Apoi nimic, decat lumina

Have you run your fingers down the wall
And have you felt your neck skin crawl
When you're searching for the light?
Sometimes when you're scared to take a look
At the corner of the room
You've sensed that something's watching you.

(Iron Maiden - Fear of the dark)

Ce ne rămâne de făcut atunci când nu mai putem comunica? Atunci când ne privim unul pe celălalt şi când întunericul minţii ne-a orbit puterea de a ne vedea sufletele... Tu spui câteva cuvinte ce se-ndreaptă cu viteza sunetului înspre mine însă ajung să mă rateze, nu m-au rănit, nu le înţeleg; eu de asemenea, cuvinte peste cuvinte, pe care le urmăresc apoi cum ating pământul fără a te ajunge. Sunt sunete stranii ce ne dau ocol, ce ne privesc cu ochii lor lucizi însă impasibili asupra tristeţii sufletelor noastre. Sunt sunete ce cad şi se sparg şi-apoi ne înţeapă mâinile când vrem să le ridicăm să ni le dăm unul altuia. Mi s-ar fi părut că vorbim aceeaşi limbă, că durerea nu are un cuvânt, dar nu-mi mai este nimic cu adevărat clar...

Respiră, respiră, ţi-aş fi spus, însă tu nici atât nu puteai să mă-nţelegi. Eram orbi amândoi, orbi până la carne, orbi până-n măduva oaselor, până acolo unde lumina prinde contur, unde ne desenam inimile pe pereţi şi le umpleam cu albastru de metil. Dar te încăpăţânai să deschizi gura în continuare, din care nu ieşeau decât nişte mici păsări ce-şi luau zborul, pe aripile cărora citeam cuvintele, citeam neputinţa de a închide în lacrimi simplul adevăr. Te-am legat atunci cu o sfoară, te-am strâns cu putere, şi plângând, ah, nu puteam să m-abţin, începusem să te târăsc prin viaţă, să te trag după mine prin gropi, printre pietre, îţi vedeam rănile luând forma realităţii, însă eram orb, ştii bine că nu puteam deschide ferestrele, aşa că mă credeam iertat, credeam că lacrimile îmi vor spăla praful de pe picioare.

Dar atunci, într-o clipă, n-am mai rezistat. Mi se părea înfiorător să duc două vieţi, să trag după mine speranţa, trecutul, prezentul şi viitorul în acelaşi timp, să mă ţin legat de un suflet ce vorbea în negru, în nonculoare, în nonsens... Am căzut atunci, am căzut pe spate, cu sufletul sfârâindu-mi sub soare, după ce-mi secase inima, după ce carnea îmi vânduse lacrimile. Te priveam atunci cum şopteai încet, din ce în ce mai încet, păsări ce ne dădeau rotocol, ce se amestecau cu praful, cu vântul, cu însăşi raţiunea ce mi se evapora încet din creştetul capului. Simţeam cum mă sting şi eu, până în clipa în care îmi dădusem seama de sfârşitul crud căruia mă dedam: vorbai în sfârşit cu mine, vorbeai prin pasărea pe ale cărei aripi se află cuvintele, vorbeai prin ciocul ascuţit ce-mi străpungea cristalinul trăgând fire transparente de ţesut. Vedeam în sfârşit, vedeam fericirea ascunsă atâta timp în spatele unei cortine, pe care tu - în sfârşit - te-ai hotărât să o ridici...