E doar sfarsitul lumii

Era doar sfârşitul lumii, nimic deosebit, am intrat pe uşa apartamentului, era ciudat, era linişte, tăcere, lumină, pe masă o pâine şi nişte castroane înghesuite unul într-altul. M-au chemat să mânânc. N-aveam chef să mă complic, bineînţeles că nu mâncasem nimic, Nu mânânc acum, Lasă-l dragă, A mâncat în oraş, aşa mănâncă bărbaţii, Nu, a zis şi el doar aşa, pregăteşte ceva, Dar a zis că nu vrea, şi aici s-ar cuveni un semnul exclamării, m-am aşezat în faţa monitorului şi-am tăcut. Mi-am închis uşa şi am tăcut. Am făcut toate celelalte lucruri în linişte, mi-am verificat emailul, mi-am pornit muzica, sau poate că s-au întâmplat în ordine inversă, mi-am pornit muzica şi mi-am verificat emailul, lucruri nesemnificative, dar iată cum E doar sfârştiul lumii şi acasă.

Şi-am să mă întind în pat şi-am să te văd lângă mine şi-am să-ţi miros părul şi-am să-ţi ating buzele cu degetele-mi sperioase. Şi n-am să ştiu nimic mai mult, şi fantasmele astea sunt tot un fel de sfârşit al lumii chiar dacă sunt mai mult un sfârşit al inimii, de cele mai multe ori e unul şi acelaşi lucru. Şi dacă prin acestea mi se va fi părut că-mi amintesc de tine, c-ai existat, că-ntr-o noapte chiar te-am atins, că m-am oprit din visat, ar fi şi ăsta tot un fel de sfârşit al lumii, s-ar găsi câţiva s-o spună, e-o certitudine. Dar ce mai contează?

În spatele uşii e tăcerea, mi s-ar fi părut c-am lăsat în urmă sfârşitul lumii. Înăuntru, cu mine, e tăcerea, e tot un fel de sfârşit al lumii, dar e mai blândă, e-a mea, iese din mine şi tot în mine se întoarce, e altceva. Dar ce-ar mai conta tăcerea când pentru mulţi, trezindu-se la sunatul soneriei şi întorcându-se deschizând uşa apartamentului, cum spuneam, pentru mulţi ziua de mâine nefind nimic mai mult decât un alt sfârşit al lumii.