Expansiunea libertatii

O altfel de realitate

Nu avea decât douăzeci şi patru de ani. Chipul său aproape întodeauna întristat, aproape întodeauna plin de un secret pe care ceilalţi erau incapabili să-l surprindă, reflecta acum o durere ce nu putea fi exprimată în cuvinte. Ochii negri, negri ca smoala încinsă şi aproape la fel de fierbinţi, stăteau tăcuţi în întunericul nopţii. Ştefan Tudor murmura în acea zi cuvinte fără niciun înţeles, emitea sunete pe care ea, Ana Panait, era incapabilă să le distingă din întreaga gamă pe care o cunoştea. Stăteau uniţi amândoi parcă nu prin atingerea trupurilor ci tocmai prin acea tăcere ce-şi întindea tentaculele învăluindu-i tot mai dureros. Acum parcă luna pe care el o privea înspăimântat i-ar fi sorbit toate cuvintele lăsându-l nu atât mut cât incapabil să exprime într-o măsură cât de mică toată durerea ce-l devora chiar în acele momente.
Ana nu avea nicio îndoială că el o iubeşte. Se cunosc de aproape jumătate de an însă la început nu au fost decât prieteni, chiar foarte buni s-ar putea spune. Ştefan era deasemenea conştient cât de mult o iubeşte. Acesta era probabil cel mai mare gol – căci gol simţea în inima sa – ce-şi manifesta influenţa asupra lui în acel moment.
Îşi ridica capul aflat pe pernă şi îl aşeză încet pe mijlocul toracelui ei; obrajii lui îi atingeau sânii. Mâna lui stângă îi stătea încolăcită de-a lungul trupului. Fără a spune nimic, fără nici măcar a se gândi la nimic, ochii lui începură să lăcrimeze într-o disperare teribilă căreia este aproape imposibil de a i se cunoaşte sursa. Începuse să plângă de-a dreptul adăugând printre lacrimi mici suspine ce-şi aveau rostul nu atât să-i arate tristeţea cât să cuprindă în ele acele emoţii aflate în zvâcnirile inimii ce nu-i pot suprinde decât pe acei oameni aflaţi într-adevăr în căutarea unui sens adevărat în propria lor viaţă.
Ea îl privea parcă simţind acea putere ce-l făcea să se reducă de la stadiul de om la acela de spirit pururea trist; el ştia că este privit însă din momentul în care a devenit conştient că plânge eforturile sale de a se opri au fost ineficiente. La un moment dat simte un impuls ce-i cutremură corpul; o prinde şi mai bine, cu amândouă mâinile, îmbrăţişarea sa parcă ilustrând pâna la perfecţiune acea nevoie absurdă de a-şi destăinui drama. Pielea ei se înfioară, capătă acea emoţie pe care uneori o simt tinerii aventurieri ce se avânta noaptea prin vreun cimitir pe unde se nimereşte să bată cate o pală de vânt. El plânge şi pare că va plânge până când va absorbi întreaga suferinţă a lumii, până când nu va mai exista durere. Ana continuă să-l privească; la un moment dat începu să plângă şi ea însă nu în acelaşi mod, nu în felul lui tăcut şi parcă împăcat cu sine. Ea bufneşte în plâns marcată de durerea lui, de tăcerea ce îi învăluie şi îi conduce pe amânoi spre un punct pe care nu-l pot percepe încă. El o iubeşte, ştie că o iubeşte. Şi ea îl iubeşte, ar fi dispusă să lase totul doar pentru a-şi găsi fericirea împreună cu el.
Ea îl întreabă de ce. Continuă să plângă amândoi de parcă s-ar afla la sfârşitul timpului. Lacrimile lui i s-au strâns ei pe abdomen; el îşi coboară capul şi le soarbe, le simte concentraţia de sare, le simte propria durere ce nu cuprinde însă niciun cuvânt. El îi răspunse că trecutul.
Ce e cu trecutul? Îşi dă seama însă că nu ştie nimic despre trecutul lui, despre cine a fost. Nu-i cunoaşte decât părinţii însă nimic mai mult. Se gândeşte că oare a fi prieten bun nu presupune şi mai mult decât a-ţi petrece timpul împreună?
Ce e cu trecutul?, îl întrebă.
Totul, totul, tot ce nu poate fi cuprins în cuvinte.
Şi cu toate astea el nu are decât douăzeci şi patru de ani. Se hotărăşte însă să-i răspundă: dacă i-ar spune că nu întodeauna, mai bine spus niciodată, drumurile l-au condus unde este acum?
Ea nu înţelege. Ce drumuri? Unde este acum?
El îi spuse că sunt şi lucruri pe care mulţi nu le înţeleg. Continuă să plângă la fel de monoton şi suav. Ea nu înţelege.
Exact despre asta vorbea.
Inima lui se simte scindată, parcă lovită de sabia dură a sufletului. Oare de ce a lăsat să se întâmple asta? Oare pentru a se convinge...?
Plânge; nu se poate opri; câteva cuvinte îi părăsesc buzele. Trecutul m-a construit aşa cum sunt. Întrebările pe care m-am văzut nevoit să mi le pun mi-au dovedit că fiecare om are propria lui realitate. Ştii ce mă gândeam...? Că întodeauna partea din umbră a vieţii mele a fost mult mai puternică decât aceasta pe care o văd toţi. Că fericirea pe care am simţit-o câteodată n-a fost constituită din lucruri mărunte, nici obişnuite, nici generale. Şi nu e vorba de nicio alegere...
El plânge. Ea plânge.
Ea îi ridică capul, îl apropie de al ei şi îi sărută buzele. El se apropie şi o sărută la rândul său. Mâinile le tremură, ochii le tremură, buzele le tremură. Ea încearcă să-l privească în ochi însă nu reuşeşte. Ochii lui negri, negri ca smoala, ascundeau în interiorul lor o prăpastie. Se pierduseră de mult. Ea începe să înţeleagă.
El plânge. Ea plânge.
Se îmbrăţişează iar apoi adorm împreună. De mâine nimic din toate acestea nu va mai avea loc.

Ganduri

Ana stătea singură în camera ei, în mijlocul singurătăţii, gândindu-se la toate posibilităţile ce i se înfăţişau. Plângea cu o durere sfâşietoare strângând apocaliptic între dinţi mica pernă colorată pe care în acelaşi timp o avea prinsă în ambele mâini parcă de frică să nu i-o fure adierea de vânt ce intra pe fereastra deschisă. Plângea de parcă n-ar mai fi rămas nimic altceva de făcut. Se ridica uneori în capul oaselor aruncând priviri disperate prin camera ce iradia singurătate însă nu reuşea să gâsească acel element ce i-ar fi putut aduce mântuirea. Nimic, nimic parcă nu-i mai era util cu adevărat, iar după ce ajunse la o asemenea concluzie îi fu aproape imposibil să nu îşi arunce iar faţa în perna umezită mai înainte. Lacrimile îi erau absorbite într-o tăcere sfâşietoare aşa cum întunericul dă mereu impresia că stă să înghită stropii de lumină ce abia iau naştere.
Acum ştia adevărul şi nu îl condamna pe el pentru asta. Oricât ar părea acum de ciudat nu se putea îndoi nici măcar într-o mică măsură că Ştefan o iubeşte şi că tocmai din acest motiv a ales sinceritatea ca posibilitate de comunicare.
Are în acest moment o mulţime de întrebări pe care ştie însă că trebuie să le lanseze pe rând, pe măsură ce se va împăca ea însăşi cu realitatea celuilalt. Ştie cu toate astea că oamenii n-ar trebui să-şi facă probleme referitoare la moralitatea celor de lângă ei – nu există nimic mai preţios decât libertatea fiecărui om. Şi nu este nimic mai valoros până la urmă în propria noastră fiinţă decât capacitatea de a înţelege acest lucru.
Îşi şterse brusc lacrimile aflate pe obrajii îmbujoraţi schimbându-şi chipul într-un zâmbet fericit. Da, nimic n-ar trebui să o întristeze legat de el, se gândeşte, şi poate că tocmai aici e cheia fericirii.
Stătu câteva clipe până când îşi aduse aminte de cuvintele lui. Trecutul... Îi cunoştea foarte bine această obsesie a timpului însă nu se gândise niciodată că ar fi putut primi un asemenea răspuns, în orice alte circumstanţe.
Nu se poate să nu se gândească dacă el chiar are dreptate... Trecut; ce cuvânt mare acesta. Cum adică trecutul?
Ana Panait, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, studentă la psihologie, nu putea să nu se gândească la factorii ce l-au adus pe Ştefan în stadiul acesta; el spune că trecutul. Dacă este aşa atunci este vorba despre Freud.
Dar este deja cu totul o altă filosofie... Îşi căută în clipele următoare câteva haine pe care le îmbrăcă în grabă fară a acorda nici măcar o atenţia a ceea ce face, nici măcar o privire în oglindă atunci când a terminat, aşa cum suntem obişnuiţi că fac fetele. Îşi încălţă apoi perechea de sandale negre, cadou din partea lui, şi ieşi pe uşă într-un calm aproape bătător la ochi. Avea în gând să bea un ceai rece pentru a îngheţa agitaţia de moment aflată în sufletul ei şi pentru a-şi mai linişti gândurile, ceea ce rareori reuşea de una singură; de cele mai multe ori trebuia să primească ajutorul unor oameni, obiecte sau locuri asupra cărora dezvoltase până atunci o familiaritate crescută. Se gândi atunci că nu va reuşi să scape niciodată de el, că paşii lui o vor însoţi întodeauna chiar şi atunci când se va crede singură. Se gândeşte dacă însă chiar îşi doreşte să se piardă unul pe celălalt, dacă oare înţelegerea unei vieţi înseamnă renunţarea la propriul suflet. Nicidecum, se gândeşte, poate că fericirea tocmai acum începe...

Urmarile timpului

Când deschise ochii Ştefan se trezi în faţa sa cu un chip minunat, aşa cum avea să descrie mai târziu acele amănunte ce n-ar interesa. Era un chip masculin al unui tânăr ce-ar fi putut avea aceeaşi vârstă cu a lui ce purta la vedere o pereche de sprâncene bogate accentuând trăsăturile fine ale tenului. Ştefan ştia că în spatele pleoapelor închise se aflau doi ochi căprui, într-o nuanţă de negru, ochi pe care îi privise de atâtea ori încât acum i-ar fi fost aproape imposibil să mai lase cumva în urmă clipele pe care le petrecea privind în interiorul lor.
Imaginea creată ne înfăţişează capetele lor stând alăturate unul de celălalt, cu nasurile aproape lipite, cu respiraţiile contopindu-se într-o fericire supremă, susţinută de tăcerea ce pare că stă de pază la porţile timpului. Mâna lui Ştefan se odihneşte depusă de-a lungul bustului celuilalt.
Era o dimineaţă albastră în care lumina se amesteca cristalin cu vântul şi cu frunzele copacilor ce-şi etalau în departare, privind pe fereastră, verdele sclipitor şi intens. Până şi cerul, aşa se părea, transmite prin intensitatea lui puţin din fericirea pe care cei doi o simţeau împreună.
Andrei Petre, celălalt tânăr asupra căruia ne întoarcem privirea, îl cunoaşte pe Ştefan chiar de mai bine de un an şi jumătate, când avusese ocazia să-l întâlnească la una dintre piesele de teatru pe care uneori teatrele le mai pun la dispoziţie pe timpul verii pentru cei ce se mai găsesc încă prin oraş. De atunci s-au tot văzut şi parcă destinul a aranjat în aşa fel încât ca în scurt timp să devină buni prieteni. De aici şi până la a afla ce se ascunde în sufletul celuilalt nu mai era decât un singur pas.
Ştefan aruncă o privire asupra ceasului aflat pe noptiera de lângă pat. Era trecut de ora zece. Se apropie şi-l sărută pe celălalt pe gât, insistând parcă cu buzele lipite de pielea fină şi mirosind a ceva uşor, a aripi de înger s-ar simţi tentat să spună deşi s-ar vedea nevoit să recunoască că încă nu i-a fost dat să aibă parte de aşa ceva. Îşi duse apoi buzele înspre urechea aflată în partea sa muşcând-o în ritmul unui joc copilăresc şi strângând între buze acea bucată de ţesut cartilaginos; închise ochii savurând această clipă pe care timpul i-o oferea în dar după tot ceea ce a fost nevoit să lase în urmă şi peste ceea ce n-a putut să treacă. Trecutul. Îi şopti în ureche că ar fi cazul să se trezească. Andrei căscă lin şi îşi întinse braţele mormăind ceva neinteligibil. Îşi deschise ochii acomodându-se cu lumina acelei zile iar atunci când ajunse să-i vadă chipul celui aflat lângă el îşi afişă un zâmbet pentru care nu există cuvinte pentru a-l descrie într-un mod realistic. Se sărutară apoi într-un mod în care nu ne-am putea imagina că dragostea ar putea arăta şi în felul acesta. După ce şi-au urmat obişnuinţele de fiecare dimineaţă, dacă s-ar mai putea numi acest timp dimineaţă, merseră în bucătărie unde începură să pregătească împreună micul dejun, aşa cum fac întodeauna. E minunat să poţi împărţi momentele cele mai obişnuite ale vieţii; singurătatea poate fi anulată atât de simplu, îi trece lui Andrei prin gând.
Trecuseră patru luni de la momentul în care Ştefan i-a mărturisit Anei propria sa realitate. Sărmana fată n-a făcut decât să dovedească cât de mult l-a iubit deoarece a fost dispusă într-o măsură atât de mare să-l înţeleagă. Acum îl cunoaşte pe Andrei şi este fericită pentru bucuria pe care o resimte Ştefan; oare acest gest nu este suficient pentru a ne arăta nouă că iubirea nu înseamnă posesie, nici măcar vreun alt semn care să o confirme? Iubirea este generală, atotcuprinzătoare şi nemăsurabilă. Şi poţi trece peste orice prejudecată doar în încercarea de a te face părtaş la realitatea celuilalt. Dacă i-ar fi privit acum probabil că ar fi vărsat o lacrimă, de data aceasta plină de un entuziasm datorat peisajului... Uneori libertatea aparţine omului mai mult decât celorlalţi iar individul trebuie să o aleagă. Omul este libertate la fel cum este şi iubire. Uneori libertatea nu este altceva decât iubire.
Iar zilele se puteau scurge la infinit... Trecutul îşi îndeplinise misiunea, se gândea Ştefan, iar el ştiuse cumva să îndrepte timpul în aşa fel încât să-şi găsească fericirea. La urma urmei omul este libertate, nu-i aşa?