Piele si cer

Datorită unei iniţiative minunate din partea hailateatru, astăzi (sau poate că ieri, e deja trecut de miezul nopţii) am reuşit să ajung şi eu la una dintre piesele ce se joacă în acestă stagiune la Teatrul Foarte Mic, şi anume Piele şi cer, în regia lui Dan Stoica, având în distribuţie doar trei actori: Cristian Iacob (El), Tania Popa (Ea), Viorel Cojanu (Soldatul).

Impresiile generale pe marginea piesei atestă faptul că mi-a plăcut şi că-n acea oră şi zece minute în care am stat ţintuit în scaun  mi s-au generat şi emoţii care să-mi certifice calitatea spectacolului. Piele şi cer este o piesă de o actualitate stranie, în care limbajul se îmbină cu tema, în care posibilitatea întâmplării unor evenimente îşi pierde importanţa în faţa crizei actuale în care se află personajele, prezente doar în număr de trei.

În timpul războiului, două dintre personaje îşi expun drama. Ea nu face nimic altceva decât a jefui trupurile morţilor de lucrurile de valoare pe care le aveau asupra lor. El, rănit, se luptă cu moartea în încercarea de a supravieţui în toiul unui conflict ce pare că nu-i aparţine: el este tipul uman contemporan, material, întrucât recunoaşte fără menajamente că luptă pentru cine oferă mai mult. În plus, tatuajele ce-i acoperă trupul îi trădează experienţa de viaţă pe care o are, şi totodată capacitatea de a suporta momente ale vieţii mai puţin plăcute, ceea ce reuşeşte să dovedească şi în timpul desfăşurării piesei. El este un om puternic, încercat de viaţă, prins în acest vârtej fulminant de întâmplări pe care-l reprezintă războiul

Ea este acel tip de persoană ce-şi doreşte să scape din haosul în care se simte aruncată, să plece în Austria, iar mai apoi înspre ţărmurile atrăgătoare ale Americii, chiar dacă este conştientă de sacrificiile pe care va trebui să le facă. Pentru acest motiv strânge bani, cu toate că asta înseamnă să jefuiască morţii. Fericirea pare a fi un motiv suficient pentru a determina oamenii să acţioneze în cele mai ciudate moduri. Însă în acest amalgam de evenimente îl găseşte pe el: bărbatul trecut prin viaţă, cu pielea având gustul vieţii, gustul pe care ea n-a avut ocazia să-l guste niciodată. Viaţa sa este una închipuită, la limita dorinţei: şi-ar dori să aibă un iubit, şi-ar dori să aibă bani, să fie fericită undeva departe, să fie frumoasă şi fericită, aşa cum îi stă bine unei femei. Însă aici, în mijlocul frontului de luptă, este aproape sălbăticită, imună tuturor pericolelor pe care le reprezintă bombele, gloanţele sau orice altceva.

Al treilea personaj este tipul soldatului ivit din greşeală în război. El este mai degrabă inocentul pornit în afirmare, însă nicidecum capabil de a-şi cunoaşte sau controla capacităţile. Este înfricoşat de orice posibil pericol pe care viaţa, p rin intermediul războiului, l-ar putea creea. Mai mult, el este novice în tainele vieţii lăsându-se uşor tentat de latura sexuală pe care o emană femeia, sau chiar şi cuplul în general, dorindu-şi chiar să-i privească pe aceştia în momentul actului sexual. Din păcate, faptul că nu are experienţa vieţii îi aduce indubitabil moartea.

Legătura de iubire creeată între el şi ea este defapt nevoia fiinţelor umane aflate la limita vieţii şi a morţii de a simţi împlinirea alături de un suflet cu care să-şi împartă existenţa. Acesta este chiar şi motivul pentru scena finală: în toiul unui moment extatic cei doi cad asupra unei mine iar el este sortit a rămâne în acea poziţie, întins pe spate, până la moarte. Ei îi oferă posibilitatea să plece cu toate lucrurile furate, plus banii lui, ceea ce ea refuză preferând să aleagă moartea, şi-n aceelaşi timp fericirea absolută.

Piele şi cer a fost un spectacol tulburător. Tema deosebit de actuală şi limbajul mai mult decât normal, aş putea spune chiar ieşit din contemporaneitate, din stradă, îl fac demn de a fi recomandabil chiar şi celor care consideră că teatrul se mai joacă doar la modul clasic şi neinteresant. Merită văzută.

PS: Mulţumesc mult HAILATEATRU pentru oportunitatea de a vedea piesa!

Fotografiile sunt luate de aici!