Nimeni nu-l înţelege pe celălalt
Acest blog ilustrează foarte bine ceea ce urmează să zic: că la 16 ani nu eşti acelaşi de la 17, că la 17 nu eşti acelaşi de la 18, că la 18 deja îţi mai lipseşte ceva din ceea ce vei avea la 19, iar momentan, la 20 de ani, te resemnezi cu cel care eşti, cu lucrurile pe care le faci, cu drumul pe care te afli. Pentru că ăsta eşti şi pentru că pe drumul ăsta mergi şi pentru că-i mai bine să le accepţi aşa cum sunt decât să mergi într-o direcţie pe care deşi ţi-ai dori-o, ea nu îţi aparţine.
Nu am fost dintodeauna un om om echilibrat, n-am luat mereu deciziile potrivite şi n-am ştiut mereu să ascult persoanele care contau la un moment anume. Iau asta ca pe o premisă în ceea ce aş avea să scriu, în ceea ce presimt că s-ar lăsa scris. Am încercat şi eu să-mi ating nişte limite pe care le conştientizam obscur şi de care totuşi nu fugeam; îmi păreau străine şi nu le cunoşteam dar le simţeam atracţia, nu puteam să dorm noaptea iar ziua nu mă gândeam la altceva decât să pun în cuvinte ceea ce trăiam. Sau ceea ce nu trăiam, ceea ce până la urmă în acea perioadă era acelaşi lucru. Adevărul e că nici acum nu am un echilibru deşi mă pot camufla foarte bine şi pot fi exact cine vrei să fiu, cine ai nevoie să fiu, fără a fi altcineva decât sunt eu cu adevărat. Şi între timp am reuşit să aud vocile ce-mi vorbeau în urmă cu vreo doi ani, am reuşit să mă trezesc dintr-un somn negru, adânc. Întind mâinile şi percep realitatea brutal, nu mă pot obişnui cu ea. Nici acum nu iau deciziile potrivite, sau dacă le iau ele par că nu mai au niciun sens, cel puţin pentru mine. La optsprezece ani nu ştii (sau crezi) că la douăzeci vei suporta consecinţele acţiunilor tale de atunci şi nici nu ai puterea să conştientizezi importanţa lor. Pentru că la douăzeci deja ai un suflet de patruzeci dar o inimă încă de şase. Şi vezi cum chestia aia metafizică din interiorul tău te trage în jos, cum doza de raţiune câştigată pe drum nu-ţi ajută totuşi la nimic.
Povestea asta s-ar vrea a fi (iarăşi şi iarăşi) o reconstituire, o analiză, o reluare a tuturor celorlalte. A celor două suflete pe care întunericul le prinde la acea masă de lemn din colţul ceainăriei, a tăcerii sanctificate deja în cadrul unui ritual profan copilăresc, a... a mult prea multe lucruri ca să mai fiu în stare să le înşir pe toate. Între timp ajung să înţeleg tot, să contrazic persoane care trăiesc contrariate situaţii pe care le-am trăit şi eu şi pe care acum le înţeleg resemnat dar care atunci nu-mi făceau bine. Încă un oftat... Mi se pare foarte greu să spui ceva când ai foarte multe de spus, când nu ştii de unde să începi, când ştii că un astfel de spaţiu nu este totuşi locul potrivit unde să le spui. Când ştii că blogul nu este decât o sită de senzaţii şi că păstrezi o groază de alte trăiri undeva adânc, sub stern... Pentru că dacă le-ai spune, locul ăsta şi tu v-aţi pierde întreaga semnificaţie.
Până la urmă toată povestea asta vorbeşte despre lipsuri, despre gesturi frânte în aer, despre mâini întinse şi retrase purtând după ele o tăcere rece. Povestea este despre două fantome care n-au părăsit scaunele de la masa de lemn cu geam de sticlă în mijloc, pe care eu le mai văd uneori atunci când trec pe acolo, este despre o conştiinţă a existenţei şi a lipsei, despre atât de aproape și atât de departe... Este o poveste despre tinerețe, o poveste pe care o trăiești când ai şaisprezece, șaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece sau chiar şi douăzeci de ani, e o poveste care nu te părăseşte pentru că tu nu ai ce să părăseşti. Există încă o persoană pentru care nu exişti decât cu intermitenţe, iar asta momentan nu-ţi dă pace.
[ideea titlului provine din Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa]
