Everything

Prin furtuna de melodii aflată la mine în calculator am găsit această frumoasă baladă a lui Michael Bublé, de care mă bucur de fiecare dată când o aud. Minunat...

 

Michael Bublé - Everything

You're a falling star, You're the get away car.
You're the line in the sand when I go too far.
You're the swimming pool, on an August day.
And you're the perfect thing to say.
And you play it coy, but it's kinda cute.
Ah, When you smile at me you know exactly what you do.
Baby don't pretend, that you don't know it's true.
Cause you can see it when I look at you.
[Chorus:]
And in this crazy life, and through these crazy times
It's you, it's you, You make me sing.
You're every line, you're every word, you're everything.
You're a carousel, you're a wishing well,
And you light me up, when you ring my bell.
You're a mystery, you're from outer space,
You're every minute of my everyday.
And I can't believe, uh that I'm your man,
And I get to kiss you baby just because I can.
Whatever comes our way, ah we'll see it through,
And you know that's what our love can do.
[Chorus:]
And in this crazy life, and through these crazy times
It's you, it's you, You make me sing
You're every line, you're every word, you're everything.
So, La, La, La, La, La, La, La
So, La, La, La, La, La, La, La
[Chorus:]
And in this crazy life, and through these crazy times
It's you, it's you, You make me sing.
You're every line, you're every word, you're everything.
You're every song, and I sing along.
'Cause you're my everything.
Yeah, yeah
So, La, La, La, La, La, La, La
So, La, La, La, La, La, La, La, La, La, La, La

În ce film aş vrea să fiu

Pentru că mi se cere... am să răspund... :D Spadez mi-a trimis mai departe un tag în care sunt solicitat să spun în ce film mi-ar plăcea să fiu... după ce m-am gândit puţin mi-a venit şi răspunsul... şi probabil că mi-ar placea să fiu John Malkovich, în rolul cu acelaşi nume... motivul? Ce n-aş da să mă confrunt măcar o singură dată cu propria mea minte... :D Filmul: Being John Malkovich

The Truman Show

The Truman Show (1998) este un film în regia lui Peter Weir avându-l în rolul principal pe Jim Carrey.

All the world's a stage... cam aşa sună unul dintre sloganele filmului. Şi de faptul că toată lumea este o scenă ajunge să fie conştient în cele din urmă şi Truman Burbank, personajul interpretat de Jim Carrey, a cărui întreagă viaţă este difuzată non stop, 24 de ore din 24 la televiziune, fără ca el să fie conştient câtuşi de puţin.

Gândindu-mă puţin cred că am găsit cărei întrebări îi constituie acest film un bun răspuns... Cum ar fi să lipseşti din propria viaţă însă să fii tot timpul în viaţa celorlalţi? Ceea ce este uimitor în cadrul acestui film este reprezentat de de timpul în care Truman "joacă pe neştiute" rolul de actor în propria sa viaţă: 30 ani trecuţi de la naşterea sa, difuzată în direct la TV.

Preocupându-mă mai mult de latura filosofică a filmului m-aş referi mai mult la disperarea lui Truman atunci când ajunge să descopere că viaţa sa nu este decât un şir continuu de evenimente ce se succed de la o zi la alta. Constată astfel că lumea pare că-l priveşte tot timpul, că nevasta face reclamă chiar în faţa sa unor obiecte de uz casnic şi că din momentul în care ajunge să obiecteze asupra a ceea ce i se întâmplă, ceilalţi îl tratează într-un mod nepotrivit.

Reuşeşte în cele din urmă să evadeze în lumea reală, acolo unde îl aştepta iubirea reală, sfindând vocea dumnezeiască a regizorului şi impunându-şi dreptul de a trăi ca toţi ceilalţi oameni. Good morning, and in case I don't see ya, good afternoon, good evening, and good night!

Un film foarte bun cu o bună încărcătură morală. [Şi dacă The Truman Show ajunge la sfârşit, atunci să înceapă viaţa!]

Maniac

Nu mai conta. Aproape că nu mai ştiam ce să gândesc şi cum să-mi organizez gândurile pentru a putea totuşi gândi, considerând că e posibil ca acest lucru să nu-mi mai fie chiar la îndemână. Undeva lângă mâinile mele se aflau cele trei cărţi ce mă aşteptau calme; undeva în fundal era fereastra largă prin care pătrundeau lungi raze de lumină, prin care puteam vedea aerul distorsionat prin care se deplasau haotic miliarde de mici particule de praf cărora lumina le oferea proprietatea de a fi vizibile în acest timp clar delimitat pe care l-aş fi putut calcula în vreo problemă de fizică. Nu mai aveam gânduri. Eram eu însumi golit de un înţeles personal, era ca şi cum îmi pierdusem identitatea. Priveam cumva pierdut de jur împrejurul camerei căutând parcă un lucru dispărut, un acel ceva absolut necesar pentru a-mi regăsi liniştea. M-am ridicat însă brusc şi m-am îndreptat înspre calculator, unde am căutat parcă melodia de care aveam nevoie pentru a mă scoate din starea aceasta ciudată şi respingătoare în care mă regăseam. Bifasem opţiunea de repeat şi mă întinsesem apoi în pat, închizând ochii. Volumul era dat la tare şi sunetele începuseră deja să se arunce violent asupra timpanelor mele, însă eram pregătit să le primesc ; eram pregătit să-mi opresc lacrimile, eram pregătit să nu mai suport, să mă ridic brusc pentru a închide muzica pe care o adoram, eram pregătit să-mi iau haina pe mine şi să ies afară. Însă deocamdată trebuia să-mi suport chinul... She's a maniac, maniac on the floor / And she's dancing like she's never danced before / She's a maniac, maniac on the floor / And she's dancing like she's never danced before. Ştiam că nu am nicio explicaţie pentru toate astea... mai ştiam însă că imaginile mi se derulau violent prin faţa ochilor, că amintirile lucrau împotriva mea... Mai ştiam că aş fi privit-o mult şi bine până când aveam să ameţesc, până când eu însumi aveam să pierd în misterul paşilor ei. Nici eu nu eram mai prejos.

flash-back

de ce de ce de ce asta ar vrea să ştie dar eu nu şi nu de parcă n-aş avea speranţă să pot merge mai departe ne priveam reciproc în ochi şi ne ţineam de mână stăteam pe o bancă undeva în spatele unui bloc din vitan de ce de ce de ce cum ai ajuns la mine şi eu râdeam şi zic că cu autocarul şi zice că defapt am mers împreună dar nu gândesc eu era ca şi cum ar fi fost deja acolo am fost slab zice da asta era explicaţia am fost slab am cedat unui amărât de joc apoi îi răspund că şi ăsta este defapt un joc dar fără să rostesc cuvintele ci doar pronunţându-le în mintea mea nu nu dă-mi drumul de ce eu de ce nu tu la dracu ah ştii cum mă simt eu acum of îmi scapă trebuie să ne întoarcem la momentul potrivit aiurea ăsta este cuvântul

Dar ştiam că mai sunt multe de spus. Cuvintele nu se termină niciodată... iar aiurea este unul dintre cele mai potrivite cuvinte cu care să începi. Mă simt aiurea... Este OK. Sunt conştient că încearcă tot timpul să mă combată în idei însă asta nu ar fi o problemă... pentru că mă pot juca deasemenea şi cu ideile. Care e rolul lui Dumnezeu? E cel mai important... Însă nu-l voi lăsa pe Dumnezeu să-mi interzică propria viaţă...

Scurtă concluzie

Dialog între mine şi proful de istorie.

 

- Dar ce se întâmplă Liviu? Nu-ţi place istoria?

- Păi îmi place domn' profesor, dar... cu întrebări...

- Dar nu se poate întodeauna cu întrebări...

Linişte. Iar apoi tot profu'.

- Cu istoria e ca şi cu o fata... Degeaba îi spui c-o iubeşti dacă nu faci nimic pentru ea.

 

Da... aşa e, reconfirm concluzia. Chiar aşa e.

Nebunii au propria lor lume

Ce înseamnă că nebunii au propria lor lume? Înseamnă că alegi să fii fericit, în ciuda tuturor cauzelor care te împiedică! Înseamnă că merită să te lupţi pentru propriile-ţi gânduri şi păreri în ciuda tuturor celor care se zbat să te distrugă! Înseamnă să rămâi în picioare şi să înfunţi vântul ce stă să te doboare! Înseamnă să crezi în tine! Faptul că nebunii au propria lor lume nu înseamnă că ei se refugiază cumva din realitatea în care ceilalţi se petrec în fiecare zi; tot adevărul pe care ar trebui să-l extragem din această afirmaţie este că "lumea nebunilor" nu este altceva decât personalitatea exuberantă pe care oameni normali aleg să şi-o dezvolte. Nebunii şi lumea lor mie mi se par a fi singura cale posibilă pe care lumea actuală ar putea-o urma pentru a intra pe un făgaş natural... Lumea nebunilor nu înseamnă nici halucinaţie, nici vreun univers paralel, nici vreo altă explicaţie ştiinţifică... lumea nebunilor reprezintă curajul pe care ar trebui să-l aibă toţi oamenii, puterea de a crede în sine, insuflarea de a se recunoaşte pe sine, impulsul de a merge mai departe... de aceea nebunul mi se pare a fi supraomul lui Nietzsche, adevăratul om, cel deplin şi încadrat perfect în lumea ce i se potriveşte... Nebunii au propria lor lume? Asta nu pot să o neg. Da, nebunii au lumea pe care o văd prin intermediul ochilor lor, pe care o simt prin pipăit, pe care o simt prin gust, pe care o aud... Da, nebunii au lumea pe care o simt! Au lumea în care cred şi din care nimic nu-i poate răpi! Au lumea în care se simt bine... şi fiecare nebun are lumea lui... Ce-i face însă nebuni? Cruda ajungere la adevăr: lumea aceasta nu este făcută pentru ei. Astfel că prin luptă şi efort continuu ei reuşesc să-şi ridice din praf şi cuvinte o lume reală în care îşi revendică apartenenţa... Nebunul este omul aflat pe ultima treaptă a evoluţiei! Nebunul este omul pe care îl vezi citind, mergând la un concert de muzică clasică, teatru, cel care se aventurează într-o dezbatere... Nebunul este omul ce-ţi zâmbeşte din spatele ochelarilor aflat undeva în faţa ta în metrou... Lumea lui este şi lumea ta, doar că tu nu ţi-ai dat seama încă de asta...

De ce să continui?

... pentru că timpul trece şi valurile şterg urmele aşternute pe nisip... pentru că aşa cum vin, gândurile pleacă... pentru că zâmbetele se scurg asemenea stropilor de rouă şi pentru că noi uităm să credem în noi...

... pentru că uneori mai scriu câteva cuvinte pe care le împart... pentru că simt nevoia să strâng mâini şi să îmbrăţişez... pentru că zâmbesc şi pentru că citesc... pentru că am prins curajul să spun cine sunt şi pentru că nu uit cine sunt... pentru că m-am făcut cunoscut în liceu, pentru că "tot liceu mă ştie", pentru că nu pot să stau...

... pentru că am obsesii şi pentru că vorbesc şi scriu despre ele... pentru că încerc să le arăt celorlalţi ce înseamnă fericirea... pentru că uneori sperii... pentru că ascult jazz între Metallica şi Celine Dion... pentru că îmi place Leonard Cohen...

... pentru că iubesc... şi deşi am iubit incă mă tem să iubesc... pentru că dragostea întodeauna aduce ceva nou... pentru că scriu... pentru că nu mă mai tem că m-ar putea vedea lumea... pentru că sunt eu...

... pentru că sper... pentru că uneori dansez singur... pentru cu vreau să fiu cineva... pentru că vreau să fiu eu...

... pentru că am 19 ani şi niciun timp în care să mă scufund... pentru că îmi place fizica şi matematica dar le-aş trece în plan secundar dacă aş putea merge înainte cu literatura...

... pentru că vreau să ajut...

... şi pentru că întodeauna există cineva...

... şi pentru că vreau să spun că oamenii se iubesc... oamenii...

Dialog cu mine insumi

• Ce înţelegi printr-un "om pierdut"?
  
• Nu ştiu exact…
  
• Astăzi l-am revăzut. Era în staţia de troleu; mă strigase. Nu găsesc decât o singură descriere a sentimentului pe care l-am avut atunci când s-a aflat în faţa mea: milă. Eram terifiat. E jalnic sufletul aceluia în care iubirea se tranformă în milă.
  
• Adică vrei să spui că încă mai ţii la el?
  
• Nu ştiu... am luptat atât de mult cu mine în ultima vreme încât nu mai sunt sigur de nimic. Mi-am impus însă să fiu indiferent, iar asta până la urmă mi-a reuşit. Era ca şi cum nu mai era el, nu mai era persoana care mă fascinase. Cu cât eu mă regăseam cu atât mi se părea că el se pierduse, şi cu cât îl priveam mai mult cu atât desopeream că nu mai am nimic să-i spun.
  
• Asta ar fi de bine...
  
• Dacă ar fi să fiu egoist, da... acum mi-e milă... Însă ştiu că trebuie să recunosc că nu mai am ce să fac. Luptăm, luptăm, iar la un moment dat îngropăm toate armele fără a ne mai păsa de război. Renunţăm la lupta noastră pentru o singură idee: pacea.
  
• Ce vrei să spui cu asta?
  
• Oricât de greu ne-ar fi, trebuie să trecem peste orice. În iubire e cel mai greu, pentru că nu poţi să-ţi smulgi inima din piept. Şi pentru că nu te poţi chinui la infinit trebuie ca la un moment dat să poţi privi şi în alte direcţii, să vezi că mai există mâini de care să te ţii, braţe care să te îmbrăţişeze şi zâmbete pe care să le primeşti. Şi timpul este polivalent, asemenea nouă; şi el încearcă să ne ajute.
  
• Şi ce-ai făcut până la urmă?
  
• I-am întins mâna şi i-am spus pa! M-am simţit atât de puternic făcând asta... În zilele acestea fericirea mea nu se mai află la el. M-am urcat în autobuz şi m-am gândit că mi-e milă, că arată jalnic, că s-a pierdut. Dar eu nu mai aveam ce face, fusesem nevoit să trec peste...
  
• Aşadar...
  
• Aşadar există cel puţin o dată în viaţă când murim şi când renaştem. Există cel puţin o dată când ne înşelăm crezând că viaţa noastră s-a oprit într-un punct. Nu este adevărat. Există însă şi o parte de realitate aici... că trebuie să ne rupem în acel punct, să ne scindăm sufletul lăsând o parte acolo. Trebuie să ne continuăm drumul zâmbind chiar dacă semnul rănii nu va dispărea niciodată. Mi-am băgat căştile în urechi şi mi-am deschis cartea. Aveam să scriu despre asta şi totul urma să treacă...
  

 

18 decembrie 2007

din ploaie, sunete

lumea – întreaga lume-n autobuz,
strivită de sine pe scaune şi-n picioare
iar eu râdeam.
ploaie peste mine, peste ochii fierbinţi,
şi-n gura deschisă strâng fericirea
– aceasta e libertatea –
nu mă urc, nu, nu acum,
şi-n pumnul strâns ascund cuvinte
ce le presar arareori câte unul, câte două,
prin lumina asta surdă;
ridic capul, ploaie prin păr,
zgomot în ochi,
dar eu dansez învârtindu-mă fulger
aici, lângă 311 prea plin pentru mine
sau pentru fericirea pe care o ţin închisă în rucsac.
nu ploaia e de vină, nicidecum
căci acolo e groapa, aici e lumina,
şi lumea de la un capăt la altul,
de la minus până la plus infinit,
de la cer până la pământ.
s-au închis uşile şi-am plecat
apoi: aceeaşi poveste.

mocca

cafeaua fierbinte pe masa din colţ,
pe scaun buchetul de frezii
şi unde aiurea de jur împrejur
mirosind a calm absurd şi pregetat.
tu – prelinsă pe podea –
sorbeai încet cuvântul
şi-n gând doar lupta
mai stătea în picioare.
îngerul meu plecase ochii
înfricoşat de gândul că-ţi voi scuipa în cafea
şi făcând un pas întors eu voi pleca
şi peste trupul tău, şi peste amintirea
pe care parfumul – şi ochii –
o închideau în cuvânt.
dar beau licoarea, o dau peste gât,
fierbinte, amară,
otrăvită-n esenţa sa de cuvânt.
devenind rece, din ce în ce mai anost,
îmbrăcându-mi haina,
fiind în sfârşit focul din chibirit
din care ardea aragazul
cu care ne pregătisem cafeaua.
iar tu – ameţită – rămâneai în urmă
precum regina uitând că e stăpână...

în plus: s-a dus cafeaua cu tot cu mirosul ei, cu tot cu whisky şi cu ţigara aprinsă; cu ochii inceţoşaţi, cu lacrimile strânse în scrumieră, cu tot cu zâmbetele noastre ce nu –şi spuneau nimic, dar absolut nimic, iar noi nu ne dădeam seama că sub mânile noastre se roteau sunetele, se închideau în nimic particule fără masă, particule fără şansă; nu le-ai lăsat să-ţi intre în inimă, n-ai avut curajul să-ţi introduci degetul sub piele şi să tragi de masca sub care te ascundeai; mi-am aşternut haina pe spătarul scaunului şi-am izbucnit în plâns (niciodată cafeaua nu mi s-a părut atât de rece).

memoria unu

în stânga ta pălărierul îşi pierduse meseria.
nimic mai mult şi o lumină în spate
aceasta erai tu
două puncte iar apoi soţia lui te ţinea de mână
pe braţul tău curgeau liane de iederă
putrezite şi uscate, mirosind a parfumul cu care te dădeai
atunci când te-am cunoscut, acum un an,
apoi ar fi fost punct
dar eu nu cunoşteam însă aceste semne
şi te-am smuls din mâinile lor,
din pălăria sub care te-ascunseseşi
de teamă de ochiul meu de frigul revărsat
şi niciodată de atunci n-a venit nimeni să te caute
punct şi virgulă
nu pălărierul, nu soţia lui
nu umbra pe care ai uitat-o întinsă pe gresie în bucătărie.
erai a nimănui acum, rujată imperfect,
fără nume, fără prefix...
nu mai conta c-ai fost cândva iubita mea
erai prizoniera acestui transfigurant abis

în plus: ce ploaie e-afară... ce ploaie... vântul te rupe în ploaie te stinge în apă te-nfige cu totul în timp ce eu îmi plâng de milă spărgându-mi geamul memoriei. se apropie anul trecut cu zilele lui de tăceri, cu sunetele lui mute, cu mine şi cu tine, cu texte prinse în cuvinte, cu fotografii suspendate pe lângă propoziţii. erai şi tu eram şi eu şi amândoi ne colindam anul în speranţa unor timpuri altfel. mi s-a dus vremea, tu-ţi cauţi vremea ta, cred că ştii deja prea bine draga mea că din speranţe nu iese nimic. ce ploaie e-afară... ce timp e acesta în sufletul meu...

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

Filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu, a fost câştigătorul Marelui Premiu al Festivalului de la Cannes pe anul 2007. Am profitat de ocazia ce mi se ivise şi m-am dus să îl văd cu un oarecare entuziasm; era doar un film românesc ce câştigase un premiu de excepţie, ce reuşise să se facă remarcat peste hotarele ţării.

Povestea este destul de simplă în ansamblul filmului, accentul căzând mult mai puternic asupra problematicilor social-politice decât pe şirul propriu-zis de întâmplări.

Două studente la politehnică, Găbiţa (Laura Vasiliu) şi Otilia (Anamaria Marinca), colege de cameră la cămin. Anul 1987, când încă "preafericitul" (aluzie la Nicolae Ceauşescu) făcea regulile prin România. O problemă existenţială, o criză fundamenală în viaţa unei tinere.

Găbiţa se decide să recurgă la un avort pentru a scăpa de o sarcină nedorită. Informaţii nu prea există, legăturile se realizează prin intermediul altor persoane. Totul trebuie să decurgă în linişte. Ea împreună cu Otilia reuşesc să îl contacteze pe Domnu' Bebe (Vlad Ivanov), un cunoscător în ale stopărilor de sarcină, cu care decid să meargă într-o cameră de hotel pentru a realiza intervenţia. După lungi discuţii presante şi pe alocuri de o violenţă verbală acută cu fetele, acesta se hotărăşte să accepte propunerea fetelor nu fără a le determina însă să recurgă la un compromis, ce a reuşit să redea atât criza în care se afla Găbiţa cât şi prietenia dintre cele două fete. Preţul pus de Domnu' Bebe întrece cu mult "preţul de piaţă", cel care circula ca un zvon prin rândul studenţilor. Pe lângă cei 2800 de lei plătiţi, Otilia este nevoită să-şi sacrifice demnitatea pentru a-şi ajuta prietena, acceptând să se ofere sexual bărbatului de a cărui decizie depindea în acele momente întreg destinul Găbiţei.

După implantarea sondei însărcinată cu provocarea unei sarcini spontane şi premature, şi după plecarea Domnului Bebe şi a Otiliei, Găbiţa rămâne singură în camera de hotel, aşteptând momentul decisiv.

Întoarcerea grăbită a Otiliei o găseşte pe Găbiţa adormită în pat, golită de sine şi de natura sa precedentă. Într-o pungă, pe podeaua de la baie, prins într-un stop-cadru, se află avortonul, ce se dezvoltase până atunci în abdomenul mamei sale exact 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Legea ar fi spus că este crimă. Etica părea a nu-i spune Găbiţei nimic.

Foarte bine realizată este scena în care Otilia porneşte în călătoria noctură prin oraş în încercarea de a scăpa de dovada incriminatorie, de fosta bucată de viaţă, acum neputincioasă în faţa deciziilor celor care par sunt asemenea zeilor în comparaţie cu el. Sfârşeşte să fie aruncat pe ghena unui bloc anonim. Istoria celui ce avea să fie un om se sfârşeşte aici...

Sfârşitul foarte brusc al filmului face referire la faptul că în ciuda tuturor celor întâmplate, fetele se pot aşeza liniştite la masă, pot cere o sticlă de apă, îşi pot turna apă în pahar... Viaţa continuă să fie aceeaşi, un lung şir de gesturi normale. Tot ceea ce s-a întâmplat a fost doar o discontinuitate în timp, o ruptură temporară din vieţile unor tineri.

Ar putea fi un film de etică, însă nu este. Ar putea fi un film de tineret, însă nu este total. Ceea ce este cu adevărat acest film reprezintă substratul din spatele tuturor gesturilor şi întâmplărilor. Istoria. Într-un stat democratic lucrurile poate că ar fi decurs mult mai uşor... Într-un stat informat lucrurile n-ar fi decurs aşa...

Despre absenţă

Nu ştiu cum aş putea defini absenţa fără să mă raportez la unul din termenii sinonimi la care ar putea face referire. Găsisem mai demult nişte idei potrivit cărora nu îţi poţi explica unele noţiuni decât folosindu-te de altele, şi de cele mai multe ori acestea erau denumite prin absenţa celorlalte. Un exemplu foarte clar îl constituie întunericul, pe care în mod invariabil găsim de cuviinţă să-l definim prin absenţa luminii. Ni se pare deosebit de greoi să găsim o alta variantă sinonimă cu aceasta şi care să nu cuprindă idei precum lipsă sau lumină. Deasemenea mai găsim termeni precum rece (frig) sau tăcere, în care se ridică iarăşi problema absenţei căldurii sau sunetului, ca elemente definitorii prin lipsă.

Observăm deci că absenţa este un mod de evidenţiere a scăderii în grad a unor proprietăţi pe care omul le poate sesiza direct prin intermediul simţurilor sau a nivelului spiritual. Am recurs la acest mod de definire deoarece absenţa nu se resimte doar fizic ci de multe ori ne simţim loviţi de sentimentul lipsei unor ingrediente de nivel spiritual precum credinţa sau iubirea, fără de care omul se simte lipsit de componenta sa divină, ceea ce-i oferă cu adevărat sensul în viaţă.

Gândindu-ne mai bine putem observa că absenţele sunt cele care ne fac să sesizăm defapt importanţa unor lucruri. Lipsurile ne fac să preţuim, să vedem cu adevărat valoarea cuprinsă în ceea ce ce întâmplă în jurul nostru.

Pentru mine lipsurile sunt, culmea, un mod de umplere a spaţiilor dintre cuvinte. Tot ceea ce lipseşte se poate obţine cu uşurinţă printr-o simplă încordare a minţii, printr-o dorinţă purtată de voină. Defapt nu există nicio absenţă, tot ceea ce percepem noi nefiind decât proiecţia în realitate a unui alt timp cu care nu ne-am mai suprapus. Nu lipseşte defapt nimic, decât o conştiinţă a fericirii - căci nu pot să nu mă raportez la ea, ceea ce ne dă impresia că nefiind fericiţi defapt ducem lipsă de ceva.

Ştiam că există ceva care generează aparenţa absenţei, iar acel ceva nu era golul. Trebuia însă să-mi clarific lucrul acesta, să descopăr de ce lumea ar prefera nefericirea în locul unei stări de permanentă seninătate.

Despre un fel de complexitate

Există un anumit timp în viaţa omului când cade la învoială cu propria lui existenţă. Acesta este punctul în care constrângerile se sparg şi fericirea capătă o altă posibilitate de a se manifesta. Ceea ce este inevitabil este faptul că fiecare om trebuie să ajungă să recunoască în sine prezenţa unei mulţimi de alte personalităţi, din care fiecare are o pondere considerabilă.

Recunoşteam de curând că sunt 1000 de oameni într-unul. Acesta este un adevăr pe care n-am cum să-l dezmint. Sunt în acelaşi timp copil şi adult, bărbat şi femeie, trist şi fericit. Acum pot să ţip dar pot să şi tac. Pot să spun te iubesc ca apoi să plec fără să mă mai întorc. Pot să spun tot ceea ce cred însă pot la fel de bine să nu spun nimic. Pot fi Jim Morrison sau pot fi doar eu. Pot fi Che Guevara sau pot fi laşul ce se lasă pe vine începând să plângă. Pot fi Einstein însă apoi mă pot recunoaşte învins în faţa unei probleme minore. De fapt sunt tot ceea ce poate fi şi în acelaşi timp mă reduc la nimic.

Vine timpul în care trebuie să te recunoşti. Să nu te mai ascunzi atunci când ceilalţi te vorbesc pe la spate, temându-te de ceea ce ar putea spune ei. Vine timpul în care trebuie să înfrunţi viaţa, să te opui lor, şi să-i întrebi exact aşa cum trebuie: şi ce dacă sunt EU? Căci nu eşti nimic altceva decât tu, în toate formele tale şi sub toate umbrele tale. Vine timpul în care recunoşti că poţi face un lucru căci până la urmă de ce să te mai temi de cuvinte atunci când ai făcut faptele pe care ele le denumesc? Trebuie ca la un moment dat să-ţi iei viaţa în mâini, să nu mai aştepţi nimic, să nu te mai laşi rănit, şi să încerci să mergi. Şi să nu te opreşti decât atunci când ajungi în vârf, atunci când simţi în tine toate puterile pe care le-ai acumulat pe drum. Atunci ştii că nimic nu te poate înfrânge, că viaţa ta, oricât de complexă ar fi fost, a fost foarte bună exact aşa cum a fost; şi să nu existe dorinţe de a scoate sau de a adăuga ceva în cadrul ei.

Touched by Genius. Cursed by Madness. Blinded by Love.

Mi s-ar fi părut egoism să afirm că mă simt atins de Geniu. Oricum, ştiam că am în mine o putere ce mă conduce invariabil către adevăr, către curajul de a-mi asuma viaţa şi de a da la o parte toate lucrurile ce-ar fi putut să mă ţină pe loc. Trebuia să arăt cu degetul tot dezgustul lumii, toate părţile întunecate, tot ceea ce intra în contradicţie cu valorile pe care eu mi le asumasem. Eram atins de Geniul acela dumnezeiesc ce-i face pe oameni să creadă nu că sunt unici, căci mai erau o mulţime ca mine, ci că doar urmându-şi viaţa urmau să ajungă către infernul crunt al Adevărului.

Eram blestemat de Nebunie? Da. Eram un Rimbaud, eram un Morrison, eram un Hemingway cu pistolul la tâmplă. Treceam deja prin nebunia vieţii mele şi căpătam experienţa recunoaşterii de sine. Nu mă mai temeam să admit, căci doar prin adevăr poţi ajunge la adevăr. Ca un călăreţ prin furtună, ca un nebun pe o stradă pustie, ca mine în lumea lor. Eram nebun şi nu mă mai temeam nici de textele înscrise pe pereţi, nici de vocile lor ameniţătoare. Cel mai important: nu mă mai temeam de suferinţă.

Eram orbit de Dragoste. De parcă Dragostea n-ar fi altceva decât un cuvânt cu literă mare, decât o forţă ce-ţi înfige ace dureroase în ochi lăsându-te pustiu şi nevinovat. Nimic nu este nevinovat. Eram orbit de toate felurile de dragoste, de toate zâmbetele, săruturile, cuvintele pe care le primeam. Admiteam cu sufletul la gură că viaţa este frumoasă chiar dacă poate imediat urma să sufăr, chiar dacă poate ştiam lucrul acesta. Nu-mi păsa. Mi-era milă de Wilde pentru că se dispreţuise pe sine, râdeam de mine pentru că fusesem un copil. Începusem acum să mă joc de-a dreptul cu dragostea, să iau locul jucătorului ce face regulile.

Nu eram decât un om complex, aproape cu c mare. Zâmbeam, ţipam, râdeam, săream, vorbeam, scriam, ştiam, ascultam, acţionam, jucam. O viaţă - o limită. Iubeam la limita raţiunii şi-mi acceptam viaţa la limita iubirii. Scriam la limita cuvintelor şi gândeam la limita vieţii. Trăiam la limita fericirii iar din când în când încălcam regulile şi atingeam fericirea, aşa cum doar eu aş fi putut vreodată să o fac... doar eram o mie de oameni într-unul, nu-i aşa?