Când nu mai poţi să vorbeşti despre umbrele decât în metafore

Pe la zece ani curajul însemna pentru mine să iau metroul de la Piaţa Sudului până la Victoriei şi să traversez Calea Victoriei pe o trecere de pietoni ce mi se părea imensă, unde nu exista semafor şi unde maşini în viteză treceau nepăsătoare. Vreun an mai târziu curajul însemna să iau autobuzul 102 de la Apărătorii Patriei până la Fizicienilor, un autobuz ce vibra din toate părţile, un autobuz plin de tot felul de specimene umane printre care mă strecuram în calitatea mea de pitic plecat în explorare. În liceu curajul a însemnat faptul de a recunoaşte că pot avea sentimente şi de a putea susţine ideile în care credeam. Nu ştiu ce înseamnă curajul pentru mine acum.

Cel puţin ştiu sigur că nu am curajul pe care ar fi trebuit să-l am. Nu în condiţiile de acum, nu în circumstanţele actuale. De aceea poate oamenii care au avut acest curaj îmi provoacă o fascinaţie aparte. Nu cred că ar avea sens să pun totuşi lipsa curajului pe seama unor lucruri care nu se întâmplă, de fapt tot ceea ce fac e să duc o clipă posibilă până acolo când ar fi ceva mai uşor de înfăptuit. La douăzeci de ani curajul nu mai înseamnă o călătorie de jumătate de oră ci înseamnă o călătorie care ţine o viaţă întreagă, din care nu mai poţi da înapoi, din care nu mai poţi să te răzgândeşti. Acum curajul nu înseamnă nimic altceva decât să-ţi asumi libertatea. Nu pot s-o fac însă decât pas cu pas, nu pot să-mi deschid umbrela şi să susţin de unul singur că totul este ok.