După douăzeci de ani de nimic

Nu ştiu cât de mult înseamnă vârsta pentru un tânăr care nu face decât să încerce să trăiască clipa. Lucrul ăsta poţi să-l faci la fel de bine şi la cincisprezece cât şi la douăzecişiunu, tinereţea se simte până la urmă sub aceleaşi aspecte şi dacă am sta să analizăm destul de bine am constata că nu sunt foarte multe diferenţe în ceea ce priveşte copilăria şi adolescenţa în rândul majorităţii indivizilor din lume. Pentru mine însă vârsta a avut dintodeauna un rol cheie, mi-am analizat mereu evoluţia de la o vârstă la alta, influenţele pe care le-am acumulat şi schimbările trăite şi rămase pentru mai târziu.

Am douăzeci de ani dar nu văd cum m-ar putea ajuta asta acum. M-am născut în anul cheie 1989, pe când încă nu exista timp, deci nu exista nici viitor. Mama tocmai trecuse pe atunci de vârsta mea de acum, şi din câte am putut eu să înţeleg ulterior din cuvinte niciodată rostite, timpul static în care se învârteau lucrurile nu ţinea prea mult cu oamenii. Sunt născut cumva cu un picior în groapă şi înţeleg destul de bine că nu este meritul meu acela de a mă fi ridicat şi de a-mi fi câştigat o parte din ceea ce s-ar putea numi libertate. Norocul face totuşi că deşi sunt născut într-un regim totalitar, am putut să-mi găsesc putere de expresie într-o democraţie şi asta să se întâmple în aceeaşi zonă geografică: în această Românie în care pare că nu se întâmplă nimic semnificativ pentru cei care locuiesc în ea.

Fără a fi la curent cu evenimentele revoluţiei, pe 23 decembrie 1989, mamaia o trimite pe mama împreună cu mătuşa cea mică să facă cumpărături pentru Crăciun. Familia mea îşi are originile într-un sat aflat la douăzeci de kilometri de Brăila, prin urmare cumpărăturile urmau a fi făcute în oraş. Mama îmi povesteşte şi astăzi cum ea, o tânără de douăzecişiunu de ani, împreună cu o copilă de unsprezece, mergeau pe străzile pustii ale oraşului în timp ce în jurul lor răzbăteau gloanţe şuierânde. E singura mea legătură cu revoluţia. Imediat după aceea eu am împlinit un an şi-am părut a-mi lua viaţa în piept, aşa cum o poate face un copil de un an. Când mi-au tăiat moţul cică am dus mâna în grabă înspre pix iar mai apoi înspre bani şi n-am reuşit să mă lămuresc încă în ce măsură chestia asta are vreo influenţă pentru mai târziu. Târziu care nu este altceva decât acum, acum şi ceea ce urmează după. Astăzi am douăzeci de ani şi pare-se că am vârsta revoluţiei române, că am crescut împreună ţinându-ne de mână, călăuzindu-ne drumul tulbure. Dar oare cum să mă pot înţelege pe mine din moment ce n-o pot înţelege cu adevărat pe ea?

N-am fost niciodată radical şi cred că nici nu mi-ar sta în fire să ajung vreodată. Nu pot însă să nu mă gândesc mai bine la cuvintele lui Radu atunci când spune că este de neconceput gândul potrivit căruia România ar fi fost mai bună dacă acel sistem de conducere statală ar fi subzistat. Mă îndoiesc sincer. Multe lucruri au fost subliniate deja de Octavian şi sunt în mare parte de acord cu ele. Mă îndoiesc sincer că acel comunism mi-ar fi oferit spaţiul necesar încât să mă pot manifesta liber. Pentru mine libertatea nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea de a gândi exact aşa cum doresc şi de a-mi putea exprima gândurile exact aşa cum doresc. Restul sunt amănunte esenţiale dar nu şi definitorii pentru libertatea mea.