inainte si dupa

          

Stătea pe marginea canapelei desfăcute privind în gol. De undeva parcă de la marginea unui Univers îndepărtat răzbătea o melodie a lui Rod Steward ce parcă s-ar fi potrivit contextului. O tăcere de mormânt, nişte oftaturi prelungi, nişte mici gemete de chin sufletesc ce nu se lăsau auzite, nişte atingeri înfricoşate ce-n aerul dimineţii ar fi părut hidoase. Reacţii nucleare în suflet.

Aş vrea să-mi spui ceva, i-aş fi mărturisit. Să-mi spui că de mâine vine Apocalipsa, că vom fi absorbiţi fiecare în câmpul gravitaţional al unei găuri negre, că vom amuţi în izolare, că ne vom pierde în lume fiecare pe fiecare, că nu există şansă. Aş vrea să-mi spui că totul este derizoriu, că există momente unice în timp pe care va trebui să le uităm, aş vrea să-mi spui…

Dar eu n-am zis nimic iar acum e vidul pe care nu-l înţeleg şi pe care-mi vine greu să-l accept. Acum e tăcerea care ucide.