Sfera din jurul unui om

        

Cândva acţionam fără să judec câtuşi de puţin propriile-mi acţiuni şi cu toate acestea îmi plăcea să cred că sunt conştient de ceea ce fac. Eram surd în faţa atenţiei ce mi se atrăgea. Ulterior m-am luminat, după ce s-au scurs perioade infinite de timp. Am acţionat imprudent şi mi s-a răspuns cu indiferenţă, am fost lacom şi mi s-a răspuns prin tăcere.

În cele din urmă, când nu ne mai rămâne de profitat din nimic din propria viaţă, sunt reduşi la eu. Atunci când te mulţumeşte şi faptul a citi o carte în singurătatea celor patru pereţi între care te-ai putea închide, şi faptul de a privi apele vreunui lac stând aşezat pe o bancă în faţa lui, şi faptul de a bea un ceai de unul singur, acel ceai ce-n alte circumstanţe n-ar fi mers niciodată fără compania altei persoane.

Acum mă deplasez pe curbura unei limite ori înspre un alt destin ori înspre o altă prăpastie. Dar probabil că nu mă voi învăţa minte căci acţiunile pe care le realizez nu-mi fac rău în măsura în care mi le doresc şi probabil că-mi voi continua viaţa în aceleaşi circumstanţe. Voi putea aştepta mult şi bine sau voi fi absorbit iarăşi prin vreo mlaştină prin care să mă petrec câţiva ani.

Nu mă mai lamentez în faţa infinitului unei stări. Nu există aşa ceva. Dacă ceva trece prin noi, dacă suferim transformările unei stări / perioade de timp / influenţei unei persoane trebuie să ajungem conştienţi de ele şi de drumul pe care ele ne aruncă.

[Există fericire chiar şi în stările care te aruncă în nebunie.]