Toţi oamenii care sunt

La un moment dat ajungi să fii compleşit de toate acele lucruri misterioase pe care le porţi înlăuntrul tău. Începi să crezi tot mai mult că numele cu care te prezinţi nu te reprezintă cu nimic, că nu spune mare lucru despre tine, începi să sesizezi gesturile mamei şi seriozitatea tatălui pe care nu l-ai cunoscut niciodată, şi intimitatea fratelui mai mare pe care nu l-ai avut niciodată, şi mâna caldă a prietenului cel mai bun, cel care nu ţi s-a oferit niciodată şansa să fii. Şi-i simţi pe toţi cum apasă din interiorul trupului tău, le simţi presiunea asupra fiecărui lucru pe care îl faci, dar mai ales asupra acelora pe care eziţi să le faci sau nu le faci deloc. Şi porţi toate astea cu tine ştiind cumva că nu vei fi niciodată tu, că mereu una din personalităţile astea şi încă multe altele îţi va lua locul într-o miime de secundă, că nici nu vei simţi, şi că va face din tine ce va vrea ea. Devii conştient de asta atunci când intri parcă în puterea unor instincte din care nu poţi să te ridici de niciun fel. Ce vină ni se poate aduce că ne trăim instinctele? Că ne purtăm existenţa într-o lume comună tuturor, înconjuraţi de oameni şi trăind cu şi prin oameni...

Copilul-din-mine a fost de departe cel mai greu tolerabil personaj care îmi aparţine dar care în ultima vreme mi-a devenit chiar simpatic şi am descoperit că am multe lucruri pe care să le învăţ de la el. Când l-am cunoscut îmi părea sălbatic, făcea doar ceea ce avea el chef, mă băga în bucluc, mă temeam cumva de cât de mult mă voi lăsa pe mâinile lui. După ce mi-am dat seama că totuşi acest individ este ceva bun am ajuns să ne împrietenim şi am fost de acord să învăţ ceva de la el. Să învăţ entuziasmul, bucuria, şi prin contraexemplu – să mă opresc puţin şi să ascult atunci când trebuie să mi se transmită ceva important. Copilul-din-mine n-a înţeles niciodată prea multe lucruri deşi s-a grăbit întodeauna să le ducă la îndeplinire. N-a acordat atenţie cauzelor şi cu atât mai mult efectelor, a fost întodeauna prea grăbit pentru ca eu să pot ţine pasul cu el. Şi acest copil m-a băgat uneori în situaţii din care eu singur n-am mai putut să mă ridic, mă pune în situaţii limită şi-i confruntă pe ceilalţi cu un eu sălbatic şi incomunicabil, cu o persoană imprevizibilă.

Pe de altă parte intervin acele elemente care fac din mine o persoană închisă şi rezervată, dar pregătită mereu să se arunce într-o prăpastie. Mă surprind uneori cu ochii de adult folosindu-mă de anumite gesturi fără să le gândesc de dinainte şi fără să le gândesc măcar consecinţele. Sunt însă, de cele mai multe ori, strigăte tăcute, manifestări ale unei stări tulburi în care o nevoie simultană de a oferi şi de a primi atenţie şi afecţiune intervine în calcule. Găsesc aici în mare parte un părinte grijuliu aşa cum nu-mi aduc aminte să fi întâlnit în copilăria mea, deşi n-am să-i reproşez mamei nimic. De aceea pot să-mi găsesc multe explicaţii pentru acele gesturi care aparent par căzute din cer, gesturi care mai târziu mă disperă şi pe mine. O mână trecută prin păr, o tăcere blândă, tot ajutorul pe care-l oferi la un moment dat. Mă transform într-un tată pe care nu l-am avut niciodată, port în mine o mamă care nu voi fi niciodată. Iar din toate astea derivează o multitudine de alte chestii.

Şi parcă iar am ajuns într-o porţiune a minţii unde s-ar putea spune multe dacă ar exista cuvinte care să facă asta. În ansamblu am putea găsi un milion de explicaţii pentru lucrurile pe care le facem în fiecare zi dar cred că nimic nu ne poate explica per ansamblu, în toată complexitatea noastră şi sub influenţa tuturor factorilor cărora ne supunem. Astăzi ştiu că acele lucruri care nu se spun contează mult mai mult decât toată această înşiruire de cuvinte; lucrurile care nu se pot pune în cuvinte coboară din nişte adevăruri care coexistă cu noi, nu care ne aparţin. Aceasta este diferenţa pentru care uneori poţi merge înainte purtând cu tine multitudinea asta de identităţi care au voci distincte şi chemări fiecare după felul său.