Puncte puncte

Nu mai pot să scriu. Nu acum. Aparent fără niciun motiv, fără nicio cauză, mă uit la pagina albă şi privesc cum pe ea se aşterne acelaşi lucru: alb. Asta se revarsă din mintea mea, asta mi-a adus starea de linişte. Nu citesc şi nu scriu nimic, de dimineaţă până seara nu fac decât să ascult muzică. Nu înţeleg cum pot să mă mulţumesc cu atât; văd doar că altfel nu se poate. Nu mai pot să scriu. Nu acum.

„Adesea sufletul este cel mai mare duşman al trupului: nu lasă trupul să trăiască, nu-l lasă să se simtă bine atunci când ar vrea sau să se bucure de odihna de care are mare nevoie.” (Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric)

Ceea ce rămîne din tot e ceea ce vine după fericire

Bonul de la Cărtureşti, aşezat în bibliotecă pe o carte, reuşeşte să scoată în evidenţă faptul că ultimul ceai băut împreună s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, fix pe treizeci şi unu ianuarie, fix în timpul în care acum scriu aceste cuvinte; la fel şi ultima clipă de intimitate, şi ultima atingere blândă, şi ultimul efort de a-mi aşeza fruntea pe umărul împietrit. Am fost nevoit să accept că timpul se duce odată cu poveştile fără să înţeleg cum nu există nicio posibilitate de a interveni în propriul creier şi de a răsturna cumva tăcerea depozitată în inimă. N-am înţeles, iarăşi, în ce fel relaţionează aceste două elemente şi de ce nu mă pot lăsa în pace să-mi citesc liniştit cărţile, să-mi visez liniştit visele, să-mi depozitez liniştit amintirile. După un an de zile în care pot număra liniştit pe degete numărul de ori în care ne-am văzut m-am trezit bându-mi ceaiul, de data asta singur, de data asta acasă, de data asta purtând după mine o muzică care poate spune mai multe, chiar şi fără cuvinte, decât reuşesc să o fac eu. Nu ştiu cum bonul ăsta nu s-a pierdut până acum şi de ce a continuat să-mi iasă în cale în decursul timpului care s-a scurs, ieşind de prin cărţi, sustrăgându-se de prin maldăre de hârtii pregătite să fie aruncate. Toate astea pentru ca astăzi să mă gândesc eu că şi punctul din care se naşte nimicul se poate sărbători dacă l-ai considerat la un moment dat o sursă a fericirii. E o contradicţie aici numai dacă nu cunoaştem de dinainte faptul că fericirea se află prima pe lista generatorilor de nimic. În continuarea observaţiei că e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial, mi-aş pune în gând astăzi ca atunci când mă voi face mare voi inventa maşinăria care conservă fericire, care va face ca fericirea să nu mai dureze o clipire a ochilor, să nu mai fie cât o sorbitură de ceai sau cât atingerea a unor degete. Am împlinit între timp douăzeci şi unu de ani, o vârstă în care viitorul pare tot mai aproape şi-n care identitatea mi se prefigurează a se construi din însingurare. Am piticii mei pe creier, pitici ce-ar trebui să se hrănească cu atenţie primită şi cu căldură, cu ceai-pentru-doi; din cauza asta sunt flămânzi, groaznic de înfometaţi, iar atunci când prind vreun moment în care un element oarecare se interectează cu porţiunea mea de viaţă trăită în decurs de douăzeci şi patru de ore, muşcă cu disperare din sufletul meu, îmi întunecă mintea, îmi provoacă insomnii şi căderi din timp. É tão estranho... Aveam cumva o tradiţie pentru a bea un ceai acolo şi tocmai de aceea asimilez locul acum cu singurătatea, chiar dacă merg împreună cu altcineva sau chiar dacă merg singur şi sunt fericit. Fericirea asta păleşte imediat. Nu are nicio valoare... Vai ser a noite mais longa; uma noite cheia de nada! Telefoanele pe care nu mi le doresc şi la care totuşi răspund mă adâncesc în întuneric; cărţile pe care nu le mai citesc, dar aş vrea, mă îndepărteză de mine. Muzica pe care o ascult obsesiv, în lipsa unei voci anume, îmi constituie întreg universul senzației. I don’t know what It’s all about, the only thing I believe in it’s just que c’est juste une question d’amour. C’est tout.

Defazajul inimii

Oamenii care aşteptau autobuzul în acea dimineaţă habar nu aveau că printre ei mă aflam şi eu. Nu dormisem întreaga noapte, mă zvârcolisem în pat, mă durea ceva într-un punct neidentificat din interiorul trupului, toţi oamenii mi se păreau străini, nu înţelegeam felul în care articulau cuvintele, erau atât de departe de mine şi eram atât de departe de ei... Mă minţisem în primele clipe ale anului crezând că dacă îmi voi impune să las la o parte o anumită persoană atunci lucrul ăsta se va şi întâmpla, de parcă deciziile pe care le luăm nu sunt atent asistate de către un organ diabolic numit inimă, care ne dă planurile peste cap şi care ne face să ne pierdem orice urmă de raţiune. Cafeaua din acea dimineaţă fusese mai amară decât de obicei, pusesem poate (din instinct) mai puţin zahăr; era frig şi lucrurile din jurul meu parcă îngheţaseră sub influenţa unor factori exteriori. Mă urcasem apoi în autobuz fără să înţeleg de ce uneori nu poţi să laşi lucrurile să treacă de la sine, de ce anumite momente te bântuie mult timp după ce au trecut şi mai ales nu puteam înţelege cum o durere a cuvintelor ajunge să se transforme sub influenţa întunericului nopţii într-o durere fizică. Eram un zombie sentimental, un umblător-pe-străzi-şi-prin-autobuze care n-avea nicio treabă cu cei din jurul lui dar împreună cu care exista în acelaşi spaţiu. Eram unul dintre acei oameni care purtau în ei doar câte o jumătate de inimă şi care simţeau că oriunde ar merge nu ajung nicăieri. Mă dureau apelurile telefonice, revenirile, nimicul, lucrurile care plecau și care veneau, oamenii care așteptau autobuzul împreună cu mine, mă durea faptul că aveam în mine totul, că puteam da totul, dar că nu primeam nimic.

Călătoria prin nimic şi urmările ei directe

Trecuse atâta timp şi încă nu ştia ceea ce urma să facă exact. Asista trist la modul straniu în care nimicul în care trăise până atunci începea parcă să-și piardă conturul. Se obişnuise cu nimicul, deja nu-l mai afecta, nimicul însemna în acest moment linişte, iar liniştea îi era de ajuns. Ar fi vrut ca în acest timp să găsească vreo lege fizică care să demonstreze faptul că timpul se degradează întodeauna atunci când acţionează asupra a două persoane, dar fizica nu se ocupă din păcate cu persoanele aşa cum nu poţi urmări timpul fără să vorbeşti de o scurgere a lui. Dar după un nimic atât de mare, atât de apăsător, după un nimic cu care se obişnuise şi în care putea deja să respire într-un ritm normal, aparenţa ultimelor zile amestecată cu un sentiment prevestitor venit de undeva din adânc îi spuneau că nimicul acesta începe să se tulbure iar acest lucru îi provoca o teamă aparte. Ştia că urma să scormonească cu degetele minţii printr-un timp trecut aşa cum oamenii fără adăpost caută prin gunoaie uitându-se după lucruri refolosibile şi care le-ar putea fi de folos. Probabil că asta avea de făcut şi el, scormonind prin amintirile pe care le are din urmă cu un an, cu doi ani sau poate chiar şi trei, căutând lucruri încă întregi, care nu miros încă urât (sau care pot fi curăţate de eventualele murdării), din care s-ar putea construi altceva mai frumos. Se teme că înlăturând acest nimic aproape (deja) abstract, va reveni la tulburările de somn din nopţile de vară şi la frigul pătrunzător din cele de iarnă, se teme ca va ajunge să scrie o viaţă întreagă despre întuneric şi despre cum inima o ia razna în prezenţa unor factori generatori. Intuind aşadar că timpul care apare între două persoane se degradează odată cu scurgerea ... (a ce?), el se vede aflat într-un spaţiu al realităţii care-l ameninţă cu sfârşitul nimicului, adică tocmai cu acele lucruri care vin după nimic. Nu-şi pune mari speranţe că după nimic va veni ceva bun, tocmai de aceea priveşte rezervat mişcările care se fac în jurul său dar şi pe acelea pe care le face singur; uneori este doar un simplu actor în propria sa viaţă. Se teme de situaţii alambicate, fără soluţii clare, îi e frică de intervale. Ar vrea să pună punct nimicului (o soluţie bună, de altfel) dar ezită sub impresia că nimicurile se succedă şi ele la fel ca orice altceva în viaţă. Mai bine gol, îşi zice, mai bine gol decât mocnirea sălbatică a inimii, decât braţul înfrigurat, decât insomniile prelungite până în orele dimineţii. După ce şi-a înşiruit în faţa ochilor toate acele lucruri recuperate din timp ştia deja că nu are nicio şansă pentru a trece mai departe în regulă. Dar îşi asuma riscul, îşi asuma aşteptarea, sfârşitul nimicului, furtuna de apoi, celălalt nimic, şi tot aşa, dar în cazul în care lucrurile ar fi luat totuşi o altă întorsătură şi s-ar recupera din acel viitor şi câteva bucăţi de fericire concretă, atunci probabil că toate astea ar fi putut oferi în timpul acestei călătorii o părticică de absolut. Şi pentru asta era mulţumit, doar cu un gând al unei posibilităţi care nici măcar nu era probabilă şi în care refuza să creadă. Nu-şi putea pierde însă speranţa.

…

M-am îngropat în hârtii şi-n tone de grafice şi formule. Mă doare capul, mi-e frig şi cald şi în acelaşi timp, în clipa asta mi-e frică de o groază de lucruri dar mai ales mi-e frică de timp. În sufragerie doarme un bărbat despre care dacă abia ştiu cum îl cheamă; în jurul meu, în dormitor, e o stare în care abia mă integrez. O tăcere pe care muzica nu reuşeşte s-o înlăture. Ar fi fost mult mai bine dacă cineva oarecare ar fi împărţit toate astea cu mine în timp ce eu mi-aş fi văzut de treabă. Mă întreb cum o fi să fii liber pentru că mi se pare că am uitat. Nu înţeleg de ce nu mă pot obişnui cu astea, nu înţeleg unde mi s-a dus voinţa, mă las distras prea uşor. Nu ştiu încotro mă îndrept.

Când e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial

Când o să mă fac mare am să fiu, de exemplu, astronom. E primul cuvânt care mi-a venit în minte şi singurul care contează de fapt în această clipă. Și am să descopăr astfel vreo stea îndepărtată pe care n-a mai văzut-o nimeni niciodată, şi am să-i dau un nume la care nimeni nu s-a gândit vreodată. Ar fi destul de probabil să am în minte zeci de formule şi legi ale Universului aflate într-o formă neinteligiblă pentru mulţi, şi o mulţime de cifre şi numere care s-ar îmbina până la urmă armonios. Când o să mă fac mare am să ştiu, de exemplu, ce aşteaptă ceilalţi de la mine şi am să ţin într-o oarecare măsură cont de asta, şi n-am să mai îndepărtez persoanele din viaţa mea acţionând totalmente instinctiv şi am să ştiu fără îndoială să ascult atunci când trebuie.

Când o să mă fac mare am să fiu singur, la fel de singur ca şi acum, voi fi căzut în cele din urmă în mine însumi şi probabil că nu voi mai fi reuşit să mă ridic niciodată. Am să fiu bărbatul pe care îl vezi în fiecare zi de joi, pe înserat, citind pe acea bancă rece din Ioanid; când o să mă fac mare o să pot concluziona şi demonstra ştiinţific că există oameni fără destin. Când porţi aşa ceva cu tine, în tine, e imposibil să nu-ţi dai seama, să n-ai vaga bănuială că da, există oameni fără destin. Nu ştii însă ce se întâmplă cu ei, sunt greu de analizat, sunt învăluiţi de aparenţe, sunt oameni care iau decizii, care gândesc, sunt oameni care se îndrăgostesc, care îşi asumă nişte riscuri fără a şti că o fac degeaba, că pentru oamenii fără destin riscurile sunt în van.

Când o să mă fac mare am să fiu propriul meu animal de companie. Va trebui să mă hrănesc, să am grijă de mine, să-mi ofer afecţiune. Va trebui să mă autoeduc, să-mi spun şoptit că nu există împlinire de niciun fel şi că sensul în care se duc lucrurile este unul normal, că este indus de fapt de sensul creşterii entropiei, că n-avem cum să ne dezvoltăm prin toate direcţiile, că dacă ai crescut pe dinăuntru, dacă ai citit toate cărţile alea şi dacă ţi-ai asumat toate lucrurile pe care le-ai trăit până acum, atunci nu mai ai nicio şansă să creşti şi pe dinafară, să fii o persoană publică, socială, să convieţuieşti cu străinii, să te plimbi liber pe stradă.

Când o să mă fac mare va trebui să accept în cele din urmă că m-am făcut mare. Va fi clipa în care nu mai există scuze şi nici regrete pentru toate acele lucruri care au trecut şi care odată cu ele au tras violent şi o parte din sensibilitatea mea, din inocenţă, din puterea de a visa, din speranţă, din copilărie. Când va trebui să recunosc că m-am făcut mare îmi vor fi trecut de mult toate posibilităţile de a mai schimba ceva esenţial în scurgerea zilelor, voi fi pierdut de mult timp cheia care ar fi putut să mă deschidă înspre ceilalţi, care mi-ar fi redat sentimentul de siguranţă şi încrederea în lumea din jur. Va fi fost prea târziu de a mai putea cădea la o reconciliere cu persoanele care la un moment dat au însemnat ceva şi pe care din clipa aia le-am purtat închise în nişte mici cămăruţe undeva în interiorul meu, cămăruţe pe care se află lipită o etichetă pe care sunt scrise un nume şi un număr de telefon care nici măcar nu aş mai şti dacă este cel bun pentru că mi-aş fi pierdut curajul de a-l mai forma. Începi să te îndoieşti că l-ai avut vreodată.

Când o să mă fac mare va trebui să accept că din adolescenţă nu mi s-a mai întâmplat nimic bun, că de atunci n-am mai găsit curajul ăla niciodată, chiar dacă era un curaj nebunesc, pe care nu-l înţelegeam nici eu dar pe care-l trăiam în direct, care mi se furişa pe sub piele, care mă domina. Avea să fie din păcate curajul care mă va fi ucis, care în combinaţie cu toţi ceilalţi factori mă va fi condus iremediabil înspre singurătate. Când o să mă fac mare voi fi propria mea aparenţă: o ruină pe exterior camuflând un edificiu pe care nu-l poate vedea nimeni. Şi voi trăi aşa mult şi bine, contemplându-mi steaua al cărei nume nu-l voi pomeni niciodată pentru că nici eu nu-l cunosc cu exactitate, voi trăi fără a avea un destin şi fără a şti în ce direcţie mă îndrept, cu excepţia poate a sensului creşterii entropiei. Voi reveni recursiv pe acea bancă din parc, mereu cu o altă carte, dar mereu acelaşi... voi şti că atunci când te faci mare e deja prea târziu ca să te mai lupţi cu vreo iluzie pentru dreptul tău la fericire.

In iarnă ne întoarcem

Venirea zăpezii m-a prins iarăşi sub o grămadă de stări, nehotărât şi improbabil. Cu toate astea ninsoarea reuşeşte mereu să scoată la iveală copilul din mine, să-mi arate euforia şi entuziasmul. Nu mă deranjează orele pe care le petrec aşteptând ca autobuzul să treacă de pe o parte pe cealaltă a intersecţiei, nu mă deranjează că ajung să calc în noroi la fiecare pas, e ciudat doar că acest sentiment copilăros din mine vrea parcă să împart bucuria asta a zăpezii cu cineva, iar asta e deranjant.

Mă străbat tot felul de gânduri, dar mai ales frică. Frică în primul rând, că aş putea lua o decizie pe care apoi să n-o mai pot scoate la capăt. Mi-e frică de un fel de singurătate, acela pe care îl resimţi atunci când eşti înconjurat de multă lume. Şi zăpada asta afurisită reuşeşte să scoată din mine un dor ce a putut să se pitească cumva după plămâni şi să rămână acolo. Se pare că nu rămâne.

Merg calm pe stradă în timp ce zeci de fulgi de zăpadă mă atacă cu o viteză care aproape că mă ia prin suprindere. Mă resemnez. Am o oarecare tentaţie de a scrie dar după câteva rânduri dau înapoi. Mi-e frică şi de ceea ce-aş putea să scriu. Am o singură posibilitate concretă de a mă împlini momentan, ceea ce-ar însemna cumva încă o groază de complicaţii pentru mai târziu: să-mi caut / să mă reapuc de job. Nici cel mai sigur pe sine om din lume n-ar face faţă vremii ăsteia, zăpezii care îţi răscoleşte gândurile. Probabil că da, îmi lipseşte acea voce din faţa ceştii cu ceai, acea voce care să aibă grijă de mine.

Sunt un câine în mijlocul şoselei.

PS: Mi-e dor de Sibiu. Printre multe altele.

Metodă prelungită de dezîndrăgostire

Acest articol s-a născut din titlul unui alt articol publicat de Octavian zilele trecute. El nu este nici o negare a aceluia, nici o contrazicere, nici măcar o completare. Este doar o perspectivă proprie asupra subiectului, sau (cum se deduce din titlu) asupra contrariului subiectului.

Totul începe de fapt din nimic: clipa în care ne-am văzut prima dată, ignoranţa pe care ne-am oferit-o la început, lipsa de însemnătate care credeam că i se cuvine celuilalt. Nu existam şi nici n-am fi avut vreun motiv să existăm unul în universul celuilalt. Aşa şi ciocnirea care are loc apoi tot din nimic se revarsă: o mână întinsă, un nume pronunţat pe care urma să-l uit mai târziu, doar o altă persoană. Peste tot nu pare a fi decât nimicul.

Pentru ca mai apoi să intervină câteva cuvinte, o ceaşcă de ceai, câteva grăunţe de zahăr scăpate pe masă. Eşti complex, îmi spuse, şi vreau să te înţeleg. Câteva zâmbete fericite, câteva lucruri imateriale care se strecoară pe lângă stern încolăcindu-se în jurul inimii. Iată cum am dezintegrat nimicul.

Apoi s-a lăsat întunericul şi n-am mai ştiu nimic unul de celălalt ani de-a rândul. Am suferit de frig îmbrăţişând noaptea perna în care nu bătea nicio inimă, am suferit de tăcere – care este de departe una din cele mai nesuferite boli, şi-am simţit disperarea în care te aruncă conştientizarea distanţelor, mai ales a celor care nu se pot măsura concret.

Şi după ce timpul ajunge la capătul foii şi-şi dă seama c-ar cam fi cazul să pună punct constaţi totuşi că-n timpul ăsta ţi-ai putut ridica frumos o teorie a fericirii, că ai crescut şi că după toate astea, că-n bezna asta oribilă, n-ai pierdut nimic şi chiar c-ai ieşit mai frumos şi puternic. La un moment dat te obişnuieşti cu totul; cu ignoranţa, cu tăcerea, cu frigul. Te obişnuieşti chiar şi cu faptul ăsta monoton de a fi blestemat să-ţi expui poveştile (povestea) în faţa unui monitor fără viaţă.

… a căzut de mult în spaţiul în care nu se află timp. Dar nu dispare. Pulsează foarte rar atunci când îşi aduce aminte, scobeşte cu unghia în inima-mi deja infectată, în inima-mi aflată pe moarte, şi nu-i pasă de consecinţe. Nu mă lasă să fug, vine după mine mereu şi mă prinde de umăr, mă face să cad… Mă prăbuşesc… Şi după toate aceste zbateri, şi după toate nopţile nedormite, şi după tot frigul care a trecut prin mine mi-e imposibil să nu văd c-am ajuns iarăşi ca la început. La nimic.

Iar acum aştept să vină peste mine timpul ca un morman de pietre ascuţite. Să mă astupe cu totul, să nu-mi mai permită să respir, să nu mai ştiu nimic, să nu mai existe posibilitatea ca pe ecranul telefonului să-mi apară un nume simplu. Aştept să-ţi uit numele cu totul, să cresc mare şi să descopăr un alt tip de fericire pe care să-l comentez pe bunul plac. Până atunci observ totuşi că frigul e mai tolerabil şi că sunt deja mult mai obosit încât să nu-mi mai pierd nopţile gândindu-mă la un simplu nume. Aştept să devin într-atât de ocupat încât să uit să mă îndrăgostesc, atât de ocupat încât să nu mai simt cum în etapa asta mă dezîndrăgostesc, cum mi se fură dragostea aşa cum un şarpe îşi uită pielea pe drum.

Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire

Am tras de multe ori mai demult concluzia că cel care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celui care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.

Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.

Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că-ntr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?

Posibilitatea trecuta

Cafeaua de dimineaţă se amestecă cu deveresarea gradată a dragostei… Sunt plictisit de înţelegerea deja învechită a faptului că această cădere în şi din dragoste nu va ajunge niciodată la un sfârşit. Sunt plictisit de timpul care se scurge în tăcere, de silenţiozitatea durerii profunde… Mă arunc îna amintirea rămasă de ceva timp, în posibilitatea trecută, în calmul dimineţii de toamnă…

…

Trecut de miezul nopţii, îmi scurg oboseala prin nişte cuvinte pierdute prin muzică. Eşti peste tot. Parfumul părului tău stă încă îngropat în adâncul pernei mele. Amintirea buzelor tale stă împietrită pe cana mea cu girafe. Tu personal eşti o pată decolorată pe care o port pe obraz, atât de evidentă… tu eşti o lipsă. Trecut de miezul nopţii îmi transport însingurarea printre tânjiri tăcute şi resemnări greoaie. Nimic nu vine şi nimic nu trece, decât noaptea, iar noaptea cară după ea amintiri din care mi-e atât de greu să mă ridic…

O stare aparte

Există un lucru din care nu mă voi putea ridica niciodată, un lucru care fără a fi nevoie a-l numi mă face întodeauna să mă prăbuşesc într-un abis mental din care nu reuşesc să mă ridic decât după lungi încercări. Nu voi şti niciodată când să spun stop, când să trag linie, când să recunosc faptul că uneori pe culmile disperării este mai groaznic decât în deşertul arid al nimicului. Există o stare aparte, o stare de eroare în care ajung oricum… un punct în care, după lungi clipe de neutralitate absurdă, de însingurare interioară, de închidere-înspre-sine ajung să mă enervez iarăşi de faptul că nu învăţăm niciodată să-i iubim şi să-i apreciem pe cei care ne iubesc şi fac totul pentru noi, că nu ne dăm seama atunci când rănim sau poate că pur şi simplu nu ne pasă, şi că atunci când suntem răniţi ni se pare definitiv.

Clipesc de două ori încercând să-mi îndepărtez somnolenţa. Stau impasibil şi înfrigurat la gândul creeat de senzaţia cum că golul din stomac prinde iarăşi amploare. Iată cum lucrurile pe care le-aş fi dorit îmi fac rău. O simplă prezenţă mă seacă de suflet.

in extrema

hm… nu ştiu dacă mai are vreun sens să spun că port după mine o teamă inexplicabilă, o lipsă, un sentiment straniu… că mă trezesc iarăşi din somn cu inima pulsându-mi la disperare, cu sufletul scurs pe covor… că mă simt tot mai slăbit, că deja îmi port cu greu zâmbetul… şi nu doar anticipam prăbuşirea, acum simt cu adevărat prăbuşirea… cu toate semnele ei, cu telefonul clincănind, cu ameţeala mea, cu lipsa poftei de mâncare…

şi acea mare singurătate care ajunge să te înconjoare în clipele în care cazi în vis, indiferent ce înseamnă visul ăsta…

acea singurătate în care te pierzi cu totul…

şi lumea întreagă nu-mi mai ajunge e suficientă pentru a mă împăca cu fericirea

Se mai intampla

Acum, chiar acum, mi-ar trebui o doză serioasă de alcool tare, nişte whiskey şi tequila şi nişte gin, şi să beau până la ne-oprire… Şi pe cineva care să stea la capul meu, altcineva, cineva care pur şi simplu să nu mă cunoască şi căruia să nu i se facă milă de mine, cineva care să scrie pe hârtie toate cuvintele complicate şi îngreunate pe care aş reuşi să le scot. Şi-aş bea până m-aş afunda în acea stare de dincolo de realitate din care rişti să nu mai ieşi niciodată, şi-aş vomita pe mine şi-aş adormi în propria vomă şi nu ar mai conta chiar deloc, chiar deloc, aş fi şi prin exterior exact aşa cum mă simt pe dinăuntru. Mizerabil.

se mai întâmplă.

Despre niste imprejurari si despre niste consecinte

Dacă toate aceste lucruri aveau vreun rost, niciunul dintre noi nu putea preciza exact. Simţeam cum ne învârteam în interiorul unei stări pe care deşi noi nu o puteam înţelege ea părea a ne înţelege pe noi. N-aveam nicio certitudine, niciun adevăr nu era mai presus decât noi. Puteam bănui cum vor decurge lucrurile, puteam spera la un anumit drum, puteam trage nişte sfori încât lucrurile să evolueze într-o direcţie care mi-ar fi convenit. Dar am făcut exact contrariul şi-n loc să mă îndrept înspre o prelungire a fericirii eu n-am reuşit decât să creez o prăpastie peste care n-am mai reuşit să sar. Există situaţii şi persoane când pentru a putea primi ceea ce ne dorim în singurătatea inimii noastre trebuie să ni se impună nişte limite, nişte reguli de cele mai multe ori nescrise şi doar rareori rostite în cuvinte, limite în care trebuie să te roteşti şi – constrâns – să creşti pe direcţia cea optimă. Dar dacă la un moment dat, cândva, ai avut impresia – în nebunia ta – că poţi trăi prin intermediul tuturor acelor momente sfâşietoare... ei, bine, te-ai înşelat! Atunci când se stinge lumina şi voci vibrânde încep să-ţi acompanieze noaptea ajungi să te întrebi cât din ceea ce-ai trăit mai are în ziua de astăzi vreo semnificaţie; vocile şoptite din noapte, simţământul timpului stătut, echilibrul fragil al unei mâini sprijinită de un alt trup, un sărut rapid pe obraz – şi o adiere de vânt, ploi, zăpezi şi iar ploi, şi veri interminabile şi iarăşi ploi... Şi dacă toate astea au dus la ceva bun, niciunul dintre noi n-ar fi putut preciza exact. Ştiusem poate (sau avusesem impresia) c-am însemnat ceva fiecare în viaţa celuilalt, că ne-am găsit un rost privind în ochii ce ne priveau, că am fost găsiţi, c-am scăpat. Dar cum să poţi controla fie şi cel mai mic eveniment când de undeva din spate te asaltează o avalanşă de multe altele...? Aşa că am căzut. M-am împiedicat la un moment dat, apoi m-am mai împiedicat o dată, şi probabil că m-am mai împiedicat o dată. Şi n-a avut cine să mă ţină de mână, şi n-a avut cine să mă îndrume să pun piciorul bine pe pământ, şi n-a avut cine să-mi spună câteva cuvinte care să mă izbăvească... iar de atunci tot merg, fără sens şi fără direcţie, continând să mă întreb (oarecum resemnat) unde fuge cineva când se sperie de noi, unde te-ascunzi când întreaga adunătură de oameni nu te mai mulţumeşte, unde să pun capul şi să adorm visând lumină...?

Oh take this longing from my tongue,
whatever useless things these hands have done.
Let me see your beauty broken down
like you would do for one you love.

caderea

La un punct intervine teama. Că privindu-te nu te voi mai vedea pe tine, că vorbindu-ţi nu mă vei auzi. Intervine teama că vom cădea şi mai departe de propriile noastre euri, că vom cădea în timp, iar din asta deja nu mai există ieşire, timpul muşcă sălbatic din noi.

Apoi mâini frângându-se singure, una pe cealalta, în încercarea simplistă de a se odihni pe genunchi. Pleoape toropite de nesomn. Suflet scos la licitaţie. O minte ca un oraş părăsit din care n-au mai rămas decât câinii – înfometaţi, disperaţi, turbaţi.

Apoi contrariile, golurile şi necuvintele. Apoi distanţele.

Iar după teamă, după toate astea, ajunge să se împlinească ceea ce s-ar fi ştiut de la bun început, vine căderea şi mintea mi se prelinge pe podea, ochii capătă veştminte înceţoşate, urechile îmi filtrează sunetele de pe bunul plac.

.căderea