Povestitorii de la şosea: Filip şi Matei Florian

După ce am citit Băiuțeii nu cred că ar fi existat vreo șansă să ratez evenimentul ce-a avut loc aseară la Clubul Ţăranului, şi anume prezenţa şi lectura publică a celor doi fraţi Florian. Ziua era deja însemnată în calendarul meu de pe perete, era „rezervată”. Am ajuns la locul faptei cu vreo jumătate de oră înainte de momentul începerii, pe când Ionuca, Oompa şi... hm, fuck, nu reuşesc niciodată să fiu atent când mi se prezintă cineva, aşadar când ele trei ocupaseră deja o masă şi-au fost drăguţe să mă adopte în rândul lor. Şi nici n-am simţit cum a trecut timpul în care eu mi-am mâncat plăcinta cu mere iar Ionuca şi-a prezentat tuturor cartea primită cadou de la Oompa că deja în faţa noastră se aprinseseră luminile pe chipurile lui Matei şi Filip Florian, şi pe al lui Marius Chivu, prezent acolo pe post de moderator.

Prima dată a citit Matei din ultimul său roman, Şi Hams şi Regretel, un fragment destul de lung dar şi interesant, un fragment cu oameni cocoţaţi în copac şi cu pitici care tolerează fumatul şi cu alţi pitici pe care-i enervează şireturile, şi tot aşa până când dintr-un fragment ţi-ai putut face o impresie asupra a ceea ce s-ar afla oarecum în carte şi că s-ar putea să-ţi placă dacă te vei apuca să o citeşti. Fragmentul citit însă de Filip, din Zilele regelui, mi-a cam dat de înţeles că fără a citi tot romanul nu mă pot bucura de textul citit. Implicaţii istorice, detalii de epocă, poveste impregnată cu amănunte (aşa cum de altfel găsesc acum şi în Degete mici), sunt elemente care încetinesc şi perturbă într-o oarecare măsura posibilitatea de a savura textul. Despre oamenii Filip şi Matei Florian se poate vedea însă mai departe că ştiu cum să se joace cu viaţa şi cu scriitura. În dialogul purtat după lectură au vorbit despre necesităţile scrisului (cu accent pe nevoia de a părăsi Bucureştiul), despre proasta/inexistenta susţinere a proiectelor literare din partea statului (prin organizarea unor burse de scris), despre cum coincidenţele sunt atât de bătătoare la ochi (povestea lui Filip legată de tehniciana de la radio), pe alocuri despre satul românesc, despre „mama” şi reacţiile ei la lectura Băiuţeilor, despre comunism şi despre obsesii care se regăsesc (şi se vor mai regăsi) în textele lor. A fost o seară foarte frumoasă, aşa cum mi-aş dori să am cât mai des parte, petrecută în compania unor oameni care te fac să zâmbeşti şi care-ţi dau ciocolată, şi care-ţi spun poveşti...

Întâmplător am dat acolo şi peste Irina (sau ea a dat peste mine), înconjurată de un grup din care aveam să observ că făcea parte şi Mircea (cel care NU a căzut de la balcon), care întreaga seară s-a învârtit în toate direcţiile făcând fotografii. Mircea – fratele fraţilor Florian. Şi-am sfârşit cu toţii la o masă de la McDonald’s în Romană. Lui Mircea îi puteţi vedea (şi aprecia) fotografiile luni, 14 decembrie 2009, tot la Clubul Ţăranului, undeva în jur de ora 18. Printre altele puteţi arunca o privire şi pe situl lui: Mircea Struţeanu.

O bookătărie pentru copii mici şi mari (şi alte lucruri frumoase)

Cred că nu se mai miră nimeni dacă mă pun să-mi declar acum, o dată din multele dăţi când o fac, ataşamentul deschis faţă de nişte licori seducătoare precum ceaiul sau cafeaua, sau faţă de acele obiecte misterioase pe care le numim cărţi şi de ceea ce se află în ele, fascinantele cuvinte, sau cuprinzându-le pe toate într-un singur loc, îngrămădindu-le într-un singur cuvânt expansibil şi mobil, nu cred că mai surprind pe nimeni când spun că-mi plac foarte mult oamenii, oamenii în general dar mai ales cei care ştiu să-ţi zâmbească, şi cei care spun mereu chestii interesante dar şi cei care nu ştiu ce să spună, cei care te fac să râzi dar şi cei care au nevoie de cineva care să-i facă să râdă. Pentru că indiferent cât de bun ar fi un ceai sau cât de mult ai fi în stare să te bucuri singur de o cafea, ele sunt mult mai bune atunci îţi imparţi acest timp împreună cu nişte persoane.

Am fost ieri seară (02.12.2009) la Institutul Francez pentru a participa la lansarea unei cărţi colective de poveşti pentru copii, ba chiar mai mult, a unei cărţi ilustrate ce conţine poveşti colective pentru copii. Înaintea lansării le-am întâlnit la locul cu pricina pe Ionuca şi pe Oompa, ce poposiseră deja la una din mesele ceainăriei (ramură a Cărtureştiului, din interiorul Institutului). Am savurat împreună ciocolata caldă (ele) şi acel deliciu de cafea, da, nu e o metaforă – chiar aşa se numea… cafeaua, chiar aşa i-am cerut zâmbind tipului care ne servea. Apropo, da, chiar a fost foarte bun şi-l recomand cu plăcere dacă ajungeţi prin zonă, asta dacă va place cafeaua şi nu vă displace alcoolul (conţine din plin) şi nu vă deranjează ideea că veţi bea ceva mai mic decât o ciocolată caldă dar la un preţ ceva mai mare. Revenind… După ce ne-am băut ciocolatele şi cafeaua ne-am aşezat frumuşel pentru a asista la lansare. Lansare care, aşa cum am văzut, era mai mult un cerc restrând de oameni care au participat la realizarea cărţii, scriitori, ilustratori, oameni-cu-idei :). Cartea în sine e un produs interesant cuprinzând textele unor autori de renume şi nu numai (Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Simona Popescu, Doina Ruşti) şi ilustraţiile realizate de oameni talentaţi de la Clubul Ilustratorilor Români. Mai departe nu ştiu în ce măsură oamenii ăştia chiar au făcut o carte pentru copii, nu ştiu dacă n-au lucrat mai mult la ideea de a face o carte pentru copii, o carte inedită, frumos ilustrată, o carte de colecţie… Cel puţin cam asta a fost impresia mea… După ce voi citi cartea voi şti mai bine dacă un copil de cinci ani va putea să se bucure de text aşa cum se poate bucura de ilustraţii.

PS: Înainte să ajung la Institut am poposit vreo jumătate de oră în Parcul Ioanid, unde mi-am găsit locul sub un felinar şi unde am citit fericit. Parcul e minunat seara într-o toamnă târzie când vântul scutură frunzele uscate şi când încă nu e prea frig pentru a sta pe bancă, şi de ce nu… când un biet căţel maidanez îşi exprimă afecţiunea plimbându-se alături de o femeie ce şi-a scos bebeluşul la aerul serii.

PS2: Cartea cu pricina se numeşte Bookătăria de texte şi imagini, şi aşa cum aţi dedus până acum, NU este o carte de bucate ;))

Salman Rushdie (sau cum să ajungi de partea cealaltă)

Despre venirea scriitorului Salman Rushdie în România citisem în urmă cu aproximativ o lună. Între timp apăruse şi un banner mare pe siteul Polirom, ceea ce avea puterea să-mi spulbere orice dubiu cum că lucrul ăsta ar putea totuşi să nu se întâmple. Iată însă că până la urmă a venit pentru a lua parte la o serie de evenimente organizate de editura Polirom. Am reuşit să ajung şi eu la lectura publică de la Teatrul Odeon, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc foarte foarte frumos Ionucăi şi implicit lui Vasile Ernu pentru biletele pe baza cărora s-a făcut intrarea. Intrare ce mi-a dovedit că şi România se pot organiza nişte lucruri care să tindă către un profesionalism exemplar, bineînţeles în măsura posibilităţilor. Imediat după ce-am trecut de uşile de la intrare m-am văzut aflat în faţa unui punct de verificare în genul celor de la aeroporturi, cu aparate de detectare a metalelor şi tot tacâmul. Mi-am pus şi eu frumuşel rucsacul, geaca şi telefonul mobil şi am asistat oarecum uimit la toata manifestarea aia de forţe din faţa ochilor mei. Cel însărcinat cu controlul meu m-a informat politicos că va trebui să se uite în rucsacul meu, i-am spus că e în regulă pentru ca mai apoi să-mi dau seama că aveam în el şi briceagul primit de la colegii de muncă, pe care îl port tot timpul cu mine. I-am spus asta şi n-a fost nicio problemă, l-au pus într-o punguţă pe care se afla un număr şi mi s-a dat şi un bileţel cu acelaşi număr, cu care mi-am putut ridica fără probleme briceagul la sfârşitul întregului eveniment. Nu m-a deranjat deloc toată chestia asta, ba chiar am apreciat că unii chiar îşi fac meseria cum trebuie. După treaba cu briceagul domnul-însărcinat-cu-verificarea-mea mi-a luat la controlat geaca. Nu a scos ce aveam prin buzunare dar a pipăit totul cu lux de amănunte; m-a distrat momentul în care l-am văzut revenind de câteva ori către buzunarele principale (cele în care îţi bagi mâinile când ţi-e frig – nu ştiu cum să le spun altfel) şi până la urmă mi-a spus intrigat că am nişte chestii mici şi rotunde (:D). M-a bufnit râsul instanteneu şi i-am spus că am nişte castane (:D) dar când l-am întrebat dacă vrea să le scot mi-a zis că nu, că a înţeles. Fie :). Am trecut apoi prin dreptul detectorului de metale, după un alt nene dornic să-şi facă meseria cum trebuie m-a luat la un pipăit straşnit şi la încă o scanare pentru metale. După ce s-a convins că-s “curat” m-a îndemnat să-mi ridic lucrurile şi m-a redat condiţiei mele de om liber şi fără năzuinţe de a face rău unui scriitor precum Rushdie.

După ce ne-am aşezat cu toţii pe scaune se părea că ne apropiam de momentul culminant al serii. N-am să spun nimic de Florin Iaru, care totuşi s-a chinuit în măsura posibilităţilor lui să creeze puţină atmosferă. După apariţia pe scenă a lui Salman Rushdie lucrurile  au părut a-şi căpăta forma ideală şi chiar ni s-au depăşit nişte aşteptări. Rushdie e de departe un om cu mult umor, destins şi cu un aer cât se poate de uman încât ajungi să te miri dacă cel din faţa ta e chiar scriitorul pe capul căruia s-a pus o pedeapsă capitală. Se pare că astfel de evenimente nu i-au umbrit viaţa ci l-au ghidat mai departe cu voinţă şi curaj. A citit destul de mult din ultimul roman (The Enchantress of Florence) şi s-a dovedit că ştie să-şi promoveze cărţile, că are o lectură expresivă şi captivantă care nu-ţi permit să-ţi iei gândurile la plimbare. A răspuns şi la întrebările venite din public, a mai făcut şi diferite comentarii pe baza fragmentelor citite, astfel că seara şi evenimentul au fost cu adevărat complete.

A fost cu adevărat o iniţiativă de toată lauda a editurii Polirom, un eveniment care a ieşit foarte bine şi care ne-a arătat că şi marii scriitori nu-s atât de departe pe cât ne închipuim, că în momentul în care trec şi ei înspre a se deschide unor ţări precum România (unde încă mai există prejudecăţi că scriitori sunt altfel de oameni)… Salman Rushdie ne-a dovedit că se poate şi aşa, că te poţi arăta ca fiind un om ca oricare altul.

Cea a scris Ionuca