Si visul e o metafora

(Partea 2)

Şi dacă s-ar fi simţit visat ar fi fost o cu totul şi cu totul o altă poveste. În locul său ar fi fost un tânăr cu capul pe umeri, în loc de Bucureştiul în care se îneacă fictiv în fiecare zi ar fi fost un oraş-cu-viaţă, unul feminin - căci doar femeile par a te mai înţelege uneori, şi din fundal ar fi răzbătut sunetele molcome ale unor melodii, voci puternice, carnale, voci care muşcă din suflet. Şi ar fi coborât de-a binelea prin strâmtorile dintre clădirile, pe străduţele înguste din Alfama, căci da, iată-ne afirmându-ne de-a binelea bănuielile, iată oraşul în care acest individ oarecare ar fi fost altul, altul intraductibil şi fără posibilităţi de descriere. Ar fi purtat după el vreo carte în ton cu atmosfera din care noaptea târziu mai reuşea să citească vreo pagină, se poate să fi fost nişte poezii de Pessoa sau poate vreun contemporan, un Lobo Antunes sau mai degrabă Saramago deşi adevărat ar fi să spunem că pe niciunul dintre aceştia doi nu-l mulţumeşte să i se acorde o singură pagină pe noapte când ştim şi noi prea bine că le plac jocurile cu fraze alambicate, şi mai mult decât atât cunoaştem deasemenea că-şi doresc cădere totală în cărţile lor asemenea unei persoane geloase şi posesive. _mori fiindcă n-ai spus, mori fiindcă n-ai făcut, de asta se moare, nu de boală_¹, pentru asta ştie că dacă n-ar fi un altul pe străzile Lisabonei şi-ar strânge câteva lucruri infime, câte să încapă într-un rucsac, periuţa de dinţi, o carte de suflet, poate Citadela, ah, şi încă ceva, da, şi Poveste despre dragoste şi întuneric, şi altele cam tot la fel de folositoare, dar nu mai contează, şi să ne întoarcem la punctul în care am lăsat fraza să se piardă, adică şi-ar strânge câteva lucruri infime şi-ar spune la revedere şi şi-ar spune _I did it my way_ şi-ar fi mulţumit. Şi dacă s-ar fi simţit visat n-ar mai fi fost nevoie de atâtea cuvinte pentru a spune lucruri aproape nesemnificative când unul singur ar fi fost de ajuns, unul singur, simplu şi uşor de pronunţat, fericire. Dar mai are timp pentru toate astea, începuse să-i fie teamă, în patul său de la etajul şapte al unui bloc din Bucureşti, simţind faptul că începe să simtă nevoia să-şi facă planuri de viitor, el - pentru care viitorul n-a fost niciodată mai important decât prezentul, şi pentru că simţea că trebuie să ia decizii, decizii importante cu implicaţii pe termen lung. Dar asta este deja altă poveste, despre cum un oarecare se caută pe sine şi cum bănuieşte că s-ar găsi dacă s-ar căuta mai bine. Dar restul îl lăsăm pe altădată pentru că timpul ne bate pe umăr atrăgându-ne atenţia că avem multe alte lucruri de făcut înainte de a ne permite să visăm.

1. José Saramago – Anul morţii lui Ricardo Reis, Editura Polirom, 2008, pag. 140