pe stradă.

Când o să mă fac mare va trebui să accept în cele din urmă că m-am făcut mare. Va fi clipa în care nu mai există scuze şi nici regrete pentru toate acele lucruri care au trecut şi care odată cu ele au tras violent şi o parte din sensibilitatea mea, din inocenţă, din puterea de a visa, din speranţă, din copilărie. Când va trebui să recunosc că m-am făcut mare îmi vor fi trecut de mult toate posibilităţile de a mai schimba ceva esenţial în scurgerea zilelor, voi fi pierdut de mult timp cheia care ar fi putut să mă deschidă înspre ceilalţi, care mi-ar fi redat sentimentul de siguranţă şi încrederea în lumea din jur. Va fi fost prea târziu de a mai putea cădea la o reconciliere cu persoanele care la un moment dat au însemnat ceva şi pe care din clipa aia le-am purtat închise în nişte mici cămăruţe undeva în interiorul meu, cămăruţe pe care se află lipită o etichetă pe care sunt scrise un nume şi un număr de telefon care nici măcar nu aş mai şti dacă este cel bun pentru că mi-aş fi pierdut curajul de a-l mai forma. Începi să te îndoieşti că l-ai avut vreodată.

Când o să mă fac mare va trebui să accept că din adolescenţă nu mi s-a mai întâmplat nimic bun, că de atunci n-am mai găsit curajul ăla niciodată, chiar dacă era un curaj nebunesc, pe care nu-l înţelegeam nici eu dar pe care-l trăiam în direct, care mi se furişa pe sub piele, care mă domina. Avea să fie din păcate curajul care mă va fi ucis, care în combinaţie cu toţi ceilalţi factori mă va fi condus iremediabil înspre singurătate. Când o să mă fac mare voi fi propria mea aparenţă: o ruină pe exterior camuflând un edificiu pe care nu-l poate vedea nimeni. Şi voi trăi aşa mult şi bine, contemplându-mi steaua al cărei nume nu-l voi pomeni niciodată pentru că nici eu nu-l cunosc cu exactitate, voi trăi fără a avea un destin şi fără a şti în ce direcţie mă îndrept, cu excepţia poate a sensului creşterii entropiei. Voi reveni recursiv pe acea bancă din parc, mereu cu o altă carte, dar mereu acelaşi... voi şti că atunci când te faci mare e deja prea târziu ca să te mai lupţi cu vreo iluzie pentru dreptul tău la fericire.

Pink Martini

În mod sigur la seria evenimentelor de suflet care s-au întâmplat anul acesta se adaugă şi concertul Pink Martini la care am fost pe 22 noiembrie, un concert mult aşteptat şi la care am tânjit mult prea mult din clipa în care i-am descoperit, din păcate după momentul concertului pe care l-au mai avut la Bucureşti în 2007. Acum însă n-am mai ratat ocazia şi am fost prezent în sala mare a Teatrului Naţional atunci când au apărut cu toţii treptat pe scenă. Era ceva minunat, aproape că visasem momentul ăsta, aproape că mi se părea imposibil. Aveau cu toţii costume negre de o eleganţă aparte iar China Forbes purta o rochie la fel de neagră despre care mai apoi ne-a mărturisit că este făcută de o creatoare de modă româncă al cărui nume nu mi-l mai aduc însă aminte. Şi dacă la Leonard Cohen a doua oară a fost cu succes, excepţie n-au făcut nici Pink Martini. Au reuşit să-mi transforme seara într-una dintre cele mai frumoase pe care le-am avut vreodată. Au început cu Let’s never stop falling in love, una dintre melodiile mele speciale, aşa cum şi Cohen începuse cu Dance me to the end of love, parcă special pentru mine. Au continuat apoi cu melodii atât de pe albumele vechi (Anna, Sympathique, Lilly, Hey Eugene, Dosvedanya mio bombino, Kikuchiyo to Mohshimasu, Andalusia, Hang on a little tomato, Amado mio) cât şi de pe ultimul album, Splendor in the grass (Tucca tucca, Splendor in the grass, Over the valley, Piensa en mi, And then you’re gone), dintre care trebuie să menţionez că interpretarea pentru Over the valley a fost de-a dreptul pătrunzătoare, sentimentul pe care l-am simţit atunci nu se poate pune atât de uşor în cuvinte… După o oră de muzică s-a luat pauză, după care s-a mai cântat încă tot cam pe atât. Au avut şi o melodie pe care nu am mai auzit-o până acum, Uskudar, în limba turcă. La un moment dat au mai avut un moment deosebit în care s-au jucat pe soluri de instrumente: trompetă, chitară, pian. A fost pe alocuri foarte distractiv atunci când pianistul (Thomas M. Lauderdale) şi-a citit mesajul în limba română. Au revenit la bis doar cu un singur cântec, cu Brasil, cu toate că mi-aş fi dorit să nu se termine în veci. Totul a fost de-a dreptul minunat: interpretarea vocală, prezenţa scenică, dialogul dintre instrumente. Au ştiut să comunice şi cu publicul şi să şi ducă până la capăt un spectacol căruia nu i-aş putea reproşa nimic. Îi aştept cu mare bucurie şi altădată, sunt chiar pregătit să merg prin alte locuri de prin împrejurimi pentru a-i vedea iar.

PS: Chiar dacă Sala Mare a Teatrului Naţional nu este atât de spaţioasă precum Sala Palatului, s-a dovedit a fi mult mai bună decât aceasta. La preţul pe care l-am plătit aici (cel mai mic) i-am putut vedea pe toţi la faţă fără nicio problemă.

Pink Martini – Festivalul “Viaţa e frumoasă”, Sala Mare a Teatrului Naţional, Bucureşti, 22 noiembrie 2009

cinci ganduri nebune pe noapte

don’t you love me anymore

câteva cuvinte câteva sensuri câteva clipe veşnicii scurse până în prezent cine suntem cum suntem de ce suntem nu ne mai aparţinem nici măcar nouă înşine nici trecutului gândurile trec pe lângă noi suntem nimic

06:00pm > hello time bomb

dar nimic. dacă ai crezut vreodată că ai scăpat de mine, să ştii că te-ai păcălit, sunt încă aici în propriul meu creier, în propria mea minte, şi-n felul ăsta nu vei scăpa niciodată de mine pentru că eu nu voi scăpa de tine. pentru asta trebuie …

make we go

adică nimic. dacă ai crezut vreodată că se poate scrie ceva real în adâncul nopţii, având răceala patului în dreapta şi întunericul singuratic în stânga şi nimicul absurd în spate, nu se poate. niciun semn de viaţă, nicio prezenţă, niciun adevăr mai puternic de mine, niciun zâmbet, nicio fericire reală. menţin după atâta timp o fericire care există fără fericire.

bloody oil

nu e nimic de înţeles în asta. aberaţii şi iar aberaţii, repetiţii peste repetiţii. obsesii. nu e niciun gând căruia să-i pese de asta, nicio prezenţă care să-mi fure toate astea. care să trădeze întunericul şi care să absoarbă tăcerea. care să spună lucrurilor pe nume şi care să mă înfrunte, să mă înblânzească, să ştie că eu îmi port transformarea în chipul lucrurilor pe care nu le pot explica.

trouble comes this morning

odată cu noaptea care se scurge tăcută. cuvinte cuvinte cuvinte scrise dar niciun cuvânt care să mi se strecoare pe lângă organele urechilor infestate cu timp. între noi cuvintele sunt asemenea unor celule bolnave, greu de vindecat. devenim incapabili să ne exprimăm, ne piere curajul de a căuta drumul până către celălalt. nu ne mai aparţinem propriilor fiinţe şi e cu atât mai greu să aparţinem lumii care ne cuprinde pe amândoi. suntem orbiţi pentru a mai conştientiza cât de uşor e drumul de fapt. negăm totul pentru că e mai uşor.

cand tacerea mi-a tinut de cald

astăzi lăsăm fericirea la o parte. lăsăm cuvintele complexe şi metaforele frumoase, azi tragem după noi doar acele lucruri care n-au legătură cu fericirea. astăzi ne vârâm în rând cu ceilalţi şi vorbim asemenea lor, ne comportăm ca şi ei, astăzi ne dezbrăcăm de nebunie pentru a fi, aşa cum li se pare normal, asemenea lor.

…

e ca şi cum aş reveni la cola. e cea mai buna comparaţie, cel mai bun exemplu pe care îl pot găsi acum. pentru că relaţia mea cu acest lichid mirific pe care îl numim coca cola are o istorie tumultoasă şi mult prea lungă pentru a nu-mi fi influenţat deja prezentul. ne cunoaştem de demult, aproape de când cunosc bine şi bucureştiul, şi ne-am iubit pasional ani la rândul. uneori în doze mari, alteori mai puţin, dar erau zile când supradoza s-ar fi tradus în cei doi litri cuprinşi într-o sticlă mare, într-o singură zi. între timp am divorţat dar ne mai vedem ocazional prin oraş, atunci când se asortează destul de bine cu celălalt partener al vieţii de oraş, mcdonald’s-ul. dar nu despre cola se vrea a fi toată chestia asta, ci despre ceva mai mult, mai intens, mai profund, despre ceva ce totuşi, aşa cum am convenit de la început, nu e fericire.

atunci ce?

e ca şi cum aş reveni la cola. după intervale de timp în care mă deconectez de ceea ce înseamnă acel univers paralel în care m-am afundat mai demult, intervale în care reuşisem să evadez în lucruri care nu-mi aparţin, în superficial şi-n monotonie, după toate astea în care începeam să uit de adevăratul eu, m-am prăbuşit iarăşi în acelaşi imposibil şi infinit vis, în această dimensiune la limită, necaracterizabilă şi fără limite. e ca şi cum mi-ar roade stomacul pe dinăuntru, ca şi cum mi-ar provoca greţuri cumplite. şi totuşi aşa ceva nu se întâmplă. se întâmplă însă nopţile reci care nu prea au legătură cu temperatura de afară, se întâmplă cafeaua de dimineaţă ce deja nu-mi mai produce nicio satisfacţie. toate sunt de fapt lipsuri. lipsa unui corp care să emane căldură, lipsa unui ceai pentru doi, lipsa unui zâmbet întipărit pe retină. pentru că-n acest calm monoton ajung la conştiinţa faptului că undeva există un abandon. unul absurd, bineînţeles, unul fără înţeles, unul a cărui probabilitate întrece posibilităţile mele de calcul. pentru că într-un interval de timp trăim revelaţii care ne duc cumva către o altă limită; pentru că poate cândva a existat într-adevăr cineva alături de care să-mi împart ceaiul şi să-i întind uşor, pe masa de lemn, una dintre acele castane speciale culese cu doar câteva ore înainte. cineva care să mă vadă pe mine cu adevărat, stând la acea masă, presărând cuvinte peste un destin pe care nu-l lămurisem încă. cineva care să însemne ceva pentru tine şi şi poate şi tu să însemni la rândul tău ceva. dar mai ales cineva a cărui voce nu poţi s-o înţelegi dar ai cărui ochi te fac să te prăbuşeşti într-un alt vis, unul ceva mai frumos. şi gîndul la acel cineva care te trezeşte noaptea din somn. doar că apoi intervine un alt declin, unul straniu. abandonul. tăceri interminabile, tăceri prăpăstioase, ceaiuri de unul singur, castane strânse mormane şi înghesuite prin sertare, cuvinte sparte în mii de bucăţi şi clipe în esenţa cărora am pătruns până la epuizare. o senzaţie de abandon dureroasă, sfâşietoare. un gol pătrunzător, total, perfect. nimic să nu mai aibă vreun înţeles.

iar apoi e resemnarea şi liniştea aflată de cealaltă parte, liniştea din mine, liniştea dinspre mine. linişte care de fapt este doar tăcere, iar tăcerea este mai sfâşietoare decât liniştea. şi pe măsură ce tot las intervalul ăsta de timp să se extinsă îmi dau seama că de fapt mă afund iarăşi într-o mlaştină fără înţelesuri uşoare. pentru că acum conştientizez că, ce straniu, abandonul are şi un revers, abandon de cealaltă parte. pentru că indiferenţa este tot un abandon, iar a mă transforma pe mine într-un indiferent e cel mai mare rău pe care ar fi putut să mi-l facă. şi am abandonat la rândul meu. am renunţat la sms-uri, teama de apeluri telefonice se intensifică (deci ele tind la un vag nimic), nevoia de confirmare s-a diminuat straşnic. într-un fel am abandonat şi eu. am abandonat pentru că am devenit indiferent. pentru că trebuia să mă apăr. pentru că nu se mai putea. pentru că trebuia să am şi eu un stop al meu.

şi în toate astea, şi după astea, şi în timp, şi în afara timpului nu rămâne decât frigul, frigul pătrunzător şi ascuţit. şi noaptea mă ghemuiesc sub pătură sperând că acea căldură slăbuţă va reuşi să pătrundă până către sufletul meu, îmi trag către piept perna micuţă şi căţelul de pluş căruia n-am putut niciodată să-i dau un nume, şi-mi ridic astfel iluzia că frigul de fapt nu mai înseamnă însingurare. şi apoi nimicul, la fel cum începe totul aşa se şi continuă, prin nimic. pentru că nimic nu se termină odată ce s-a început, ci se continuă prin nimic, prin gol. totul până când o mână caldă mă va regăsi pierdut într-un vis tulbure, mă va prinde şi mă va purta pe un drum la capătul căruia se vor afla în continuare acele două ceşti de ceai în care se varsă şi se contopeşte nimicul. aşa şi abandonul are un sfârşit, chiar dacă e unul care tot nu poate fi înţeles.

sfârşit.

Fara sfarsit

Astăzi vorbim despre timpul care nu trece niciodată. Ne aruncăm împreună în această învălmăşeală de vise multicolore, de vise vii pulsând în culori aprinse şi ne lăsăm astfel prinşi în timpul care nu vine şi care nu se duce şi care nici măcar nu este dar în care trăim. Astăzi ne-am ales să ne aşezăm să vorbim despre timpul care nu lasă urme – pentru că el însuşi este o urmă la o scară infinită… Şi-n timpul ăsta facem numărători absurde ale cuvintelor care nu s-au scurs şi ale secundelor care n-au luat fiinţă, ne adâncim în prăpastia din privirea celuilalt şi ne facem că înţelegem ceea ce nu poate fi înţeles. Simţim atunci spărgându-se în noi valurile mării, erodându-ne sufletul… Vedem cum se îndepărtează norii şi cum îmbătrânesc toţi cei care la un moment dat au trecut pe lângă noi şi n-am avut puterea să le zâmbim… Vedem cum cei cărora n-am avut puterea să le spunem că-i iubim dispar între filele unei cărţi prea complicate pentru a mai putea fi scrisă… Şi vedem cum fiecare parte din noi se supune permanent unei legi stranii prin care devine o alta pentru a ne îndrepta cu totul parcă într-o direcţie anume aleasă. Acesta e timpul care nu trece niciodată, e timpul marilor speranţe.

cum sa recastig timpul pierdut

… oameni invizibili îşi beau ceaiurile invizibile la mesele din jurul meu. la una dintre ele un eu-trecut împreună cu un tu-trecut îşi beau şi ei ceaiul, invizibili pentru ochii celorlalţi dar atât de vizibili mie, celui care vede în timp ca-n propria sa carne…

şi aşa m-am văzut şi peste câţiva ani, la aceeaşi masă privind în gol într-o altă ceaşcă de ceai şi gândindu-mă poate la unul dintre acele lucru care mie nu mi-au dat pace niciodată. cum să recâştig timpul pierdut, cum să învăţ să comunic cu tine – indiferent cine ai fi tu, şi mai ales cum să mă ridic din visul (frumos) în care m-am scufundat cândva.

şi după ce-mi voi fi terminat tot ceaiul îmi voi fi făcut curajul de a păşi în stradă, iarăşi, printre oamenii indiferenţi şi dezordonaţi, printre maşinile în goană şi reclamele lipite pe toate zidurile, şi nici atunci toate astea nu vor fi avut nimic în comun cu mine, nici eu cu ele, şi atunci voi vedea un eu-trecut mergând alături de un tu-trecut fără să-şi spună nimic dar purtând cu ei acea pulsaţie sălbatică pe care o are inima şi care într-un mod straniu trecuse până în corpul meu şi care avea puterea să mă adâncească în timp, să mă prăbuşească iarăşi în vis, în visul acela nebun care părea a fi viaţa pe când eram tineri.

visul unei caderi in vis

Dar uneori în mijlocul căderii ne trezim din inconştienţa visării şi ne poruncim nouă înşine să ne creştem aripi şi rămânem surprinşi apoi când ne vedem înaripaţi asemenea unor îngeri, doar că noi suntem altceva, suntem îngeri stricaţi roşi pe dinăuntru de rugina pierderii prin lume. Şi ne chinuim ca nişte nou-născuţi să învăţăm să ne ridicăm din căderea asta, mişcăm cu greutate aripile ce ne sunt străine, care parcă nu ne aparţin. Şi într-adevăr că nu sunt ale noastre, avem aripi să ne ridicăm din cădere doar atunci când ne merităm ridicarea, în rest e doar şansa ce se loveşte întâmplător de noi. Şi după câteva încercări căpătăm echilibru şi ne îndreptăm şi găsim o bancă pustie în parc de pe care vopseaua a început să se scorojească de mult timp, o bancă lângă un castan în floare, iar apoi ne înconjurăm în aripile protectoare şi ne închidem cu ajutorul lor într-un alt vis, ne îngheţăm în crisalida asta stranie, ne vibrăm pleoapele inconştient în timp ce ochii se mişcă haotic dintr-o parte în cealaltă a orbitei, şi vom rămâne aşa până când, într-o dimineaţă oarecare, cineva anume îşi va fi adus aminte de noi. Nu vom mai fi avut vârstă, nici nume, nici identitate aparte. Dar căutându-ne nu ne va fi găsit niciodată, timpul trece prin noi ca printr-un filtru iar înspre noi uităm să mai aruncăm din când în când câte-o privire… Dar aflându-ne nu ne va fi căutat niciodată… Dar visându-ne nu ne va fi recunoscut niciodată…