Constrangeri

..., iar în acea clipă scăpasem cartea din mână continuând să privesc în gol, în abisul de neclintit al fiinţei ce stătea dreaptă în faţa mea cu ochii încordaţi şi cu buzele vibrânde de parcă ar fi fost craterul unui vulcan fierbinte. Râuri de cuvinte mi se revărsau atunci de-a lungul lichidului cefalorahidian coborând uşor înspre tălpi. Nu mai puteam să respir. Vederea mi se înceţoşează astfel încât totul prinde gândul unui contur neclar însă violent, aşa cum doar uneori tăcerea mormântală poate părea. Aproape că nu-mi venea să cred, cu toate că îmi doream momentul ăsta cu tot dinadinsul, parcă dintodeauna, parcă în fiecare clipă nu mă gândisem decât la asta. Bineînţeles: fusese greu. Întodeauna este greu, chiar şi atunci când unele lucruri par înţelese de la sine.

Iţi spun eu, vorbise atunci, că nu e bine ce se întâmplă, că ar trebui să te gândeşti puţin înainte. Credea că unele lucruri ar mai putea fi gândite. Ţi-e frică, am spus eu, doar pentru că ar trebui să te depăşeşti pe tine, pentru că nu ştii înspre ce limite să te îndrepţi, Da însă tu vrei parcă prea mult, Nu nu vreau deloc prea mult, eu ştiu încotro ar trebui să mergem pentru a fi fericiţi, Dar de ce tocmai asta... Pentru că altfel parcă nu se poate. Apoi gînduri peste gânduri îmi invadau iarăşi conştiinţa, mă prinseseră în încleştarea dureroasă a timpului trecut fără niciun sens. Însă atunci mâna mea se simţi brusc prinsă într-o alta, iar atunci ştiusem, da, era de nezdruncinat acest gând, da, începea să-şi dea seama. Iar mai apoi, da, venise momentul-primei-secunde, când neuronii se întretaie, când gândurile se lichefiază, când conştiinţa devine zero. Chiar atunci patru buze deschideau o poartă a fericirii.