Ce de lucruri au nevoie de explicaţii!

Am început să citesc Degete mici imediat după ce am terminat Băiuţeii poate dintr-o dorinţă de a compensa timpul pierdut până la descoperirea fraţilor Florian, poate din excel de zel sau poate pentru că pur şi simplu am fost inspirat s-o trag din bibliotecă şi să-i mângâi coperta mată pentru ca mai apoi s-o deschid. Iar ce-am găsit în acest roman a depăşit de departe toate aşteptările pe care le-aş fi putut avea: o reconstrucţie totală a stilului venită din partea lui Filip Florian, diferită de cea pe care i-o remarcasem în Băiuţeii, o schimbare la o sută optzeci de grade a tematicii, a cadrului, am găsit fraze care frapau prin cursivitate şi armonie, un stil care m-a făcut să suspin după alte câteva romane care mi-au încântat şi latura estetică, mai mult decât pe cea a devoratorului de poveşti.

Vreau să precizez din start că mi-a plăcut, că nu există niciun dubiu că e o carte la care mi-aş dori să revin peste câţiva ani, după ce voi fi citit multe altele, nu atât pentru a retrăi romanul cât pentru a avea parte din nou de sentimentul ăsta care-mi spune că am câştigat ceva după ce-am citit-o. N-aş putea spune exact ce, habar n-am, dar nu pot pune cartea înapoi în bibliotecă fără a o aprecia pe deplin. Nu mai este însă o mirare pentru mine că lecturile care mă solicită cel mai mult se dovedesc la sfârşit şi cele care mi-au plăcut cel mai mult, iar aici clar se află şi acest roman al lui Filip Florian. I-aş putea enumera aici şi pe Virginia Woolf, Antoine de Saint-Exupéry şi nu în ultimul rând pe Umberto Eco, la al cărui roman – Numele trandafirului – m-am gândit tot timpul pe măsură ce citeam Degete mici. Mi se pare că Filip Florian reuşeşte să transpună într-un simplu oraş de provincie românesc mult din aerul mănăstirii franciscane descris de Eco, şi descrie foarte bine acel mister care învăluie toată comunitatea, cât şi dorinţa (aici mai puţin apăsată, dar la fel de generală) de a demistifica întâmplările care dau peste cap viaţa oamenilor de rând. Iar din lecturile care te solicită cel mai mult e cumva mai probabil să scapi pe drum mai multe lucruri, şi tocmai de aceea este cumva necesară o recitire. Ştiu că n-am înţeles exact nişte amănunte şi că până la sfârşit am mai uitat din numele unor personaje care apar mai mult fragmentar dar care în perspectiva textului îşi au rolul lor de a întregi atmosfera. Am urmărit însă cu interes acele personaje care se bucură de mai mult spaţiu în economia textului, care-s îndeajuns de bine construite şi înzestrate cu viaţă încât să te atragă în paginile unei poveşti care fără vreunul dintre ele n-ar mai putea fi concepută. Şi asta pentru că acest roman este în primul rând unul cu şi despre personaje, în loc să fie unul al acţiunii, al întâmplării. Povestea se construieşte prin poveşti individuale, prin istorii personale. Nu există nimic în cartea asta care să nu-şi tragă cauzele dintr-o istorie tulbure şi învolburată, care să nu ducă în spate probabilitatea unui trecut. Şi asa se face că iar am impresia că în momentul lecturii nu se întâmplă nimic cu adevărat, nimic care să te impresioneze, nimic pe care să-l poţi povesti atunci când cineva te întreabă despre ce vorba în carte. E de ajuns oare să spui că unii găsesc nişte schelete într-o groapă comună dintr-un orăşel oarecare şi încearcă să elucideze misterul? Cât am fi pierdut oare pe drum din adevăratele semnificaţii ale romanului limitându-ne doar la o astfel de descriere? Unde este aici povestea călugărului Onufrie, unde este povestea de dragoste, unde îşi mai găseşte locul gloria şi declinul Eugeniei Embury? Cine sunt însă aceste personaje care nu influenţează cu nimic aflarea adevărului referitor la misterul gropii comune, la cauzele care au dus ca o adunătură de oase să se găsească la un loc îngropate lângă un castru roman? Nimeni esenţial până la urmă! Aşa cum putem observa până la sfârşit, adevăratele jocuri se fac undeva în umbră, independente de voinţa majorităţii şi de dorinţa comună a tuturor. E punctul în care Filip Florian îşi arată cu adevărat măiestria, când scoate la iveală (asemenea lui Eco) un complot care pare a depăşi cu mult puterea de întrepătrundere a oamenilor de rând care au propriile lor probleme şi punţi de îndreptare a atenţiei: călătoria la muntele Olimp, pogorârea Maicii Domnului din ceruri ca să-i arate sprijin şi încredere lui Onufrie, povestea aparent secretă dintre Petruş şi Jojo. Un rol cheie mi se pare că-l au în schimb argentienii veniţi pentru a cerceta oasele din punct de vedere arheologic, victime şi ei ale unei istorii îndepărtate, de pe un alt meleag, care în loc să elucideze misterul se avântă într-unul şi mai mare, chiar dacă restrâns la propriile observaţii: lipsa degetelor mici. N-ar fi până la urmă nicio surpriză că străinii cad pradă unei istorii pe care nu o cunosc şi pentru care au ajuns să pună mărturie după asumarea unei concluzii inocente, nu însă şi sigure în totalitate. Şi acestea fiind spuse, romanul s-a terminat. Sfârşitul revelator, cheie, vine cumva ca o acumulare a tuturor poveştilor individuale, ca o demistificare (însă doar din privinţa naratorului obiectiv – niciunul dintre personajele active nu are până la sfârşit acces la adevăr) şi-i oferă cititorului satisfacţia de a fi citit toate astea, de a fi urmărit fiecare personaj în parte fără a pricepe mare lucru din sensul înspre care se îndreaptă lucrurile. Din cauza asta, abia după ce dai ultima pagină, îţi dai seama cât de mult ţi-a plăcut şi poţi cântări corect adevărata valoare a romanului. Şi tot nu ştiu exact de ce mi-a plăcut şi de ce ar fi atât de important, ştiu doar că mi-a oferit acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când am terminat Numele trandafirului, iar asta a fost cu adevărat una din revelaţiile vieţii mele de cititor.

Filip Florian – Degete mici, Editura Polirom, 2007

Povestitorii de la şosea: Filip şi Matei Florian

După ce am citit Băiuțeii nu cred că ar fi existat vreo șansă să ratez evenimentul ce-a avut loc aseară la Clubul Ţăranului, şi anume prezenţa şi lectura publică a celor doi fraţi Florian. Ziua era deja însemnată în calendarul meu de pe perete, era „rezervată”. Am ajuns la locul faptei cu vreo jumătate de oră înainte de momentul începerii, pe când Ionuca, Oompa şi... hm, fuck, nu reuşesc niciodată să fiu atent când mi se prezintă cineva, aşadar când ele trei ocupaseră deja o masă şi-au fost drăguţe să mă adopte în rândul lor. Şi nici n-am simţit cum a trecut timpul în care eu mi-am mâncat plăcinta cu mere iar Ionuca şi-a prezentat tuturor cartea primită cadou de la Oompa că deja în faţa noastră se aprinseseră luminile pe chipurile lui Matei şi Filip Florian, şi pe al lui Marius Chivu, prezent acolo pe post de moderator.

Prima dată a citit Matei din ultimul său roman, Şi Hams şi Regretel, un fragment destul de lung dar şi interesant, un fragment cu oameni cocoţaţi în copac şi cu pitici care tolerează fumatul şi cu alţi pitici pe care-i enervează şireturile, şi tot aşa până când dintr-un fragment ţi-ai putut face o impresie asupra a ceea ce s-ar afla oarecum în carte şi că s-ar putea să-ţi placă dacă te vei apuca să o citeşti. Fragmentul citit însă de Filip, din Zilele regelui, mi-a cam dat de înţeles că fără a citi tot romanul nu mă pot bucura de textul citit. Implicaţii istorice, detalii de epocă, poveste impregnată cu amănunte (aşa cum de altfel găsesc acum şi în Degete mici), sunt elemente care încetinesc şi perturbă într-o oarecare măsura posibilitatea de a savura textul. Despre oamenii Filip şi Matei Florian se poate vedea însă mai departe că ştiu cum să se joace cu viaţa şi cu scriitura. În dialogul purtat după lectură au vorbit despre necesităţile scrisului (cu accent pe nevoia de a părăsi Bucureştiul), despre proasta/inexistenta susţinere a proiectelor literare din partea statului (prin organizarea unor burse de scris), despre cum coincidenţele sunt atât de bătătoare la ochi (povestea lui Filip legată de tehniciana de la radio), pe alocuri despre satul românesc, despre „mama” şi reacţiile ei la lectura Băiuţeilor, despre comunism şi despre obsesii care se regăsesc (şi se vor mai regăsi) în textele lor. A fost o seară foarte frumoasă, aşa cum mi-aş dori să am cât mai des parte, petrecută în compania unor oameni care te fac să zâmbeşti şi care-ţi dau ciocolată, şi care-ţi spun poveşti...

Întâmplător am dat acolo şi peste Irina (sau ea a dat peste mine), înconjurată de un grup din care aveam să observ că făcea parte şi Mircea (cel care NU a căzut de la balcon), care întreaga seară s-a învârtit în toate direcţiile făcând fotografii. Mircea – fratele fraţilor Florian. Şi-am sfârşit cu toţii la o masă de la McDonald’s în Romană. Lui Mircea îi puteţi vedea (şi aprecia) fotografiile luni, 14 decembrie 2009, tot la Clubul Ţăranului, undeva în jur de ora 18. Printre altele puteţi arunca o privire şi pe situl lui: Mircea Struţeanu.

N-aveam nici un chef să desenez bastonaşe

Copilăria a fost pentru mine spaţiul în care am avut posibilitatea să-mi desfăşor visele aşa cum nu mai am curajul să o fac acum la cei douăzeci de ani pe care timpul mi i-a făcut cadou. Şi pentru că visele cele mai frumoase şi mai vii se află în copilărie simţim nevoia tot timpul să ne recuperăm cumva copilăria dintr-un trecut în care s-a adâncit parcă iremediabil. Până în clipa asta nu s-a încumetat nimeni să ilustreze o parte şi din copilăria mea care momentan nu se suprapune pe niciun şablon. Spun asta pentru că am crescut la ţară în anii imediat de după Revoluţie – care m-a luat prin surprindere în braţele mamei, având aproape un an. Sunt însă alţii ce reuşesc să-nfăţişeze foarte bine bucăţi din copilăria lor, care până la un punct este şi o parte din copilăria noastră, a tuturor, până când acea copilărie începe să se avânte încet în meandrele vremurilor şi-ale factorilor sociali.

Cu literatura română contemporană stau cam prost. Ăsta-i adevărul până la urmă, am citit o groază de alte chestii dar nu şi ceea ce se scrie acum, de către ai noştri. M-am luptat eu cu Orbitorul vreo câteva luni până când l-am dat gata, am mai dat iama şi-n ceva poezie contemporană însă doar atât, nimic mai mult. Am început să pricep însă din călătoriile mele pe valurile internetului că unele cărţi prind bine şi fac senzaţie, prin urmare ar fi ceva de capul lor. Îmi cumpărasem deci încă de anul trecut toate cele trei romane ale Florianilor, acești doi frați speciali ai literaturii tinere din România. Între timp i-am şi cunoscut la Festivalul Internaţional de Literatură, le-am luat şi autografe, iar cărţile tot necitite au rămas. Mai mult decât atât, s-o asculţi pe Ionuca pomenind neîncetat de Matei în sus şi de Filip în jos, de cât de tari, de fermecătoare, de ics şi de igrec sunt Băiuţeii sau Zilele regelui, ajunge cumva să te exaspereze în sensul bun şi să te facă să scoţi până la urmă cartea aia din bibliotecă şi să-i faci ceva, orice. Şi nu-ţi rămâne decât să-ţi treci mâna frumos peste coperta cartonată, să-i simţi tensiunea, s-o deschizi şi să te aruncă în ea aşa cum ai putea plonja într-o piscină doar că eu n-am să fac asta niciodată pentru că nu ştiu să înot.

Şi m-am lăsat absorbit de universul băiuţeiilor, de universul tuturor numelor care-şi poartă povestea prin cartea asta: Mateiul mic şi Mateiul mare, Filipul mic şi cel mare, Coşuţă, Cristos, Ştim şi Ştam, Şchiopu Bărbosu, mama şi tata, Bogdan, Naghy, Florea, tovarăşa Stănescu, Constantineasca şi chiar şi acel Bau-Bau, personajul misterios fără de care copilăria ar fi mult mai săracă în vise. Pe măsură ce parcurgeam cartea mă lăsam tot mai prins cu o mie de fire de către nişte voci stranii care mă ademeneau şi mă legau strâns. Credeam şi eu, aşa cum făcea Filip, în poveştile pe care le spunea Matei, credeam şi eu că-i pot auzi undeva în spate pe Ştim şi pe Ştam vorbind dintr-un borcan de muştar (omuleţi ce, cu mare drag, mi-au lăsat o mică dedicaţie la începutul Băiuţeiilor), empatizam cu micul Matei atunci când voia să-şi denigreze patria şi câte şi mai câte lucruri n-am trăit chiar eu pe măsură ce dădeam pagină cu pagină savurând povestea aşa cum m-aş fi bucurat de un ceai bun. Mai mult de atât, chiar am început să am dubii serioase de nu cumva oi fi ieşit şi eu din cartea asta, alcătuit din multe cuvinte şi dintr-o multitudine de poveşti.

Cu toate astea, copilăria fraţilor Florian este doar într-o mică parte copilăria mea şi am cumva impresia că noi, post-revoluţionarii, avem o altă capacitate de a citi textele astea fără a o lua personal şi fără a încerca să ne regăsim acolo, în context istoric. Pentru noi istoria devine mai mult un cadru decât un pretext. M-am regăsit însă în Băiuţeii în multitudinea de jocuri la care copiii iau parte cu o inocenţă aparte. Până la urmă acest roman scris la dublu (foarte uşor de citit şi captivant) reuşeşte să înglobeze şi acele lucruri pentru care ne întoarcem înspre copilărie, toate acele întrebări apăsătoare cât şi acele răspunsuri pe care deşi le cunoşti ai nevoie mereu de o reconfirmare. Eu cred că-n această călătorie aproape fantastică înspre o copilărie decalată, fraţii nu fac decât să se recupereze unul pe celălalt dintr-o zonă a realităţii în care au mers odată cu timpul, odată cu sfârşitul comunismului, al copilăriei. E poate un fel de compromis pe care îl ilustrează foarte bine în moto: “Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut făcut fericiţi”. E poate cea mai bună concluzie a cărţii, una asupra căreia trebuie să revii după ce ai citit ultimul cuvânt, după ce ţi-ai strâns câteva puteri pentru a te îndepărta de aleea Băiuţ din cartierul Drumul Taberei, sectorul 6, Bucureşti. Şi băiuţeii s-au mutat de mult timp de acolo.

Filip Florian, Matei Florian – Băiuţeii, Editura Polirom, 2007