Pe intrebari

Fac o pauză într-un punct al călătoriei mele prin viaţă. Privesc în urmă şi văd o groază de întrebări căzute pe drum, călcate în picioare, descompuse. Răspunsurile le port în rucsac ca pe o cucerire nepreţuită. Cunosc oameni şi aleg să las oameni în urmă… Şi oamenii sunt nişte răspunsuri până la un punct iar deja când răspunsul nu te mai satisface pleci mai degrabă în căutarea unei alte întrebări. Fac o pauză în care îmi şterg praful de pe faţă şi sudoarea de pe frunte, în care beau o gură de apă şi în care arunc un ochi pe hartă chiar dacă nu sunt convins că am nevoie de una. Iar apoi mă ridic şi-mi continui drumul călcând în continuare pe întrebări ca şi cum aş călca pe sticlă doar că nu mă mai doare, doar că e mai puţin violent. Oamenii îmi zâmbeau, ştiau că sunt un călător singuratic, şi mă opreau uneori să-mi vadă colecţia de răspunsuri. Se face tot mai târziu şi eu parcă trebuie să ajung undeva chiar dacă nu ştiu unde, chiar dacă nu ştiu de ce. Dar să lăsăm asta… pauza s-a sfârşit.