Există câteva persoane în lume pe care într-un fel sau altul aşteptăm cu ardoare să le întâlnim, fără a fi însă conştienţi de timpul scurs până în clipa întâlnirii. Aşa se face că într-una dintre acele zile când cerul parcă se prăbuşea peste pământ te-am văzut pentru prima dată; mă căutai cu privirea dar eu eram deja acolo, îţi făceai griji c-ai întârziat dar erai tocmai la timp. Iar pe parcursul celor câteva ore care au urmat n-am ştiut exact dacă tu eşti asemenea mie sau dacă ar fi mai corect să cred că eu sunt asemenea ţie… N-am ştiut dacă mă simţeam bine pentru că vorbeam despre lucruri care îmi plăceau sau tocmai pentru că stateam la aceeaşi masă cu tine, pentru că puteam aprecia momentul ăsta.
Iar apoi m-am lăsat purtat sub umbrela ta şi nu mi-a fost teamă. Ba chiar mai mult, în ciuda tuturor temerilor de care mi-ai vorbit, mi-am dat seama că-n realitate ai mult mai mult curaj decât aş putea avea eu acum. Mi-am dat seama că am multe lucruri de învăţat de la tine, lucruri de care poate că nu suntem conştienţi niciunul…
Mulţumesc.
