Visul normal

(Partea 3)
Şi aşa cum ar spune un oarecare, niciodată nu te simţi mai mizer decât în vis. Atunci când te scalzi în sudoare cuprins de conştiinţa (subconştientă) a acelor lucururi imposibile din viaţa reală, a acelor lucruri care te chinuie şi la care te gândeşti în fiecare zi prin autobuz şi metrou, în drum spre serviciu sau spre facultate, stând la coadă să-ţi cumperi ziarul în care, culmea, nu se mai scrie nimic nou, pentru care încă aştepţi să citeşti pe prima pagină S-a întâmplat imposibilul, dar aşa ceva nu există, ştii prea bine, imposibilul eşti tu. Şi de-ar fi să recapitulăm mi-ai mărturisi (tu, mie, dar cine eşti tu, dar cine sunt eu?) că ai obosit să adormi îmbrăţişat cu perna şi că aştepţi sfârşitul lumii şi ziua veacului ce va să vie, sfârşitul cuvintelor nerostite, prizoniere pe vârful limbii, dar vai, tu eşti de fapt eu sau poate că eu sunt de fapt tu, dar niciunul nu suntem acelaşi lucru, pentru că dacă tu ai fi cu adevărat eu nu m-ai putea cunoaşte iar dacă eu aş fi cu adevărat tu, nu te-aş putea cunoaşte. Pentru că-n lume sunt oameni şi-ntre oameni sunt spaţii lăsate libere în care s-ar adăuga cândva gesturi şi cuvinte, dar mai ales tăceri. Căci tăcerea găseşte cel mai uşor modalitatea de a completa golul. Şi te adânceşti în noapte, nu te-am cunoscut niciodată, nu te-ai numit niciodată liviu iar dacă acesta ţi-e numele, chipul tău, atunci când mă privesc în oglindă, mi-e străin. Dar pentru că trăieşti în mine te accept aşa cum eşti, te iert pentru că în unele nopţi nu mă laşi să dorm doar pentru că te zbaţi tu de dor, eu nu cunosc dorul, eu sunt carne. Şi pentru că vorbeşti prin mine şi eu sunt cel ce sunt doar pentru că tu eşti cel care eşti îţi iert faptul că eşti slab şi porţi după tine cancerul dragostei, pentru că-l laşi să te îngreuneze, pentru că ţi-ai uitat celelalte cuvinte, cele care te fac normal. Nimic nu e normal, normal de fapt nu e nimic, normalitatea e peste toate şi toate se sustrag normalităţii. De aceea te aprob pentru că eşti fericit, pentru că suntem acelaşi lucru şi-ntru-un mod aparte sunt şi eu fericit. Şi pentru că suntem în acelaşi timp diferiţi te aprob pentru că-ţi poţi duce fericirea ca pe o coroană de lauri în timp ce mulţii alţii o scapă de la primul pas. Şi pentru că fericirea e doar o mască şi dragostea atât de înşelătoare, mai ales atunci când lipseşte, îţi spun, Am obosit să-ţi strâng perna la piept, visul răzvrătit, am obosit să fiu cel pe care noaptea îţi uiţi destinul. De altminteri viaţa nu e decât un vis, unul mai mare şi mai periculos, unul care te încarcă de cancere numite dragoste şi de fericiri pe care nu le mai poţi duce, se mai întâmplă şi asta şi nu ai nimic ce să faci, la urma urmei viaţa nu e decât un vis.