beyond the invisible

încovrigat pe umărul tău, îmi storc sufletul sub presiunea întrebărilor, sub tăcea implacabilă a răspunsurilor din care adevărul încă se încăpăţânează să iasă orişicum ar fi, oricât de tentantă ar fi ignorarea a ceea ce este mai puternic. mă ţineam cu mâinile-amândouă de acel zâmbet din care mă hrănesc când şi când, când întâmplarea acestor vieţi dezorganizare - a mea şi a ta, devine aceeaşi, când Am nevoie de tine, iar eu niciodată, dar nicodată n-aş putea spune Nu, nu poţi să ai nevoie de mine, pentru că apoi, ştiu prea bine, aşa cum dealtfel ţi-am mai spus, Mi-ar fi mult mai greu, Ar fi mult mai rău decât simplul fapt de a te afla lângă mine, de a lăsa mâinile să se atingă. dar apoi ai spune Punct şi-ai şti şi tu foarte bine că unele lucruri există chiar şi dincolo de puncte, şi dincolo de tăceri. şi da, mă poţi acuza în continuare că Tu trăieşti în lumea ta, în lumea pe care ţi-ai creeat-o din cărţi, şi-mi vei spune iar că Dacă aş fi citit toate cărţile pe care le-ai citit tu, daca aş şti ce carte să scot din tot raftul ăsta precis aş şti ce te-a determinat. însă nu, nu e chiar aşa, şi-ar trebui s-o ştii. să ştii că acum mă întorc cu spatele şi-mi întind capul lângă piciorul tău, şi-mi arunc sufletul în somn, iar acolo m-aş îneca dacă nu te-ai teme că-mi pierd luciditatea, dacă nu ai vrea să vezi dacă mai respir, dacă nu mi-ai mângâia părul. nimeni, dar nimeni n-a mai fost aşa vreodată, nimeni n-a mai crezut vreodată că vreun singur strop de iubire te-ar putea determina să te prelingi asemenea unui şarpe printre necuvinte. atunci îţi spun Nu ştiu, nu ştiu deloc... dar niciodată lucrurile nu se opresc aici, pentru că timpul trece, pentru că aşa cum spuneai, Şi cărţile trec, şi pentru că devenim alţii, pentru că ne supunem transformării... până una alta, Şi ziua de ieri are un sens, nu-i aşa? chiar dacă ar fi doar acela de a-ţi fi mulţumit...